Puncte de vedere critice despre efectele LEGII 217 (“legea antilegionara”). Andrei Plesu: “SOCOTESC URGENTA RECONSIDERAREA RIGUROASA A DECIZIILOR TRIBUNALULUI POPORULUI”/ Institutul Elie Wiesel largeste lista “criminalilor” cu filosoful ION PETROVICI

2-02-2016 8 minute Sublinieri

Censorship3

Am citit de curînd, pe blogul Adevărul, un interviu al Cristinei Hermeziu cu academicianul Basarab Nicolescu, despre „cazul Vintilă Horia”. Prilej să reflectez din nou la consecinţele legii 217 din 2015. Inutil să spun – am mai spus-o – că socotesc Holocaustul o crimă dezgustătoare, şi că Legiunea autohtonă este, paradoxal, din punctul meu de vedere, cea mai necreştinească şi neromânească însăilare politică antebelică.

Ucigaşul sinucigaş e, mai curînd, o figură a fundamentalismului musulman, iar adoraţia morţii e tot ce poate fi mai străin de psihologia mioritică… De necontestat mi se pare şi principiul că orice crimă trebuie pedepsită. De asemenea, că iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de „înţelegere” conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte. A transforma apartenenţa unui evreu la etnia sa intr-o culpă e la fel de stupid cu a transforma apartenenţa unui român la etnia sa într-un motiv de mîndrie. Nici unul, nici celălalt n-au ales să fie ceea ce sunt şi, prin urmare, nu pot fi judecaţi în termeni de „vină” sau „merit”.

Tenacitatea şi radicalitatea iniţiatorilor legii 217 se întoarce însă, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii. Îmi îngădui să trimit cititorul la comentariile mele pe această temă, apărute pe data de 3 august 2015, sub titlul „O dezbatere blocată”. Rîndurile de mai jos îşi propun să adauge cîteva precizări şi sugestii.

1. De vreme ce a fost nevoie de „instituţionalizarea” problemei, de legiferare la nivel guvernamental şi parlamentar a unei reacţii adecvate faţă de pericolele extremismului de dreapta, cu toate „pagubele” lui colaterale, mi s-ar părea normal ca şi analiza efectelor – eventual nedorite – ale aceste legiferări, marja ei de eroare sau de aproximaţie justiţiară, să fie instituţionalizată. Cînd e vorba de nume impozante ale culturii româneşti, recunoscute ca atare şi în afara ţării, stricta lor anatemizare sau asumare, nu poate fi lăsată pe mîna cîtorva voci izolate. Nici dl. Basarab Nicolescu şi nici eu nu avem obligaţia (şi căderea) să tranşăm lucrurile. Ar fi cred, nevoie, de o dezbatere mai amplă, vie şi corectă, care să implice particparea Academiei Române, a Ministerului Culturii, a Institutului Cultural Român şi a Ministerului Justiţiei. Nici eu nu am, neapărat, dreptate, dar nici domnul Alexandru Florian, care umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica.

2. Am pomenit Ministerul Justiţiei pentru că socotesc urgentă reconsiderarea riguroasă a deciziilor luate de Tribunalele Poporului de la mijlocul anilor `40, invocate adesea de „Institutul Elie Wiesel” drept argument al propunerilor lui de „epurare”. Cum ştim, tribunalele cu pricina au fost inventate de cîştigătorii războiului, pentru lichidarea adversarilor lor politici. Anticomunismul şi antisovietismul erau spontan calificate drept „legionarism” de o gloată de „asesori populari” care, de multe ori, nu ştiau mai nimic despre persoanele învinuite. Membrii tribunalelor cu pricina erau, adesea, muncitori. Găsim, printre ei şi cîte o „casnică” dezorientată şi cîte un chelner de la Capşa, şi pe viitorul tartor al torţionarilor stalinişti Alexandru Drăghici, alături, e drept, de cîţiva jurişti, care căzuseră de acord că practicarea legii nu trebuie să aibă nicio legătură cu „obiectivismul burghez”, respectiv cu respectarea codurilor juridice curente. Sub patronajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (foarte curînd victimă a propriilor lui „soluţii”), verdictele nu abuzau de nuanţe. Vorbeau toate de „infracţiuni de genocid”, „crime contra umanităţii”, „crime de război”. Cum se poate justifica invocarea, după aproape 70 de ani, după o tranşantă schimbare de regim şi după condamnarea comunismului ca fiind „nelegitim şi criminal”, a unor „hotărîri” luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar?

Orice act juridic care se respectă ştie că vinovăţia, ca şi greşeala, sunt mărimi variabile. Una e găinarul care-ţi fură portofelul, alta e tîlharul care îţi ia gîtul. Una e tînărul bezmetic şi idealist, uşor de sedus către ideologia „revoluţiei” salvatoare, gata să teoretizeze euforic despre „orînduiala cea crudă şi nedreaptă”, alta e teroristul care îşi face o profesiune din execuţia sîngeroasă a „adversarilor”. De greşit, greşesc şi unii şi ceilalţi. Dar a nu deosebi între gradele lor de vinovăţie e a practica o „justiţie de lemn”, dreptatea în alb-negru a bîtei. Da, există texte de tinereţe ale lui Eliade, Cioran, Noica sau Vintilă Horia, greu de digerat din perspectiva ororilor pe care Legiunea le-a provocat în lumea românească. Dar a pune semnul egal între ei şi decemviri, între ei şi nicadori e a pune semnul egal între concesiile lui George Călinescu sau „adeziunile sincere” ale unor tineri intelectuali marxişti din anii `50-60` şi Alexandru Nicolski sau Alexandru Vişinescu. Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran, după cum nu cred că torţionarii de la Piteşti erau tobă de literatură marxizantă. Dacă e aşa, păi mai aproape de crimă e Sadoveanu care, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, a semnat mai multe condamnări la moarte. (Gurile rele îl consideră implicat şi în condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fiu al bunului şi vechiului său amic D.D.Pătrăşcanu!). Ce facem? Îi dărîmăm statuile? Construim un tribunal care să radiografieze, fără discernămînt, toate „abaterile” scriitoriilor români? Care de extrema-dreaptă, care de extrema-stângă, care cam muieratic, care cam beţiv, care mai de care mai uşor de cumpărat? Îl stigmatizăm pe Shakespeare pentru antisemitismul latent al portrtetului lui Shylock?

3. Legiuitorul declară, ipocrit, că nu e vorba de a impune „interdicţii”. N-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi. Dar să nu le întreţinem „cultul”. Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut, ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari! Ca şi cum puzderia de busturi şi statui ale lui Eminescu (apropo: cam naţionalist şi cam antisemit…) a umplut ţara de „emineşti” falnici, preocupaţi de Kant, Schopenhauer şi Buddhism. Să fim serioşi: un nume de stradă sau de liceu, un bust într-un parc, sau o comemorare la răstimpuri nu sînt, decît prin excepţie, elementele unui „cult” în adevăratul înţeles al cuvîntului. Ştie cineva de vreun cult al sergentului Vasile Adam (nume de stradă)? Sau al aviatorului Zorileanu? Sau al lui Zamfir Arbore? Dacă există o stradă Sică Alexandrescu înseamnă că numele cu pricina e obiect de cult? Bustul lui Adrian Păunescu (personaj destul de echivoc moralmente) e ”altar” al unui cult? Busturile pe care şi le comanda singur Paul Everac sînt în ordine, dar cel al lui Mircea Vulcănescu nu?

Vestea „bună” este că România, prin aceste exerciţii de intransigenţă, se califică la vîrful corectitudinii politice. În alte ţări, mai înapoiate din punct de vedere al rigorii morale, lucrurile n-au mers atît de departe. Gottfried Benn, în ciuda unui – e drept, scurt – episod nazist, a binemeritat importantul premiu Georg Büchner în 1951! Heidegger e considerat încă un reper al filosofiei contemporane, deşi a fost rector, vreme de 8 luni, în plină dictatură hitleristă. Ernst Jünger, ofiţer în armata nazistă care a ocupat Parisul, şi-a păstrat onorabilitatea. Pe Hans Georg Kiesinger, cancelar german în anii `60, nu l-a afectat prea mult episodul său nazist dinaintea războiului. Nici pe preşedintele german Walter Scheel. Nici pe marele „scriitor de stînga” Günter Graas – înregimentat, de timpuriu, în Waffen-SS. Cu gîndul la aceste „pogorăminte” înţelepte, sunt înclinat să spun dlui Alexandru Florian: „Nu e rău ce faceţi! Slujiţi o cauză bună! Dar renunţaţi la topor şi la sentinţa răstită. Recurgeţi mai des la subtilitate şi la inteligenţă, cum n-au ştiut să o facă cei pe care îi incriminaţi! Veţi fi uimit ce rezultate bune veţi obţine!”

Am aflat că Alexandru Florian, directorul Institutului pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, a adăugat pe “lista sa neagră” un nume: academicianul Ion Petrovici. Poate a aflat că acesta a locuit în Strada Vasile Conta, în “blocul eminenţelor”, construit de Casa Corpului Didactic în 1940. Florian tot dă târcoale pe acolo încercând să sperie preşedintele Asociaţiei proprietarilor ca să-l determine să dea jos placa în memoria lui Nichifor Crainic şi să prevină poate instalarea uneia în amintirea profesorului Ion Petrovici, născut în 1882, studentul lui Titu Maiorescu şi al lui Nicolae Iorga, ministru al educaţiei şi al culturii trimis de comunişti la puşcărie pentru 15 ani …

Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel” nu a adus în faţa justiţiei sau a opiniei publice nici una dintre persoanele care au conceput, au semnat sau au pus în practică legile anti-evreieşti din perioada 1940-1942. Unele sunt încă în viaţă! Legile acestea au permis discriminarea sau chiar deportarea evreilor din România în lagăre de exterminare. Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, instituţie guvernamentală plătită din bani publici, se încăpăţânează să hăituiască intelectualii judecaţi şi trimişi în puşcării de Tribunalele Poporului în anii ’45-46.

În anul 2007, regimul comunist a fost condamnat în plenul Parlamentului României ca fiind ilegitim şi criminal. Tribunalele Poporului şi sentinţele lor nu sunt şi ele ilegitime şi criminale? Câţi nevinovaţi au fost trimişi în lagărele morţii de comunişti? Câte dosare s-au inventat persoanelor care s-au opus făţiş instaurării regimului comunist în România? Avem încă un institut: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, care cercetează pe banii noştri tocmai asta. Se pare că nu are la dispoziţie o legislaţie la fel de eficientă pentru a-i putea condamna pe cei găsiţi vinovaţi. Şi se pare că nimeni nu s-a gândit să-i urmărească şi să-i pedepsească pe intelectualii care au sprijinit, au predat în şcoli şi facultăţi o ideologie criminală. Acuzatoarea publică din dosarul ziariştilor judecaţi de Tribunalul Poporului în perioada mai-iunie 1945, Alexandra Sidorovici — soţia lui Silviu Brucan —, spunea despre Nichifor Crainic că “este vinovat pentru că a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putinţa influenţei asupra tineretului!”. Conform legii din 2007, Radu Florian şi fiul său Alexandru, profesori de socialism ştiinţific la Universitatea din Bucureşti — primul timp de 50 de ani! —, se fac vinovaţi de “otrăvirea sufletelor tinere”. Cum de nu se regăsesc pe lista lui Tismăneanu din raportul pe care Băsescu l-a citit în Parlamentul României?

Dar nu numai memoria academicianului Ion Petrovici tulbură liniştea directorului de la Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”. Alexandru Florian a pornit o acţiune de desfiinţare a memoriei singurului scriitor român căruia i s-a decernat de către francezi premiul pentru literatură Goncourt, Vintilă Horia, al cărui centenar s-a sărbătorit în decembrie anul trecut. Bazându-se pe un dosar falsificat de Securitate în 1960, Florian a îndrăznit să pretindă retragerea titlului de cetăţean de onoare acordat post-mortem scriitorului cu acest prilej de Primăria oraşului Segarcea. “Vânătorul de legionari” invoca tot o sentinţă a Tribunalului Poporului din 21 februarie 1946 deşi se ştie că persoana condamnată atunci era vărul scriitorului care şi-a ispăşit pedeapsa murind în puşcăriile româneşti.

Vintila Horia însă trebuie pedepsit să dispară din memoria românilor şi sentinţa trebuie să fie rostită de un “urmaş” al Alexandrei Sidorovici pentru că a spus: “Eu sunt un anticomunist!” sau “Nu simt nici un fel de nevoie de a-mi justifica non-legionarismul. Ruşine e să fi fost român şi comunist!” sau “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului!”. Alexandru Florian citează un articol scris de Vintilă Horia în revista “Sfarmă piatră” în care acesta pomeneşte de faptul că, în timpul retragerii armatei din Basarabia, după dictatul impus în 1940, comuniştii evrei au ucis ofiţeri români. Un fapt înscris în istorie. Şi tot istoric este faptul că trupele române au ocupat oraşul Budapesta pe 8 august 1919, atunci când soldaţii români şi-au atârnat opincile în vârful parlamentului maghiar. Oare câţi români ştiu astăzi că, în acel moment, ţara vecină se numea Republica Sovietică Ungaria? În acel moment, românii au reuşit stăvilirea răspândirii bolşevismului în Europa. Oare asta nu vor să uite Alexandru Florian şi toţi ai săi? Pentru asta trebuie ca românii să rămână fără istorie, să nu mai ştie importantul rol pe care l-au îndeplinit timp de secole în acest loc de pe harta lumii? Pentru asta ne sunt scoşi din morminte şi scuipaţi strămoşii?

Celor care se grăbesc să spurce totul aruncând anatema antisemitismului le voi cita, în încheiere, din interviul acordat de filozoful italian Giorgio Agamben revistei franceze “Nouvel Observateur” în septembrie 2015. Autorul italian se referea la caietele filozofului Heidegger spunând: Este important să lămurim utilizarea şi semnificaţia cuvântului ‘antisemit’. Din motive istorice pe care le cunoaştem cu toţii, acest cuvânt desemnează ceva ce are a face cu persecuţia şi exterminarea evreilor. Nu ar trebui însă folosit acelaşi cuvânt pentru opiniile asupra evreilor — oricât de eronate sau debile —, dar care nu au nici o legătură cu acele fenomene. Or, tocmai asta se întâmplă neîncetat. Şi nu numai în legătură cu Heidegger. Dacă orice cuvânt critic sau negativ despre iudaism, chiar conţinut în note private, este condamnat ca antisemit, aceasta ar scoate iudaismul în afara limbajului”.

*


Categorii

1. DIVERSE, Istorie, Legea 217/2015 ("antilegionara"), Razboiul impotriva Romaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “Puncte de vedere critice despre efectele LEGII 217 (“legea antilegionara”). Andrei Plesu: “SOCOTESC URGENTA RECONSIDERAREA RIGUROASA A DECIZIILOR TRIBUNALULUI POPORULUI”/ Institutul Elie Wiesel largeste lista “criminalilor” cu filosoful ION PETROVICI

  1. Nu mă pot abține de la un scurt comentariu pe marginea articolului domnului Pleșa:
    Începe iarăși cu scuze în avans, deși nu era cazul, iar acum o face sfidând și logica: „Inutil să spun – am mai spus-o…”…. și dezvoltă ideea în câteva fraze deși decreta din start că e „inutil”.
    De ce totuși insistă să se autojustifice înainte de o eventuală acuză oficială?
    După opinia mea lucrul acesta trădează frica de a nu fi taxat ca pro-legionar sau „negaționist deflectiv”, adică un intelectual „impur”. Deh, să nu șifonăm imaginea.
    Apoi termină într-un stil lingușitor față de Alexandru Florian, făcând parcă în ciudă argumentației de fond: „„Nu e rău ce faceţi! Slujiţi o cauză bună!”.
    Dar…. „după roadele lor îi veți cunoaște”, așa spune Mântuitorul despre oameni. Nu „Despre îngeri”.
    Păcat de argumentația bogată.

  2. Pingback: Institutul Elie Wiesel ar fi reusit sa CENZUREZE EXPOZITIA ARTISTEI SILVIA RADU. Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Costache Oprisan si Radu Gyr, EXCLUSI din “GRADINA CU INGERI”/ Andrei Plesu despre DUBLE MASURI si un imperativ uitat: IERTARE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare