A VENIT PRIMAVARA… DUHOVNICEASCA A POSTULUI CELUI MARE: “Sârguiți, creștinilor să mântuiți sufletele voastre, cât mai aveți vreme, cât nu s-au zăvorât porțile Împărăției Cerurilor!”/ SF. IOAN CASIAN despre SCOPUL, NECESITATEA si DISCERNAMANTUL POSTIRII si REGULA DUHOVNICEASCA A INFRANARII: “De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei”

Doxologia:

A sosit vremea să ne trezim din amorțirea sufletului

Diavolul sârguiește, sârguiește ceva de necrezut să-l vâneze pe om ca să-l piardă pe vecie, iar oamenii dormitează, stau în nelucrare și dorm în deșertăciunea lor lumească (…).

Sârguiți, dar, sârguiți creștinilor să mântuiți sufletele voastre, cât mai aveți vreme, cât mai așteaptă și îndelung rabdă Domnul, cât nu s-au zăvorât porțile Împărăției Cerurilor!

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, pp. 57-58)

***

Rugăciunea – o primăvară duhovnicească în sufletul luptător

Spune rugăciunea fără oprire. Fie ca Dumnezeu să-ţi dăruiască un început binecuvântat! Fie ca ea să nu te mai lase, sau, mai degrabă, fie ca tu să nu mai laşi rugăciunea – viaţa sufletului, respiraţia inimii, primăvara dulce înmiresmată care creează o primăvară duhovnicească în sufletul luptător.

Copiii mei, rugăciunea şi smerenia sunt armele atotputernice pe care trebuie să le avem permanent în mâinile noastre cu o atenţie neadormită, căci acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vor oferi biruinţa asupra demonilor.

Răbdare, copiii mei, să nu vă pierdeţi curajul. Spuneţi rugăciunea cu intensitate; să nu vă împrăştiaţi mintea printre lucruri pământeşti, chiar dacă aveţi griji – consideraţi-le drept trecătoare. Păstraţi mereu rugăciunea şi amintirea morţii dinaintea ochilor voştri: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin” (Psalmi 15, 8).

Dacă te rogi fierbinte şi neîncetat, nu vei cădea. Totuşi, trebuie să înţelegi că dacă neglijezi rugăciunea, vei suferi o cădere generală.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 282)

***

Postul este o foame şi o însetare după plinirea Trupului lui Hristos

Postul, de exemplu, nu este o interdicție, nici un simplu exercițiu de îmbunătățire individuală. Este, cum spun Părinții Bisericii, o foame şi o însetare după plinirea Trupului lui Hristos. Este un mod liturgic al Bisericii. Eu postesc nu doar pentru mine, ca individ, ci ca mădular viu al unui Trup ce însetează după plinirea Sa în Hristos, capul Său.

Dacă nu vreau să postesc, mă scot pe mine în afara tainei soborniceşti, mă smulg din albia lucrării Trupului lui Hristos. Mă închid pe mine acelui râu de apă vie care izvorăşte din Trupul lui Hristos, prin mădularele Sale vii.

(Părintete Philotheos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin, Editura Platytera, Bucureşti, 2000, p. 12)

***

 Sf. Ioan Casian:

Despre cum să ne înfrânăm pântecele

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotrivește îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinții Părinți. Aceștia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtășirii de bucate, nici aceeași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie și aceeași vârstă; apoi și din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingașe a trupului, însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare si de saturarea pântecelui.

Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare și mai ajutătoare spre curăție, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se folosește adeseori și de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârșirea postirii, slăbește trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicești; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază si face să se nască în suflet nepăsare și moleșire.

Au cercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdețurilor sau a legumelor și nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toți. Și au zis Părinții că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau șase uncii, se satură. Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pântecelui si să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci si mărimea cantității mâncărurilor face să se aprinză săgețile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naște sămânța desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci si saturarea de apă, precum si prisosul a orice fel de hrană o moleșește si o face somnoroasă.

În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul. Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii, când dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură și cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfințenia. Regula înfrânării și canonul așezat de Părinți, acesta este: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul zicând: „Grija trupului să nu o faceți spre pofte”, n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăția desăvârșită a sufletului nu ajunge numai reținerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea și celelalte virtuți. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul și prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzește sufletul spre curăție, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci și lipsa poftei de-a-i avea. Reținerea de la mânie, de la întristare, de la slava deșartă si mândrie, înfăptuiește curăția întreagă a sufletului. Iar curăția parțială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea și postul. Căci este cu neputință ca cel ce și-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci și prin priveghere, osteneală și cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul după împărăția cerurilor.

(Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Editura Humanitas)

***

Ziarul Lumina/ Alexandru I. Tudor:

Sfaturi pentru o postire înţeleaptă

Epuizaţi de goana după o împlinire percepută în cheie materialistă, unii oameni încearcă să adopte o viziune mai spirituală asupra vieţii. Totuşi, din cauza unei cunoaşteri superficiale şi dintr-o lipsă de exemple autentice aflate în imediata apropiere, mulţi evită să se îndrepte spre practica ascetică şi mistică a Bisericii, alergând spre tot felul de spiritualităţi „neconvenţionale”. La început de Post Mare, aflaţi în nevoia rememorării, ori chiar a descoperirii adevăratelor repere ale ascezei ortodoxe, departe de orice bigotism sau relativism, găsim la Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V) o viziune echilibrată şi bine ancorată în trăirea evanghelică asupra postirii.

Parcurgând scrierile Sfântului Ioan Casian, se poate observa că acesta priveşte viaţa spirituală ca pe o luptă supusă unei „discipline” şi unei „ordini” anume, de respectarea cărora ţine succesul ori eşecul. În acest sens, frecvent repetă cuvintele Sfântului Pavel: „Când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului” (2 Tim. 2, 5). Astfel, pentru Ioan Casian, nevoitorul este „atletul lui Hristos” care luptă pentru „cununa nestricăcioasă” (1 Cor. 9, 25), pe „trepte de triumfuri”, folosindu-se de „exerciţii duhovniceşti” ca de „antrenamentele atletice din palestre”.

Conform acestei ordini a lucrurilor, „fără să-şi biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta «după regulă». […] Dacă vom fi biruiţi în această luptă, vom dovedi că suntem robi ai poftelor trupului. Neînfăţişând din această cauză nici un semn de libertate şi de forţă, vom fi respinşi îndată de la luptele duhului, ca nişte nevrednici şi robi, cu ocara ruşinii. Căci «oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului» (Ioan 8, 34)”. Pe aceste considerente cuviosul sprijină faptul că orice străduinţă în plan duhovnicesc e necesar să înceapă cu exerciţiul postirii: „Negreşit este cu neputinţă ca un pântec sătul să încerce luptele omului lăuntric şi, de altfel, nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi uşor doborât”.

Este important de observat că Sfântul Ioan Casian înţelege încordările ascetice ca pe nişte exercitări ale libertăţii şi forţelor persoanei. Prin urmare, aparenta restricţionare, sugerată, poate, de noţiunea de „regulă” asociată vieţii spirituale, este, de fapt, un criteriu al căpătării libertăţii de mişcare. E paradoxal, fiindcă oricine, când aude cuvântul „libertate”, se gândeşte la lipsa oricăror constrângeri exterioare ale eu-lui, pe când Sfântul Ioan Casian aşază dobândirea libertăţii pe supunerea sinelui, începând cu trupul: „Nu vom avea duşman de temut în afară, dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului”. Libertatea interioară primează.

Posturile sunt pentru virtuţi, nu virtuţile pentru posturi

Sfântul ţine să precizeze, îna­inte de toate, care este natura postului şi locul lui între lucrările traiului după Evanghelie. În acest sens, el remarcă faptul că există lucruri bune sau rele prin esenţa lor şi care, în orice împrejurări, nu îşi schimbă caracterul. Aşa sunt virtuţile şi viciile. Pe acestea le numeşte bunuri sau rele „principale”. Pe de altă parte, dacă totuşi există lucruri care pot fi când bune, când rele, înseamnă că nu din natura lor sunt astfel, ci după cum dictează împrejurările (Eccl. 3, 1). Pe acestea din urmă cuviosul le numeşte lucruri „mijlocii”, care sunt „prin natura lor astfel, încât săvârşite sfinţesc, dar nu ne pătează dacă nu le luăm în seamă”.

Postul face parte din ultima categorie şi el nu e bun sau necesar prin sine şi pentru sine, ci „numai atunci este potrivit pentru noi, dacă i se respectă condiţiile de timp, calitate, măsură, fără să fixăm în el termenul speranţelor noastre, ci doar să ajungem prin el la curăţia inimii şi la dragostea apostolică”. De altfel, subliniază Cuviosul Ioan Casian, virtuţile nu trebuie păzite pentru posturi, ci posturile pentru virtuţi, după cum nu meşteşugurile ori artele sunt pentru unelte, ci uneltele sau instrumentele pentru cele dintâi.

Aici atinge un punct nevralgic pentru modul cum se practică, de multe ori, de către credincioşi lucrarea postului. Trebuie recunoscut că habotnicia, una dintre acuzele principale ale necredincioşilor la adresa vieţii ascetice bisericeşti, este o mare ispită pentru omul care, deşi a realizat necesitatea postului, nu i-a înţeles şi locul, rostul lui în viaţa spirituală. De aceea precizările Sfântului Ioan Casian sunt de mare importanţă. Posturile se practică „pentru a dobândi curăţia inimii şi a trupului, pentru ca mintea, tocite fiind imboldurile trupului, să se unească în pace cu Autorul ei, şi nu sunt întotdeauna şi fără schimbare bune”. Prin urmare, se cere o distincţie clară între scop şi mijloc. Orice înlocuire a unuia de către celălalt duce la ruină pe plan sufletesc şi trupesc. Postul, ca lucru „mijlociu”, nu trebuie niciodată să fie un scop în sine, ci o unealtă pentru câştigarea bunurilor „principale”, care sunt virtuţile, dar care, la rândul lor, îşi găsesc împlinirea numai în comuniunea cu Binele în persoană, Care este Dumnezeu. Asemenea, „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, ci împotriva răului (Ef. 6, 12) şi orice deviere nu e doar nefolositoare, ci chiar un „sacrilegiu”, fiindcă „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat” (1 Tim. 4, 4).

Nimic fără moderaţie

Sfântul Ioan Casian subliniază că darurile sunt împărţite (1 Cor. 12) şi fiecare om are propria alcătuire, iar înfrânarea de la mâncare se sprijină şi pe tăria sufletului, dar şi pe puterea trupului, astfel că, în privinţa condiţiilor postului „nu poate fi uşor păstrată aceeaşi regulă”. Cu toate acestea, principiul ce rezolvă problema diferenţelor este „nimic fără moderaţie”, păstrând un post „egal şi măsurat”, adică fără excese, nici în plus, nici în minus, deoarece „odată cu schimbarea hranei se schimbă de la sine şi calitatea curăţiei noastre”. Pornind de la această bază, sfântul poate afirma că „şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului, dacă îşi îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând şi nu plăcerea”.

Cuviosul Casian nu se limitează la îndrumări generale, ci, pornind de la ispitele lăcomiei pântecelui (a mânca des, mult şi bun), el recomandă ca hrana să se primească la timpul stabilit, fără a mai gusta nimic îna­inte ori după, iar aceasta să fie luată în chip cumpătat, fără a ajunge la saţietate, după cum aflăm şi în recomandările Sfântului Vasile cel Mare.

În al treilea rând, se cuvine să ne mulţumim cu orice mâncare, chiar din cea mai simplă şi ieftină, căci, zice şi Cuviosul Ioan Scărarul, „lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase” (Scara XIV, 2). De altfel, precizează Sfântul Casian, înfrânarea trebuie să fie egală şi în ce priveşte mâncărurile uşoare, ca pâinea şi apa. Prin urmare, trebuie aleasă o hrană care să fie uşoară la gătit, iar avantajul unui preţ mai redus să o facă uşor de procurat. La toate acestea, cuviosul ţine să adauge, subliniind: „Să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului”, despre care Duhul Sfânt, prin gura prorocului Isaia, spune că e postul care Îi place (Isaia, cap. 58).

În cele din urmă, ca şi Sfântul Ioan Casian în cuvântul „Despre duhul lăcomiei”, e de folos să amintim sfatul lui Avva Macarie: fiecare aşa să-şi orânduiască posturile, ca şi cum ar avea de trăit 100 de ani, şi aşa să-şi înfrâneze pornirile sufletului, ca şi când ar muri în fiecare zi, fiindcă, făcând aşa, va da dovadă de înţeleaptă judecată şi de un suflet măreţ.

Alte legaturi:

***

***