Unor astfel de politicieni electoratul le permite şi le iartă orice, pentru că ei sunt singurii care îl bagă în seamă şi spun tare ceea ce el gândea fără să aibă curaj să spună. Nu îl etichetează drept leneş atunci când se plânge de sărăcie, nu îl fac comunist atunci când cere măsuri de protecţie socială şi nu îl fac xenofob atunci când îi vine greu să accepte imigranţi. Modelul a început deja să se extindă şi în Vest, acolo unde criza a lovit cel mai tare, ca de pildă în Italia, fiindcă e o cale sigură de a ajunge la putere şi de a se menţine acolo. E o lecţie mai greu de digerat la noi, fiindcă atât puterea actuală, cât şi opoziţia actuală izbutesc rareori să arate că le pasă de nevoile „de jos” electoratului, asta când nu-şi declară de-a dreptul dispreţul faţă de el.
