ZOMBIFICAREA ROMÂNIEI. Dupa marea privatizare, marea deposedare interioara prin DEZNATIONALIZARE. Un eseu de MIRCEA PLATON

• Convorbiri Literare: Mircea PLATON – Naționalitatea genetică și personalitatea națională: Sever Dan și izvoarele naționalismului românesc

Motto: În ţara lor, ei nu mai trebuiau să existe. Dar ştiau ei care este ţara lor? (Costin I. Murgescu, Fragment ardelean. Procesul Memorandumului, 1940)

După 1989, sub pretextul curăţării stufosului nostru arbore istoriografic de omizile propagandistice şi înlăturării crengilor uscate pentru că erau false, s-a trecut la scoaterea din rădăcină a bătrânului copac şi la înlocuirea lui cu salcâmi pitici plantaţi în ghivece de plastic. Ceea ce se pierde în adâncime se câştigă în mobilitate, ghivecele istoriografice cu pricina putând fi mutate după caz pentru a ornamenta şi conferi un aer distins, de legitimitate intelectuală, tuturor molurilor, supermarketurilor, sediilor de partid şi sălilor de bingo cultural unde istoria românilor este (ex)trasă la tombolă.

Una dintre ideile-forţă sau ideile-realitate cele mai detestabile noilor jardinieri culturali e cea a „naţiunii”. „Naţiunea” a fost, pe parcursul ultimelor trei decenii, „demitizată” sau delegitimată în varii feluri şi sub varii pretexte: ba pentru că e o invenţie modernă (deci un produs artificial, fabricat, de care ne putem descotorosi pentru a face loc pe rafturile minţii unor gadgeturi intelectuale de ultimă generaţie), ba pentru că e o supravieţuire premodernă, feudală (deci o racilă a trecutului de care ar trebui să ne dezbărăm), ba e o idee periculoasă pentru că îi face pe români belicoşi, totalitari, primitivi şi intoleranţi, ba e o idee inutilă pentru că, organizaţi în naţiune, românii au stat întotdeauna, cu nevrednicie, în bătaia jeturilor excretoare ale tuturor. Naţiunea e inutilă pentru că fie ne împinge la minciună – prin propagarea miturilor etnocentrice/naţional-comuniste de genul celor conform cărora Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul ar fi câştigat vreo bătălie –, fie ne împiedică să realizăm că totul e o minciună, un construct, o fabulă, relativ, şi că deci nu are rost să mai ţinem cu dinţii de vechile certitudini pozitiviste, ci trebuie să ne adaptăm noilor mitologii în curs de fabricare. În mod curios, agenda prezentistă şi deci inerent, uneori chiar şi explicit, triumfalist-mesianică a noilor ghivece nu e sancţionată ca atare, în timp ce orice referire la certitudinile oneste la care a ajuns istoriografia după scrupuloase cercetări desfăşurate pe bază de metode inductiv-pozitiviste e imediat condamnată ca „romantică” şi deci „iraţional-primitivistă”. Sau, implicit, „genocidară”.

Suntem puşi în situaţia de a ne aşeza la masa de joc – şi ce rămâne din orice joc în afara onoarei? – cu oameni care nu doar că măsluiesc datele problemei, dar chiar anunţă că procedează astfel şi îşi fac un merit din acest lucru de vreme ce, ne explică ei, o fac pentru a scrie în conformitate cu mersul istoriei, pentru a grăbi apariţia noilor realităţi moi, tolerante, multiculturale, pufoase. Că o societate normală nu va putea fi niciodată produsul unei lumi complet relativiste sau nihiliste, asta se ştie. Dar relativistului de parcurs, tovarăşului de drum nu îi pasă de acest lucru. El e satisfăcut cu ghiveciul lui care stă bine pe holuri de moluri, în birouri corporate şi chiar în livingurile elitei de dumping, alături de plasma atotlegitimantă.

Literatura de acest fel nu poate fi receptată decât ca propagandă. Specific acestor lucrări de propagandă este, în primul rând, măsluirea sau distorsionarea sau forţarea datelor trecutului, decuparea lor astfel încât să susţină teza dată. În al doilea rând, înlocuirea argumentului cu apelul la autoritate sau cu afirmaţia normativă de genul „trebuie să”, „ar fi bine să” credeţi ce vă spunem noi pentru că ăsta e mersul istoriei. Futurologia ia, în acest caz, locul epistemologiei şi suntem confruntaţi în lucrări istoriografice cu argumente sau premise minore total nefalsificabile (pentru a folosi limbajul lui Popper): ceea ce, conform lui Popper, indică faptul că nu avem de a face cu un demers ştiinţific, ci cu unul quasi-religios.

Iată, de exemplu, cum e combătut într-o carte de acest soi argumentul unui istoric conform căruia identitatea naţională slujeşte şi ca legătură între individ şi lume sau pentru a articula legăturile statului naţional cu alte state, pentru a formula deci politica externă: „Ceea ce numeam cândva politica externă a unei naţiuni astăzi tinde să se transforme în politică externă continentală. Aspiraţia Uniunii Europene este de a formula coerent şi unitar politica bătrânului continent în raporturile sale cu America, Asia şi lumea arabă. Pe acest fond, diferenţialismul statal-naţional în materie de politică externă se va estompa în favoarea unei gândiri politice transnaţionale sau supranaţionale”[1].

Cum poate un istoric face asemenea predicţii? Ce glob de sticlă scrutează? Ce anume din instrumentele şi limitele disciplinei sale îi îngăduie să se lanseze în asemenea proiecţii futurologice care delegitimează studierea inductiv-pozitivistă a modului de funcţionare a politicii externe a statelor naţiuni aşa cum există ele acum în numele „aspiraţiei” unei Uniuni Europene nedefinite?Ştim ce şi care sunt naţiunile Europei. Dar când vorbim de Uniunea Europeană şi de „aspiraţiile” acestui construct la cine ne referim: la birocraţii de la Bruxelles, la guvernul de la Berlin, la axa franco-germană, la Parlamentul de la Strasbourg, la comisarii UEuropeni, la totalitatea cetăţenilor Uniunii Europene, la elitele culturale sau la cele politice? La cine? Despre ale cui aspiraţii vorbim? Nu ştim. Nu ni se spune.

Ceea ce ni se spune însă este că „Europa are nevoie de mitul civic, mit care o poate ajuta în formarea identităţii federale comune”. În acest sens, ni se propune „inventarea unei tradiţii europene comune” prin „promovarea mitului civic al trecutului european comun, singurul capabil să asigure un ‘patriotism constituţional’”[2]. Acest „patriotism constituţional” presupune eliminarea „naţionalismului romantic”, cultural, bazat pe unitatea de limbă, cultură şi teritoriu şi pe sentimentul unor origini sau strămoşi comuni.Acest tip de etnonaţionalism e, ni se spune, „cea dintâi şi cea mai evidentă formă de paranoia”[3]. Prin urmare, „regândirea conceptului de Naţiune prin dimensiunea sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor sau prin revigorarea misticii religioase, devine un important deziderat”. De vreme ce trebuie să promovăm doar acele „concepte care servesc demersului integrării europene”[4], trebuie să recunoaştem că „etnonaţiunea” şi „etnocultura” – care conduc la discriminări belicoase şi la conflicte culturale şi politice – nu pot juca vreun rol în reconfigurarea conceptuală a Uniunii Europene pentru că nu favorizează ”aspiraţia integrării în structuri suprastatale şi supranaţionale”[5].

Singurele fragmente de trecut utile, care („într-o abordare motivată de idealurile prezentului”) pot fi folosite la colarea, la mixarea noii tradiţii UEuropene sunt cele care au de a face cu istoria acelor prototipuri ale societăţii pluraliste care au fost „oraşele Europei Centrale: Praga, Viena, Budapesta, Cernăuţi, Lemberg, Bratislava, Timişoara”, oraşe care au fost „laboratoarele multi- şi interculturale ale evului modern, ele probând existenţa resurselor social-politice capabile să evite segregaţia tribalistă”[6]. Modelul acestor oraşe ilustrând valenţele „civicului ca motor al dinamicii identităţii naţionale” ne poate conduce şi către „renunţarea la ideea de suveranitate ca fostă semnificaţie majoră a termenului de naţiune”[7]. Identitatea naţională/suveranitatea sunt idei ”anacronice”, iar „Etnonaţionalismul” „îngreuiază actualul proces de reformă şi compatibilizare cu sistemul politic european”[8]. Dar „reformularea ideii de identitate naţională în acord cu aspiraţiile integrării europene este abia la început şi este relativ puţin familiară marelui public”[9] şi de aceea ”formula prăfuită a literaturii şi istoriografiei secolului al XIX-lea”[10] continuă să facă concurenţă ”romantică” (adică iraţională) ”constituţionalismului statal şi aceluia european”[11].

Ca exemplu de diferenţă între modul mesianic-primitiv (cu valenţe imediat totalitare) de a se concepe pe sine al românilor şi cel mai modern, pragmatic, conform căruia îşi orânduiesc viaţa adevăraţii UEuropeni, ne este oferit cazul discrepanţelor cultural-economice dintre românii şi saşii din Transilvania de la începutul secolului al XX-lea: ”Este interesantă experienţa intelectualilor din vechiul Regat în contextul în care unii dintre ei au devenit administratorii Transilvaniei. Ei au descoperit complexul de inferioritate al populaţiei româneşti în raport cu saşii şi maghiarii, ceea ce i-a determinat ca în funcţie de acest aspect să orienteze educaţia şcolară. Cu toate că şcolile confesionale româneşti erau destul de numeroase, se pare că inegalităţile economice şi culturale au creat un complex de inferioritate în faţa instituţiilor formatoare ale comunităţilor germană şi maghiară”. Citând din raportul unui inspector şcolar care spunea că în Târnava Mică văzuse două lumi, ”cu totul deosebite, de-o parte, lumina, de alta, întunericul; de-o parte, bogăţia, de alta, sărăcia; de-o parte, dezorganizarea, de alta, disciplină şi ordine”, autorul ne spune că într-adevăr comunitatea săsească era diferită de cea românească şi că cele două comunităţi nu interferau: „Convieţuirea româno-săsească nu a presupus apărarea valorilor comune. Pe de altă parte, urbanizarea populaţiei româneşti a întârziat comparativ cu aceea a saşilor, de unde şi mai slaba ei mobilitate socială şi emancipare culturală. Alături de neajunsurile istorice moştenite, comunitatea românească se confrunta cu sărăcia economică şi cu inexistenţa instituţiilor reprezentative, cu insuficiente elite profesionale şi cu inapetenţa maselor pentru însuşirea reflexelor civice”.[12]

Cu alte cuvinte, explicaţia stării de sărăcie în care se afla comunitatea românească din Târnava Mică nu avea nimic, dar absolut nimic de a face cu discriminarea la care au fost supuşi românii ardeleni sute de ani. Totul decurgea din starea culturală precară a românilor bântuiţi de vagi dar definitive ”neajunsuri istorice moştenite” (deci genetice, proprii, nu rezultat al discriminării?), handicapaţi de ”insuficiente elite profesionale” (oare de ce?), taraţi de ”complexe de inferioritate” inexplicabile şi mai ales de ”inapetenţa maselor pentru însuşirea reflexelor civice”.

Autorul lucrării de propagandă suprastatală şi supranaţională din care am citat mai sus[13] nu pare a purta vreun interes mecanismelor de producere a sărăciei, de stimulare a complexelor de inferioritate şi de inhibare a formării elitelor profesionale în rândul românilor ardeleni. Nu e interesat nici de discriminarea legală seculară la care au fost supuşi românii ardeleni, nici de faptul că breslele meşterilor saşi, de exemplu, au refuzat să mai primească ucenici români pentru a-şi menţine monopolul asupra profesiilor, astfel încât românii din Transilvania şi Bucovina dornici să deprindă vreun meşteşug erau siliţi să apuce şi calea şcolilor de meserii din Iaşi şi Bucureşti[14]. Nu se face nici o legătură, de exemplu, între faptul că Memorandumul înaintat Cancelariei Împăratului Franz Iosif de trei sute de ţărani români transilvăneni în frunte cu Dr. Ion Raţiu, G. Pop de Băseşti, E. Brote, Vasile Lucaci şi Septimiu Albini s-a întors în plic nedeschis la românii ardeleni, plicul fiind remis de consilierul imperial Braun nu împăratului, care era destinatarul lui, ci miniştrilor maghiari. Nu ştiu cât apetit vor fi având alte mase pentru însuşirea reflexelor civice, dar o ”soluţie” de acest tip a problemelor naţiunii româneşti din Ardeal, naţiune caracterizată până târziu în secolul al XIX-lea prin loialism dinastic[15], nu avea cum să alimenteze decât lehamitea pentru însuşirea oricărui reflex civic austro-ungar. Inapetenţa elitelor pentru însuşirea şi practicarea regulilor de bună-purtare şi fair play faţă de aşa-zisele ”mase” e o cauză mai importantă decât naţionalismul a conflictelor şi tensiunilor sociale. Lucrul fusese observat şi de agenţii Ministerului de Interne austriac, care notau cu îngrijorare faptul că, stimulaţi de persecuţiile la care erau supuşi de către unguri, sprijiniţi de elite profesionale din ce în ce mai însufleţite de idealul naţional şi cu o stare economică prosperă, ajutaţi şi de un sistem de bănci care îmbinau sprijinul financiar cu răspândirea ideilor naţionale, românii din Transilvania deveneau din ce în ce mai unionişti. Iată cât de lucid descria informatorul austriac starea românilor din Transilvania şi Banat în 1913, observând că discriminarea românilor lucrează împotriva intereselor habsburgice deoarece stimulează apariţia unor structuri comunitare/naţionale paralele şi inhibă crearea unei clase de mijloc conservatoare pe care s-ar putea sprijini dinastia: ”Mişcarea pentru România Mare în Transilvania şi Banat a luat forme concrete în anul 1867 cu ocazia Congresului naţionalităţilor de la Budapesta şi din acel moment nu s-a mai potolit. Procesele Memorandumului şi al Replicii[16], Adunarea naţionalităţilor din anul 1895 ca şi întreaga serie de mişcări ţărăneşti din comitatele româneşti reprezintă doar câteva etape în dezvoltarea acestei mişcări […] Mişcarea pentru România Mare a găsit o răspândire largă la românii din Ungaria şi în prezent a cuprins pături largi ale populaţiei. Puternica opresiune şi fricţiunile naţionale au dus-o la maturitate. Ea îşi găseşte expresie în ura aprinsă contra maghiarilor, care stăpâneşte toate păturile populaţiei româneşti din Ungaria. Intelectualitatea românească se reazămă şi găseşte sprijin în Regatul vecin, unde cea mai mare parte a ei şi-a urmat studiile. Elementul conservator lipseşte cu totul din rândurile intelectualităţii. O nobilime română în genul celei din Bucovina nu există; funcţionari de stat, provinciali sau comunali de naţionalitate română, nu există acolo. Cei mai mulţi intelectuali români sunt avocaţi, preoţi, jurnalişti, medici şi funcţionari ai institutelor bancare particulare – toţi politicieni şi agitatori cu şcoală. Ţăranii au atins deja o importantă maturitate naţională şi în mare parte sunt foarte înstăriţi. Institutele bancare naţionale – înainte de toate banca populară ”Albina” – întăresc bunăstarea poporului, dar fac şi propagandă naţională şi antimaghiară şi o răspândesc în masele largi ale poporului. Activitatea lor nu e defel de subestimat. Există în sfârşit şi o presă naţională, care, subvenţionată de Liga Culturală, desfăşoară o foarte vie activitate”.[17]

Aşadar, orice scrutare mai atentă a paradisului multicultural descris de apologeţii Mitteleuropei sau k.u.k.Europei ne ajută să observăm tensiunile şi nedreptăţile de care mustea pretinsa lume multiculturală arcuită între Viena şi Cernăuţi, un oraş în care românii s-au trezit în 1875 cu o universitate fără cursuri în limba română, ci doar în limba germană, excepţia făcând-o Facultatea de Teologie Ortodoxă şi, din 1908, o catedră de istoria literaturii române. Lipsa de catedre universitare în limba română era fericit completată de lipsa şcolilor secundare în limba română[18]. Tot în  Bucovina, justiţia era administrată în limba germană, lăsând ţăranul român pradă abuzurilor descrise de Emilian Sluşanschi astfel: ”Cazuri ca acestea sunt mii. Ele se aseamănă prin aceea că ţăranul român e întotdeauna victima limbii străine. În justiţia civilă şi penală, la notariat, succesiune şi tutele, pretutindeni aceeaşi apariţie birocratică: folosirea limbii pe care poporul n-o cunoaşte. Pagubele provenite de aici sunt enorme şi nu se pot evalua nici chiar aproximativ. Pe lângă aceasta, nu s-a purtat de grijă ca funcţionarii să cunoască limba populaţiei. Legiunile de funcţionari, magistraţi şi profesori străini, care mişună în întreaga Bucovină şi exercită puterea împăratului, nu se pot înţelege deloc cu populaţia”[19]. În acelaşi timp, în Transilvania, guvernul maghiar al lui Tisza urmărea colonizarea regiunilor româneşti cu ceangăi din Moldova sau cu germani din Rusia, iar băncile săseşti de tipul Raiffeisen au decis crearea unui fond special pentru colonizarea germană a Ardealului.[20]

Pentru a ilustra însă şi mai bine starea naţiunii române din k.u.k.Transilvania, voi face apel la un document care mi se pare unic prin forţa lui evocatoare. E vorba de două scrisori publicate în 1906 de tânărul, pe atunci, jurist şi publicist ardelean Sever Dan (n. 23 noiembrie 1885 – m. după 1955) în ziarul clujean Răvaşul, editat de Petru P. Bariţiu.

”Scrisorile prieteneşti” ale lui Dan (publicate în acest număr al Convorbirilor literare la rubrica ”Texte de ieri pentru azi”) sunt importante pentru modul în care descriu procesul de articulare a conştiinţei naţionale la un tânăr român din Transilvania anilor 1890-1900. Ceea ce frapează astăzi la lectura acestor scrisori este uriaşul impact pe care îl avea asupra personalităţii tânărului Sever Dan lipsa unei culturi naţionale care să îi susţină identitatea naţională. În contextul dat, al Transilvaniei sfârşitului de secol al XIX-lea, departe de a fi confortabil doar cu identitatea sa constituţională şi patriotismul său dinastic, Sever Dan resimte lipsa identităţii naţionale oferite de ancorarea într-o istorie şi o cultură naţionale.Redusă de barierele socio-culturale impuse de context la stadiul de simplă identitate genetică, românitatea lui Dan nu devine personalitate naţională decât la contactul cu România reală şi cultura ei.

Starea iniţială a lui Dan este cea descrisă de Ion Clopoţel pe urmele lui Alexandru Papiu-Ilarian (1827-1877), care se temea că, în lipsa unei elite care să articuleze conştiinţa naţională, românii ardeleni sunt condamnaţi să rămână la stadiul de naţiune genetică, pasivă, inertă: ”Dacă avea vreun regret Papiu în toată această perioadă, în care gâlgâiau frământări uriaşe, apoi era neconsolabila constatare că ‘primejdia era în lipsa de conştiinţă a clasei nobile româneşti la nivelul nobilimii maghiare’. O naţionalitate fără intelectuali conducători e o naţionalitate genetică, ce nu viază, ci vegetează de azi pe mâine, apărată doar de instinct – ceea ce pentru o naţiune înseamnă moarte politică. Dacă învăţaţii se desnaţionalizează, naţionalitatea genetică trăieşte doar pasiv”[21]. Cu alte cuvinte, dacă am fost şi putem fi descrişi ca un ”popor vegetal”, acest lucru se întâmplă doar datorită elitelor lichenoase, târâşe, care ne-au năpădit şi care nu ştiu şi nu vor să articuleze conştiinţa naţională a poporului. Nu întâmplător, marile epoci de construcţie naţională ale României au coincis cu existenţa unor elite care au articulat idealurile (Unirea, Independenţă) şi tacticile luptei naţionale. A aştepta de la români să se organizeze de jos în sus şi a deplânge mereu faptul că ”aşa sunt românii: leneşi, vegetali, resemnaţi, hoţi ş.a.m.d.” nu e decât un discurs menit să camufleze pasivitatea elitelor sau chiar complicitatea lor la operaţiunea neoliberală de comodificare a României.

Cine citeşte scrisorile lui Dan nu poate să nu fie frapat de similitudinile dintre românul fără personalitate naţională de atunci şi românul gângav naţionaliceşte de astăzi, când România nu are nici bănci, nici elite profesionale, nici un sistem de publicaţii care să constituie armătura instituţională, infrastructura conştiinţei naţionale.Practic, Dan descrie procesul de ”zombificare” colonială la care e supusă şi România de astăzi. Acest proces are de a face, aşa cum am arătat cu alt prilej, cu pierderea controlului semantic asupra propriilor noastre existenţe din cauză că din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre sunt confiscate de experţi, de grupuri specializate în exploatarea economică sau discursivă a acelui segment de realitate, astfel comodificată.

Comodificarea vine întotdeauna cu reţete de fabricare şi cu experţi în dozarea ingredientelor. În „lumea civilizată”, atât viaţa privată cât şi cea publică sunt expuse manipulării experte a aşa-zişilor creatori de consens. „Lumea civilizată” trăieşte conform celor mai recente studii sau reclame. Experţii din dosul studiilor sau al reclamelor ne spun cum trebuie să ne educăm copiii, dacă femeile trebuie sau nu să mănânce nuci în timpul sarcinii, ce deodorant sau pastă de dinţi trebuie să folosim, unde să mergem în vacanţă, pe cine să alegem preşedinte, care va fi vremea sau preţul „comodităţilor” mâine.

Pus la intersecţia tuturor acestor semafoare clipind frenetic, omul obişnuit are două opţiuni pentru a trece strada. Prima e să încerce mereu să se ţină „la curent” cu traficul ultimelor noutăţi, adică să devină expert în domenii care nu sunt de competenţa lui: cum ar fi vaccinurile şi industria medicamentelor, de exemplu, unde corporaţiile fac bani grei băgând pe gâtul oamenilor, cu ajutorul medicilor supuşi puterii compensatorii a sistemului, vaccinuri şi medicamente vătămătoare. A doua e să caute să afle cine e în spatele studiilor, de unde vin banii, cine finanţează think-tankurile, institutele şi fundaţiile care generează „expertiză” cu greutate în privinţa mâncării, educaţiei, sistemului de sănătate, economiei, culturii şi vieţii politice. Prea puţini sunt cei care reuşesc să facă oricare din aceste lucruri, astfel încât oamenii obişnuiţi ajung treptat să trăiască într-un univers cotidian din ce în ce mai sintetic, rezultat al activităţii experţilor care manufacturează consens pe scară industrială.[22]

Producerea industrială a consensului semnalează un nou tip de privatizare. După ce a avut loc „the great enclosure”, după ce am privatizat proprietăţile comunale, solul şi subsolul, apa şi sursele de energie, acum are loc marea deposedare interioară, privatizarea spaţiului nostru personal (nu intim, ci personal), a razei noastre de reflexivitate şi acţiune personală, a universului nostru mic. Ceea ce stăpâneam în comun (tradiţia, segmente ale economiei, spaţii publice) a fost expropriat. Ceea ce posedam individual (cunoştinţe deprinse în tinereţe, obiecte) e devalorizat forţat, trimis la casat în numele noilor descoperiri, al versiunilor actualizate, al „progresului” şi al obsolescenţei planificate: vechile idei sunt, ca şi discurile de vinyl, imposibil de ascultat în absenţa tehnologiei (interioare). O mare parte a ceea ce ştiam sau simţeam în comun sau individual a fost expropriat, devalorizat şi supus unor fluctuaţii ale ratei de schimb care ne-au redus capitalul moral, intelectual şi social aproape la zero. Procesul acesta a fost cu mult mai violent în lumea post-comunistă, unde deposedarea interioară s-a făcut sub pretextul de-comunizării.

Părţile intraductibile ale existenţei noastre personale, care nu pot fi convertite la cursul „liber” de schimb al aculturaţiei şi al „distrugerii creatoare”, sunt fie împinse discret într-un ungher, fie forţate să moară de inaniţie. În locul lor e instalat consensul de plastic fabricat de expert, organismul modificat genetic care nu se regenerează decât odată cu profiturile deţinătorului de patent, ale celor care scriu programul şi stabilesc parametrii între care se poate dezbate o anumită chestiune sau pragul ontologic pe care trebuie să-l depăşim pentru a deveni „reali” şi a merita să fim reprezentaţi. Suntem astfel definiţi ca funcţie a sistemului al cărui stăpân e Humpty Dumpty: ”‘When I use a word’ Humpty Dumpty said in a rather scornful tone, ‘it means just what I choose it to mean, neither more nor less.’ ‘The question is,’ said Alice, ‘whether you can make words mean so many different things.’ ‘The question is,’ said Humpty Dumpty ‘ who is to be master, that’s all’”.

Miza constă, după cum lucid a punctat Humpty Dumpty, în monopolul asupra procesului de definire a conceptelor, discursurilor, evenimentelor istorice şi categoriilor sociale. Sociologul Leo Kuper scria că „dreptul de a defini presupune puterea de a genera perspective, de a determina punctele importante şi de a stabili parametrii confruntării/câmpul confrontaţional.[23] Cu ajutorul redefinirii şi al „colonizării minţii”, elitele capitalismului corporat-global au operat ceea ce gânditorul haitian René Depestre numea „zombificarea” popoarelor coloniale din Africa, Asia şi America Latină dar şi din Europa de Est, după 1989. Daniel P. Kunene a analizat „deculturarea” acestor popoare, adică procesul prin care „la întâlnirea dintre două culturi, una o domină pe cealaltă în mod conştient şi deliberat şi îi neagă în mod direct şi indirect dreptul de a exista (a) punând sub semnul întrebării validitatea ei ca şi cultură, (b) denigrând-o, (c) făcând din exponenţii culturii ei ţintă a batjocurii şi dispreţului şi (d) ducând astfel, în cele din urmă, la punerea acestei culturi sub semnul întrebării de către însuşi poporul pe care l-a nutrit şi căruia i-a dat o identitate şi o existenţă pozitivă”.[24] Analizând acest proces de „apropriere extensivă a resurselor psihologice” ale popoarelor supuse dominaţiei (neo)coloniale, Leo Kuper observa pe urmele lui Depestre că la capătul acestui proces de de-culturare (de „re-educare”, am zice în România), colonizatul devine ostil lui însuşi, principalele elemente ale colonizării minţii fiind „denigrarea culturii poporului/rasei subordonate, denigrarea subordonaţilor înşişi, idealizarea culturii şi calităţilor grupului dominant şi, prin urmare, justificarea dominaţiei acestui grup şi confiscarea motivaţiilor celor cuceriţi”.[25]

Scrisorile lui Dan ne arată românul degradat autopsiat de Victor Neumann în pasajele citate mai sus. Doar că ne arată şi modul în care poate ieşi din această stare subalternă. Pentru Sever Dan, soluţia a reprezentat-o contactul cu România istorică de dincolo de munţi, cu Regatul, cu România Mică, acolo unde întâlneşte o cultură solidă şi autentic românească, acolo unde până şi vilele de la Sinaia ale protipendadei îl impresionează la modul ”naţional” pentru că îi arată că nu toţi românii au trăit în bordeie sau în case ieftine, fără trecut şi fără viitor, în adăposturi sau sălaşe temporare. Poeziile lui Vasile Alecsandri deveniseră folclor pentru copiii ardeleni care nici măcar nu cunoşteau numele poetului. E o stare de deznaţionalizare cruntă, de stupoare datorată lipsei de conştiinţă naţională. Injuriile pe care le avea de suportat Dan ca elev de la colegii maghiari seamănă foarte bine cu cele pe care le auzim de le elita din România de astăzi şi complexele de inferioritate cărora le dau naştere sunt absolut similare: ”Nu că doar am fi fost stăpâniţi de convingeri naţionaliste, de unde! dar minţii noastre de copil, naturală şi naivă, i-s’ar fi părut imposibil să zicem că suntem Unguri, dacă suntem odată Români. Mai bine răbdam ori ce hulă, răbdam să ni-se pomenească într’una de ”fatornyos hazätok” (patria voastră cu turnuri de lemn!) de mămăligă, de untura cu ce ne ungem pletele etc… şi sunt acum însumi curios, oare cu ce gând în viitor ne mângâiam atunci? Aşa cred, că ne împăcăm cu un: ”caută să rabd, ei sunt mai mulţi”. Am însă şi acum impresia de atunci despre poporul meu. ÎI credeam laş, fricos, prost, umilit, menit să slujească şi să mai primească o fărimătură din mila Ungurilor. Şi cum mă trudeam să nu fiu ţinut asemenea opincarului, pe care azi cu mândrie îl proclamăm de talpa ţării! Mă lăpădam de el ca şi cum am fi două neamuri, înrudite numai, şi faţă de el, opincarul, simţeam dispreţ pentru înrudirea ce nu o puteam tăgădui” (Sever Dan, ”Scrisori prieteneşti”).

Paginile lui Dan sunt cu atât mai importante cu cât el nu a fost un naţionalist centripetal à outrance. Dan a făcut parte dintre naţionaliştii culturali influenţaţi de Nicolae Iorga[26], dar din punct de vedere politic el a încercat, alături de Al. Vaida-Voevod şi de Iuliu Maniu, cărora Dan le-a fost foarte apropiat, să menţină un oarecare grad de autonomie a Transilvaniei în cadrul României Mari[27]. Dan e unul dintre strămoşii ardelenilor de astăzi care critică Bucureştiul, al ”anti-Miticilor” scârbiţi de intrigile şi slugărnicia Capitalei. Aşadar Dan e un om cu sensibilitate ceva mai apropiată de federalismul susţinut astăzi de apologeţii UEuropei. Şi totuşi e necruţător cu regimul austro-maghiar. Asemeni lui Romulus Cândea, Sever Dan ne obligă se ne revizuim clişeul despre românii veşnic impresionaţi de hărnicia şi seriozitatea germane, pe care Dan le contestă de pe poziţiile cuiva care a avut de suferit din pricina anarho-tiraniei maghiaro-săseşti.

După Unirea din 1918, Dan a negociat posibile apropieri şi alianţe între Partidul Naţional şi Iorga[28], a fost membru în consiliile de conducere ale unor bănci mari precum ”Cetatea” din Braşov (bancă al cărei preşedinte era Al Vaida-Voevod şi care avea sucursale în mai multe oraşe româneşti şi la New York)[29], Banca Urbană (Bucureşti)[30], a fost Sindic al Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb din Bucureşti[31], a fost deputat în toate legislaturile şi subsecretar de stat la Finanţe. În guvernarea Iuliu Maniu a ocupat postul de ministru al Sănătăţii şi Asigurărilor Sociale[32], iar între 1932-1934 a fost administrator al Băncii Naţionale. În 1947, a fost reţinut la câteva zile după arestarea lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi fruntaşi Naţional-Ţărănişti care au vrut să zboare de la Tămădău spre Istanbul. A fost eliberat pentru a fi re-arestat pe 5/6 mai 1950 şi încarcerat la Sighet. Fişa matricolă penală îl descrie ca fiind fără ocupaţiune la data arestării, dar ca foste meserii sunt indicate cele de sindic la bursă şi de gazetar. Ca avere personală, e menţionată o casă în Bucureşti, iar ca afiliere politică e încadrat la ”vaidişti” şi ”naţional-ţărănişti”. Ca semnalmente, totul e ”potrivit” afară de faţă, care e ”prelungă”, şi de piciorul stâng, care e ”infirm”. La Sighet, conform lui Constantin C. Giurescu, Dan a fost bătut de directorul Vasile Ciolpan pentru că îşi făcuse o cruce de lemn pe care o purta asupra lui[33]. Dan a fost eliberat în vara anului 1955, grav bolnav, şi a murit în condiţii necunoscute mie.

Sentimentul de libertate pe care îl resimţea Dan trecând Carpaţii care separau monarhia austro-maghiară de România Mică de atunci e salvator pentru noi astăzi. Azi, când nu mai avem ce Carpaţi să trecem pentru a ne regăsi ţara, azi când toată România arată ca o provincie tristă a unui imperiu muribund, singura graniţă pe care o mai putem trece pentru a ne revigora este graniţa trecutului. Şi această graniţă se chinuie noii câini de pază să o facă impenetrabilă abolind cunoaşterea istoriografică, înlocuind întrebările ridicate şi răspunsurile date de istorie cu falsele catehisme cu întrebări şi răspunsuri prefabricate după model iacobin de apologeţii noii ordini suprastatale şi supranaţionale de astăzi. Doar de astăzi. Pentru că fără ieri şi cu un mâine contrafăcut.

După cum spunea în 1885 tânărul N. P. Guran, prieten al lui Alexandru Odobescu şi viitor decan al Baroului din Craiova (1909-1913) şi primar al acelui oraş: ”Există, doamnelor şi domnilor mei, în interiorul nostru al tuturor, o incintă sfântă şi inviolabilă, un mic colţ rezervat conştiinţei noastre, unde numai noi singuri putem pătrunde şi unde tiranul cel mai abil, cel mai îndrăzneţ, cel mai sumeţ în zadar încearcă să ajungă. Cât timp un popor păstrează neatinsă conştiinţa individualităţii sale, cât timp o conştiinţă naţională există, o naţiune nu e încă pierdută”[34]. Ca expresie a inviolabilităţii şi demnităţii personale, conştiinţa naţională e şi o expresie a demnităţii ”maselor”, de vreme ce naţiunea e rezultatul culturalizării ”maselor”, care devin astfel ”o forţă vie şi inteligentă, care, luminată asupra drepturilor şi îndatoririlor ei, va căpăta acea demnitate de sine, acel respect şi devotament pentru libertate cărora nimic nu va mai putea rezista”[35].

Deocamdată, istoria veche şi cea extrem de recentă ne arată cum deznaţionalizarea şi mizeria morală, socială şi culturală merg mână în mână. […/ integral pe convorbiri-literare.ro]