În ţara noastră par a fi în vogă cultura negării, cultura calomnierii, cultura condamnării, a terfelirii şi discreditării lucrurilor esenţiale (limba, identitatea, cultura, tradiţia, Biserica, istoria), prin care – orice s-ar spune – mai avem, sper, şansa să rămânem noi înşine. În biata noastră democraţie, pe care n-o lăsăm să intre măcar în adolescenţa ei, se susţin, se promovează şi, câteodată, se aplică verdicte emise de Tribunalul Poporului din 1946, deci, de tribunalele staliniste.
Astăzi, există mulți oameni care se îndoaie și se îndoiesc, prizonieri ai propriilor interese și convingeri. Oameni care stau la coadă pentru a face parte din completul unui „proces cu publicitate lărgită”. Intelectuali care susțin că apără valorile „democrației românești”, nesocotind unul dintre drepturile fundamentale – libertatea de exprimare.
E o altfel de pușcărie, mult mai grea. Când teama ne va învinge și vom înceta să vorbim liber, ne vom semna singuri condamnarea și vom intra cu toții acolo.
Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel” nu a adus în faţa justiţiei sau a opiniei publice nici una dintre persoanele care au conceput, au semnat sau au pus în practică legile anti-evreieşti din perioada 1940-1942. Unele sunt încă în viaţă! Legile acestea au permis discriminarea sau chiar deportarea evreilor din România în lagăre de exterminare. Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, instituţie guvernamentală plătită din bani publici, se încăpăţânează să hăituiască intelectualii judecaţi şi trimişi în puşcării de Tribunalele Poporului în anii ’45-46.
Toată lumea greşeşte, şi domnul Florian ar putea recunoaşte că a greşit. Nu ştiu care sunt motivările sale, am auzit că se ocupă de dărîmat de statui, cu scoaterea de plăci memoriale, de exemplu cea a lui Nichifor Crainic, ca şi cum nu ştia domnul Alexandru Florian că Nichifor Crainic este membru al Academiei Române şi ca şi cum sentinţa care îl privea pe Nichifor Crainic şi care îl acuza că a fost şi el criminal de război a fost abrogată în urma unei acţiuni judiciare… Se ajunge deci la situaţii foarte ciudate prin interpretări ale legii 217 din 2015 – care într-adevăr este foarte ambiguă – şi care plasează România, iertare să o spun, în cadrul ţărilor necivilizate, care se ocupă cu dărîmări de statui, scoatere de plăci etc.
