Noutati de pe pagini ortodoxe (1-10 septembrie 2010): CIPUL TROIAN SI BLOGURILE ORTODOX-SECTARE/ Ilie Tudor – in inchisoare alaturi de Parintele Staniloae/ O MARTURIE DESPRE VALERIU GAFENCU/ IPS Ierotheos Vlachos la Iaşi despre tineri

• Crestinul-ortodox: Interpretări tipic sectare ale blogurilor Apologeticum şi Saccsiv

(…) Este bine să ascultăm cu atenţie spusele Părintelui Arsenie Papacioc şi să înţelegem întreaga idee, nu să luăm ca sectarii doar ceea ce ne convine. Că altfel ajungem să încurcăm versetele şi să ne iasă: “Iuda s-a spânzurat… mergi şi fă şi tu asemenea”. Amândouă versetele sunt scrise în Sfânta Scriptură, dar scoase din context şi lipite cap la cap dau acel îndemn satanic.

Astfel, dacă într-adevăr sunteţi creştini-ortodocşi, încercaţi să înţelegeţi întreaga discuţie ce au avut-o cei doi părinţi. Dar nu cred că este în interesul vostru (saccsiv şi apologeticum) că nu “se vinde bine” (n-ai trafic) dacă priveşti într-o manieră de creştin ortodox lucrurile. De altfel în mass-media (ceea ce include şi internetul) numai scandalurile au rating…

(…) Bine ar fi să ne pregătim urmând pildele şi sfaturile duhovnicilor noştri. Pregătirea constă în a-L avea pe Hristos în inimile noastre. Haideţi să nu fim creştini doar cu numele, ci să ne facem vrednici de credinţa în care am fost botezaţi. Să nu ascultăm pe cei ce, ca sectarii, însămânţează panică în sufletele noastre pentru a ne îndepărta de Hristos. Scopul lor nu este de a ne ajuta ci de a ne distruge.

Nu vrei să iei actele? Foarte bine, dar nu te mândri cu asta. Nu vrei să te lepezi de Hristos? E de lăudat, dar nu te încrede în tine. Întotdeauna să-l punem pe Dumnezeu înaintea noastră, căci numai cu ajutorul Lui putem să răbdăm până la sfârşit. Să nu cumva să ne înşelăm pe noi înşine, mândrindu-ne că noi nu suntem ca aceia care au luat actele cu cip, ca la sfârşit să luăm chiar pecetea adevărată. Să răscumpărămn timpul însămânţând roadele faptelor bune, ale credinţei, ale smereniei în sufletele noastre. Căci mulţi din cei ce greşesc (autoproclamaţii lideri) ştiu că nu fac bine, dar egoismul îi împiedică să recunoască. (Părintele Paisie Aghioritul, “Patimi şi viruţi”).

• Pustnicul digital: Părintele Arsenie Papacioc și ÎNCĂ un sfat echilibrat asupra problemei CIP-urilor

Discutam cu cineva despre interpretarea celor de la Apologeticum și mi-a spus un lucru bun de ținut minte, preluat de la Sfântul Ioan Gură de Aur:

— Știi de ce Mântuitorul a fost ambiguu în unele locuri?
— ?!?! (evident că nu știam)
— Tocmai ca să se vădească cine folosește cuvintele în mod viclean.

• Gigel Chiazna: Cipul troian

“(…) Pentru ca, urmarind trambitele autodeclarate ale luptei anti-cip si anti-antihrist, putem vedea unde trag: la rupere. Deja nu se mai vorbeste de cadere sau de racire … ci de pierderea harului ceea ce implica vrand-nevrand schisma si prin aceasta putem intelege si ce doreste diavolul prin acest cal troian care este cipul: decimarea noastra. Mai intai dupa o lupta crancena si indelungata cu cipul, ideea salvatoare – neprimirea cipului – ni se arata precum un cal troian, un trofeu al victoriei: frumos, maginific, salvator. Incet-incet patrunde in minte o idee si pe masura ce o acceptam si simturile noastre bune (adica minimul bun-simt) se lasa imbatat, dusmanii pe care ii poarta in ea (semintele schismei) ne vor deschide portile sufletului la dusmanii din afara cetatii (toti fii mandriei care duc la erezie) care ne vor distruge inainte sa apucam sa ne inchinam lui antihrist (adica ne vor rupe de Biserica).

(…) Pentru ca chiar daca ei acum se vor rupe de societate si vor reusi sa traiasca fara orice act, dupa aceasta “performanţă” diavolul le va baga in cap ca ei sunt mai buni ca altii si că cei care au primit cipul sunt cazuti, precum si ierarhii lor, si prin urmare ei trebuie sa se rupa de Biserica pentru ca traiesc vremurile din urma cand invatatori le vor fi blogurile apologetice si anti-sistem, nu preotii cazuti si care au primit “pecetea”, adica cipul. Care nici macar ei nu cred insa acum ca este pecete, ci doar … o cadere. Din intunecarea mintii insa vor ajunge sa il vada ca pe o pecete si multi deja il vad. Vom avea astfel o apocalipsa inainte de apocalipsa oarecum, adica o mana de oameni care precum vechi-calendaristii se cred ultimii pastratori ai harului si ii considera pe ceilalti cazuti din har pe motivul unor chestiuni cu totul neserioase si care nu doar ca nu tin de canoane si de dogme, dar tin in primul rand de administratia lumii in care traim.

Ca exista sensibilitati, temeri si suspiciuni, da, sunt de acord. Este adevarat, cipul poate sa fie un precursor al pecetei, dar deocamdata nu este pecete. Ma pot problematiza, pot sa ma pregatesc mai bine, desi cum fac aceasta este la fel de vital pentru mantuirea mea pe cat va fi de vitala primirea sau neprimirea cipului. Nu este deloc exclus ca cei care braveaza acum si in loc sa “castige putin cate putin nu numai cele dinafara, trupesti, ci si virtutile dinauntru“, o sa fie foarte pregatiti ca sa nu primeasca cipul, o sa aiba pamant, porci, gaini si apa, dar nu o sa aiba trezvia, rabdarea si smerenia necesara luptei duhovnicesti care ni se va cere odata cu venirea lui antihrist. Si poate multi vor muri in schisma, adica in afara Bisericii, inainte sa vina antihrist.

(…) Din pacate maniacii anti-cip si obsedatii de conspiratii si teorii conspirationiste extrag din cuvintele parintilor doar ce le convine lor, iar ce e esential, ce e profund si plin de esenta din invatatura lor le ignora total. Cand ma gandesc numai la Pr. Arsenie, de exemplu, doua lucruri in vin in minte: trezvia continua si planul de foc. Cand ma gandesc la Pr. Iustin ma cutremur de dragostea lui pentru oameni marturisita in primul rand prin jertfa pe care a facut-o in ultimii ani de zile in care a primit zi si noapte pe oricine i-a batut la usa. Numai sa vezi fetele atator oameni ai innebuni, dar sa mai si stai de vorba cu ei, sa ii povatuiesti, sa le zambesti, sa le dai mangaiere si nadejde. Felul cum il folosesc si il prezinta pe Pr. Iustin falsii sai ucenici facandu-l un fel de bastion al luptei impotriva cipului minimineaza si deformeaza profund rolul pe care parintele l-a avut in viata atator oameni si lucrarea pe care a facut-o.

Marii duhovnici nu doar ca au privilegiul, dar sunt si obligati sa dovedeasca acrivie maxima si atitudine ferma in raportarea la provocarile vremurilor. Depinde insa si de noi sa fim ucenici vrednici si sa avem urechi de auzit, adica minte de judecat si sa facem ce trebuie cu viata noastra in toate privintele nu doar intr-una. Dupa ce vom fi facut si noi ani de puscarie fata in fata cu moartea, probabil ca ni se va parea floare la ureche sa ne rupem de lume, sa lasam toate si sa fugim in munti. Insa din pacate, pentru marea majoritate a oamenilor, solutiile extreme nu doar ca sunt ineficiente dar sunt in primul rand periculoase. Se gasesc oameni care se sperie de cip, dar nu se sperie de faptul ca pierd timpul aiurea vizitand bloguri anonime si alarmiste ale unor oameni pe care nici macar nu i-au cunoscut si in loc sa mearga ei sa ii intrebe personal pe acei duhovnici ce sa faca in cazul lor, se lasa dusi de mana de orbi care au pus mana pe o portavoce si strica lupul! ca prostii nestiind ce rau provoaca si cum pun ei umarul la dezbinarea Bisericii si care sunt duhurile care bantuie vremurile.

Nu am pretentia sa spun ca eu pot sa deosebesc duhurile, aduc insa marturie ca Biserica in care m-a chemat Dumnezeu si in care am vazut Lumina este inca vie si plina de har, iar sentimentul pe care l-am avut prim adata cand am aflat ca exista unii care se cred adevaratii crestini si tin un alt calendar, care s-au rupt acum nu stiu cate zeci de ani de Biserica  si se considera adevaratii pastratori ai credintei, il am si acum cu privire la luptatorii anti-cip, atat de la noi cat si de aiurea. (…)

• Marturie crestin-ortodoxa:

Cateheza ”Scopul și treptele vieții creștine – agonisirea Duhului Sfânt”

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”

• Laurentiu Dumitru: Intalnirea staretului Tadei de la Vitovnita cu pr. Cleopa de la Sihastria:) (video)

• Lumina: În închisoare, alături de Dumitru Stăniloae

Avea 35 de ani când a fost ridicat de autorităţile comuniste. A fost condamnat la 22 de ani de temniţă, trecând prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud şi Balta Brăilei. Acolo a avut şansa să-i cunoască pe titanii teologiei şi culturii româneşti: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Astăzi, la cei 87 de ani împliniţi, Ilie Tudor se simte mândru cu amintirile sale. De altfel, el a şi primit Crucea Patriarhală pentru mireni.

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

(…)

Nu voiau să moară

Printre cele mai cumplite zile pe care Ilie Tudor le-a trăit în iadul închisorilor comuniste sunt şi cele 40 de zile de carceră. A ajuns acolo pentru că a fost prins că juca şah cu colegul de celulă pe o tablă desenată pe o batistă, cu piese improvizate din pâine. Marele premiu cu care torţionarii le-au recompensat remiza celor doi deţinuţi au fost 40 de zile de carceră: “În ziua de Sfântul Nicolae m-au băgat la izolare şi m-au scos de acolo abia după 40 de zile. Două zile nu-ţi dădea nimic să mănânci, decât apă caldă, iar a treia zi îţi dădeau hrana din celular. Eram terminat fizic, dar am zgârâiat o cruce pe peretele celulei şi mă rugam. Când simţeam că nu mai pot, puneam pumnii la spate şi stăteam şezând, iar când simţeam că o să cad (pentru torţionari căderea noastră era ca o binecuvântare), mă ridicam în picioare. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi am mărşăluit acei opt metri. Dimineaţa, caraliul, care venea de fiecare dată foarte gros îmbrăcat, cu cizme în picioare şi cu şubă, se uita la mine prin vizetă, iar eu zâmbeam. Se întrebau: Cum de ăştia nu mor? De unde au atâta putere?”, povesteşte Ilie Tudor.

Colegul său de celulă, partenerul de şah, era preotul Gornic din Arad. Atunci când l-au dus la izolare, părintele suferea de TBC. Ilie Todur povesteşte: “În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: “Cum te simţi părinte?”, “Tudore, sunt terminat”. A durat o zi sau două, a treia zi am auzit când a căzut. Au venit şi l-au luat, iar când m-am întors din nou în celulă, cu toţii am crezut că a murit. Era un călugăr acolo care, cum a auzit că părintele a murit, a şi început să-l pomenească la morţi”.

Minunile vieţii de după temniţă

În stuful din Balta Brăilei, nea Ilie l-a reîntâlnit pe părintele Gornic, după ce mai bine de doi ani îl crezuse mort: “Peste doi ani de zile m-au scos în baltă, la Salcia. Eram împărţiţi pe echipe: unii la cosit, alţii la prăşit, alţii la construcţii. Terminasem treaba şi ne spălam. Colegul de lângă mine îmi zice: “Tudore, uite, vine echipa de la construcţii. Cel cu carioca aia de ziar seamănă cu părintele Gornic”. Eu i-am răspuns că murise la Aiud, dar atunci, când m-am apropiat de ei, am îngheţat. Era părintele Gornic”.

După eliberare, nea Tudor l-a reîntâlnit pe părinte în urma unei vizite pe care a făcut-o la rudele soţiei din Arad. Abia atunci au trăit, în sfârşit, bucuria de a fi pe deplin împreună.

Îşi semna creaţiile cu “Poetul Ţăran”

Ilie Tudor a început să scrie poezie după ce a îndrăgit marea literatură românească. La început i-a citit pe Topârceanu, pe Vasile Alecsandri, iar mai apoi pe Goga şi pe Lucian Blaga. Dintre toţi poeţii pe care i-a îndrăgit, cel mai aproape de sufletul său au fost Radu Gyr şi Vasile Militaru, oameni cu a căror operă a făcut cunoştinţă în mod direct în puşcărie. În tinereţe s-a semnat cu pseudonimul “Poetul Ţăran”. A scris pentru “Gazeta literară”, “Oltenia literară, “Albina” şi a cochetat cu studioul Radio Craiova. La o întâlnire între artişti l-a cunoscut chiar pe marele Arghezi: “Arghezi citise ceva din ceea ce scrisesem, pentru că îmi apăruseră cu câteva zile mai înainte în “Gazeta literară” câteva poezii. M-a întrebat de unde m-am inspirat pentru metaforele din poezii. Eu i-am răspuns că le am din Mineele bisericeşti”.

După eliberare, în poeziile lui Ilie Tudor s-a simţit influenţa persoanelor pe care le cunoscuse acolo, a lui Radu Gyr şi Vasile Militaru, în special: “Atunci când am stat cu Crainic alături, cu părintele Stăniloae, cu Radu Gyr, cu titanii ăştia, pentru mine a fost o adevărată facultate, pentru că altfel eu rămâneam cântăreţul simplu de la Podari”, mai spune nea Tudor.

Dintre cărţile publicate de Ilie Tudor fac parte “De sub tăvălug” (însemnări din temniţele comuniste, o carte apărută în 2003), “Cuvinte răstignite” (volum de poezii apărut tot în 2003), “Mlaştina deznădejdii” (2006), iar în 2007 autorul scoate cărticica de poezii “Gânduri din strana bisericii”. Ca răsplată a activităţii sale literare, dar şi a jertfei pe care a depus-o în temniţele comuniste în perioada 1958-1964, poetul, scriitorul şi cântăreţul din Podarii Craiovei a primit din mâna patriarhului Teoctist, ca distincţie, Crucea Patriarhală pentru mireni.

“Ilie Tudor a cunoscut ura, umilinţa şi chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea şi gloria. Dumnezeu a echilibrat balanţa: pe cât de multă suferinţă, tot atâta bucurie”, spunea despre el omul de litere craiovean Jan Băileşteanu.

“În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: “Cum te simţi părinte?”, “Tudore, sunt terminat”.”

• Blogul lui Razvan Codrescu:

SUB SEMNUL SFINTEI CRUCI

6 LUNI FĂRĂ GABRIEL CONSTANTINESCU

L-AM CUNOSCUT PE VALERIU GAFENCU…

O mărturie despre “sfîntul închisorilor”

„Despre Valeriu Gafencu n-am să-ţi vorbesc din auzite, ci din cele cîteva văzute şi trăite de mine personal. L-am cunoscut într-o zi de martie a anului 1951. Reflectînd acum asupra celor care s-au întîmplat pentru a pregăti întîlnirea mea cu el, realizez că a fost pronia dumnezeiască care m-a adus de la Canal la Tg. Ocna.

Ajuns acolo, am fost plasat într-o cameră cu alţi 9 deţinuţi. La dreapta mea, lîngă uşă, stătea de mai multă vreme un tînăr pe nume Aurel Caramitru, venit din torturile iadului de la Piteşti. Ne-am împrietenit imediat. Avea o înfăţişare de înger. Fără să ştie de unde vin, ce sînt sau alte lucruri legate de persoana mea, chiar a doua zi, parcă împins de cineva, m-a condus la căpătîiul lui Valeriu Gafencu, bolnav şi imobilizat la pat. Îmi amintesc că era în camera numărul 4, unde stăteau toţi cei care îşi aşteptau moartea. N-am să uit niciodată strălucirea privirii lui, la care se adăuga un zîmbet serafic.

Din acea clipă, în fiecare zi, împreună cu Aurel, timp de 3 luni, pînă când am fost eliberat, i-am dat lui Valeriu tot ajutorul de care avea nevoie şi care se putea da în acele condiţii. Îl ajutam să mănînce, îi aşezam perna sau îi făceam masaj la picioare şi la mîini, atît cît putea el suporta. Astfel, aveam ocazia să asistăm la discuţiile teologice pe care le purta cu un alt deţinut din patul de vizavi, pastorul evanghelist Richard Wurmbrand. Vorbeau despre probleme care pentru mine erau atunci noutăţi absolute. În toate disputele teologice, însă, Valeriu Gafencu era învingător, iar victoria lui era recunoscută chiar şi de Wurmbrand.

Însă una din marile deosebiri dintre Valeriu şi Wurmbrand era aceea că Valeriu îi iubea pe toţi în egală măsură şi mai puţin pe sine, în timp ce Richard părea să se iubească numai pe sine, prin toate manifestările sale. Şi asta se vedea mai ales cînd solicita ajutorul medicilor pentru a-l scoate din crizele provocate de tuberculoza sa ganglionară. În schimb, pe Valeriu Gafencu nu l-am auzit niciodată scoţînd vreun vaiet din cauza durerilor reumatice şi a escarelor făcute pe spate din cauza nemişcării.

Trebuia poate să încep cu concluzia că pentru mine, cît şi pentru alţii care l-au cunoscut şi au trecut prin viaţa lui, Valeriu Gafencu a fost cu adevărat un sfînt în viaţă. Am să-ţi relatez cîteva întîmplări cu privire la puterile harului revărsate asupra lui.

În noaptea de Înviere eram la marginea patului lui. Penitenciarul era situat la poalele Muntelui Cireşoaia, în vîrful căruia se afla un schit. Stăteam amîndoi absorbiţi de bătaia clopotelor care anunţau Învierea Domnului. Cînd slujba s-a terminat, eu încă priveam pe fereastră, de unde vedeam partea de vîrf a dealului. Am început să-i spun cele ce vedeam. Asculta relatările mele cu o îngerească smerenie. La un moment dat, însă, am apreciat că nu mai aveam ce să-i spun. Văzînd că tac, m-a rugat să privesc în continuare. În loc să-i spun eu ce văd, el, uitîndu-se în ochii mei, îmi spunea tot ceea ce vedeam eu: cum coborau oamenii cu lumînările aprinse, cum acestea se stingeau din cauza vîntului şi ei le reaprindeau. Am rămas mut de uimire. Eu priveam, iar el îmi spunea ce vedea în ochii mei! A doua zi dimineaţă mi-a dat Sf. Împărtăşanie: o bobiţă primită prin cine ştie ce mijloace, pe care numai el le cunoştea…

În acest răstimp de trei luni, legătura dintre mine şi Valeriu Gafencu s-a întărit şi mi-a povestit multe întîmplări din viaţa lui de deţinut, pe care nu le mai reiau, pentru că despre ele s-a scris destul de mult. La un moment dat mi-a ajuns la urechi că următorul la camera de reeducare voi fi eu. Aceasta pentru că participasem la un protest în ziua de 1 mai, dar probabil şi pentru că eram apropiat de Valeriu Gafencu. M-am dus la Valeriu pentru rămas-bun şi i-am spus că sînt gata să-mi jertfesc viaţa, dar de reeducat nu mă voi reeduca. Mi-a zîmbit cu zîmbetul lui de neuitat şi mi-a spus: «Nu te teme! Mîine vei fi eliberat!». Am rămas stupefiat, fiindu-mi cu neputinţă să cred că, în atmosfera de atunci, aşa ceva ar fi fost posibil; şi era pentru prima dată cînd nu îl credeam. A doua zi, în jurul orei 14, o echipă de securişti a intrat în cameră însoţită de politruc, iar cel mai mare dintre ei a întrebat de mine. Eram convins că voi fi dus la camera de reeducare. Cînd m-am văzut liber, nu îmi venea să cred! Am ajuns acasă într-o sîmbătă, iar biata mama, care aflase de la un deţinut de drept comun că aş fi mort, îmi făcea parastasul. Ajunsesem acasă la propriul parastas!

În închisoare, Valeriu Gafencu ne-a învăţat, pe mine şi pe Aurel Caramitru, practicarea rugăciunii inimii: cu degetul mare de la mîna dreaptă luam pulsul la încheietura mîinii stîngi. În acest timp, pentru fiecare bătaie a inimii, un cuvînt: Doamne… Iisuse… Hristoase… Fiul… lui… Dumnezeu… miluieşte-mă… pe mine… păcătosul. După o vreme, întrebîndu-mă Valeriu despre cum decurgea rugăciunea, mi-a spus că va veni o clipă în viaţă cînd inima, fără să-i comand, îmi va cînta singură…

Exact la două luni de la eliberare am fost căutat iarăşi de Securitate. Un subofiţer de la poartă m-a introdus într-o sală care fusese mai înainte garaj şi, îndată ce am intrat, m-a întîmpinat un miros groaznic de excremente de şobolan. M-a îndemnat să stau în mijlocul sălii, pe un scaun. La scurtă vreme au apărut alţi 5 ofiţeri. După ce s-au terminat formalităţile introductive (nume, adresă etc.), chiar în momentul primului cuvînt al primei întrebări, m-am simţit cuprins de o sferă luminoasă şi am auzit inima cum îmi cînta: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». În mijlocul acestei sfere mă simţeam fără greutate. Auzeam întrebările fără să recunosc vreun cuvînt din cele care îmi erau adresate, iar glasul meu de răspuns mă făcea să-mi dau seama că răspundeam la întrebări fără să ştiu ce răspund! După o vreme, am auzit şi am şi înţeles că ancheta se terminase şi că eram liber să plec. Sfera a dispărut şi inima a încetat să-mi mai cînte. Am ieşit şi subofiţerul m-a însoţit pînă la poartă. Trecuseră 3 ore. Pe acel petec de drum mi-a zis: «Domnule, asemenea lucru n-am mai văzut şi n-am mai auzit! Dacă în ţara asta ar fi încă 1000 de oameni ca dumneata, Securitatea ar da faliment». După ce mi-a deschis poarta, lucru de mirare, mi-a zis: «Să trăiti»“.

• Ramura Inflorita:Inregistrare video de la conferinta din Iasi “Apostolatul tinerilor in biserica de azi”
• Ziarul Lumina:

IPS Ierotheos Vlachos a vorbit la Iaşi despre „Apostolatul tinerilor în Biserica de azi“: „Tinerii trebuie să se intereseze de filantropie şi de lucrarea socială“

(…) În prima parte a alocuţiunii, IPS Ierotheos a vorbit despre Sf. Paisie Velicikovski, “care a jucat un rol important în Biserica Ortodoxă”. “În sec. al XVIII-lea s-a creat o mişcare duhovnicească de către părinţii filocalici, printre aceştia numărându-se şi Sf. Paisie Velicikovski. Acest “iluminism ortodox” avea ca centru inima şi se întemeia pe învăţăturile părinţilor neptici. În timp ce iluminiştii editau operele filosofilor antici, în paralel, iluminiştii ortodocşi se preocupau de rezolvarea problemei existenţiale a omului, provocând o revoluţie în spaţiul ortodox şi prezentând întreaga tradiţie neptică a Bisericii noastre, care reprezintă metoda terapiei vindecării ortodoxe. Teologia ortodoxă are teoria, metoda şi practica ei prin care poate să vindece omul, în aşa fel încât să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Biserica este un spital duhovnicesc care are ca medici pe sfinţi, având şi metode de vindecare. Sf. Paisie Velicikovski, fără să facă nici o misiune, în mod paradoxal a făcut cel mai mare apostolat. Era plin de flacăra iubirii de Dumnezeu. Sf. Paisie îi vindeca pe oameni de patimile lor. Cei vindecaţi, plini de flacăra dumnezeiască, s-au răspândit în toată Europa până în America, pentru a-i învăţa pe ceilalţi tradiţia ortodoxă“, a amintit Mitropolitul de Nafpaktos şi Sf. Vlasie.

Apostolatul tinerilor prin implicarea în viaţa Bisericii

IPS Ierotheos a continuat cuvântul prin a le vorbi celor prezenţi despre apostolatul tinerilor. “După mine, omul nu este tânăr după vârstă, ci tânăr este acela care caută noul, libertatea, dragostea, liniştea. Fiecare om a fost creat după chipul şi asemănarea sa. Dumnezeul nostru nu este Cel al lui Platon şi Aristotel, ci este Dumnezeul sfinţilor. Noi, spre exemplu, credem în Dumnezeul Sfântului Paisie, al părintelui Cleopa sau al părintelui Dumitru Stăniloae. Tinerii pot ajuta în biserică, în organizarea vieţii parohiale. Parohia nu trebuie să fie un simplu centru de rugăciune. În afară de rugăciune să fie şi un centru al comunicării, al întâlnirii, al discuţiilor, al dialogului. Tinerii trebuie să se intereseze de filantropie şi de lucrarea socială. În felul acesta, parohia va funcţiona ca o comunitate terapeutică, vindecătoare. Acesta este primul lucru pe care îl pot face tinerii. Al doilea lucru pe care trebuie să-l facă nu este doar să vină la biserică, ci să se preocupe să studieze tradiţia Bisericii. Când spun tradiţie mă refer la preocuparea faţă de muzica bisericească, faţă de iconografie. Mă bucur că aici, în România, alături de strană cântă tot poporul în biserică. Al treilea lucru pe care trebuie să-l facă tinerii este să folosească educaţia Bisericii pentru a se vindeca ei înşişi”, a îndemnat IPS Ierotheos, care a continuat prelegerea prin a vorbi despre modalitatea prin care omul poate să dobândească pacea, dragostea şi libertatea.

Biserica ne rezolvă problemele lăuntrice

“Toţi dorim să avem parte de dragoste, să iubim şi să fim iubiţi. Cum dobândim adevărata dragoste? Un alt lucru pe care îl doreşte omul de astăzi este pacea lăuntrică. Mediul în care trăieşte îi poate da omului o linişte exterioară, dar în lăuntrul său acea persoană poate trăi o mare tulburare. Cel mai mare război se dă în lăuntrul inimii şi în minte, cu gândurile. Ne intră un gând în minte şi ne tulbură zile la rând. La aceasta trebuie să lucrăm să vedem cum dobândim adevărata pace şi adevărata dragoste. Cum să dobândim adevărata libertate a persoanei? Libertatea înseamnă să fii liber de patimi. Biserica are o mare profunzime. Trebuie să ne adâncim în Biserică. Să nu ne scandalizăm de anumite lucruri exterioare şi care sunt greşeli. Acest tezaur lăuntric, care este Biserica, rezolvă problemele noastre lăuntrice. În zilele noastre ne trebuie o deplinătate lăuntrică“, a spus IPS Ierotheos.

• Oameni si demoni:

încercarea

afară

nebunul Maicii Domnului

• Predici audio:

Cuvânt despre iubire la Duminica a XV-a după Rusalii

PREDICĂ LA DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII: NEMURITOARE EVANGHELIE!

• CrestinOrtodox:

Avatonul. De ce nu au voie femeile in Sfantul Munte Athos

Operatiile estetice

Omul emoticon

Biserica si problemele sociale

Punerea mainilor

Speranta si credinta

Apropierea de cei drepti

Cum sa ne rugam lui Dumnezeu

• Calauza ortodoxa: Cum se citeşte Biblia şi de ce?

• Cristian Stavriu:

Ni s-a spus că omul se trage din maimuță!… P.Ambrozie

Nebuna de la bucătărie era o sfântă!… Arh.Simeon Kraiopoulos

Am văzut cu adevărat sinele nostru?…Arh. Simeon Kraiopoulos

• Pelerin Ortodox:
  

ADORMIREA MAICII DOMNULUI LA VATOPEDI (AUDIO – 3)

SUIREA ICOANEI CU TRUPUL MAICII DOMNULUI DIN GHETSIMANI (IERUSALIM, 5 SEPT. 2010, FOTO)

• Logos: Icoana Maicii Domnului “Sporirea Mintii”

• Blogul lui Vasile Calin Dragan: Leon Magdan – Povestiri cu tâlc ortodox

• Bogdan Munteanu: Ortodoxia în East Sussex (8) [Orthodoxy in East Sussex]

• Theologhia: 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie Boca