Producerea industrială a consensului semnalează un nou tip de privatizare. După ce a avut loc „the great enclosure”, după ce am privatizat proprietăţile comunale, solul şi subsolul, apa şi sursele de energie, acum are loc marea deposedare interioară, privatizarea spaţiului nostru personal (nu intim, ci personal), a razei noastre de reflexivitate şi acţiune personală, a universului nostru mic. Ceea ce stăpâneam în comun (tradiţia, segmente ale economiei, spaţii publice) a fost expropriat. Ceea ce posedam individual (cunoştinţe deprinse în tinereţe, obiecte) e devalorizat forţat, trimis la casat în numele noilor descoperiri, al versiunilor actualizate, al „progresului” şi al obsolescenţei planificate: vechile idei sunt, ca şi discurile de vinyl, imposibil de ascultat în absenţa tehnologiei (interioare).
