Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric. Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.
Postul, de exemplu, nu este o interdicție, nici un simplu exercițiu de îmbunătățire individuală. Este, cum spun Părinții Bisericii, o foame şi o însetare după plinirea Trupului lui Hristos. Este un mod liturgic al Bisericii. Eu postesc nu doar pentru mine, ca individ, ci ca mădular viu al unui Trup ce însetează după plinirea Sa în Hristos, capul Său.
Doxologia: Pocăinţa e candela care ne luminează persoana „Trebuie să întreţinem lumina cu untdelemnul faptelor noastre.” „Pocăinţa, a cărei posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Său când se va întrupa, este ca o candelă. Noi trebuie să …
