LA ADIO: “Suntem prea batrani ca sa ramanem certati, ca poate nu mai avem timp sa ne impacam”. “VINE IN CURAND MIEZUL NOPTII [ACESTEI LUMI]…”

6-11-2010 6 minute Sublinieri

Octavian Bud (Adrian Paunescu)

NICIODATA… SA NU UITAM DE CEI MAI TRISTI CA NOI! (live)

1. Un cantec nu-i nimic in lumea asta
Mai bine sa-l zdrobesti si-apoi sa taci
Cand el nici cu iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor saraci
Destul cu-atatea gasti aristocrate
Ce cauta si-n cantece castig
Un cantec nu-i nimic daca nu face
Mai cald in casele-n care e frig

R: Niciodata, niciodata
Sa nu uitam de cei mai tristi ca noi

2. Dezmostenitii-si cauta o cale
Nenorocitii trec cu pasii grei
Nu ne putem inchide-n cabinete
Facand usor abstractie de ei

Mizeria exista pana-n oase
Popoare mor si indivizi decad
Nu-i cantec pe pamant sa nu miroasa
A foc, a nadusala si a iad

3. Si daca toate cantecele noastre
Nimic nu sunt si chiar nimic nu pot
Noi pentru cei saraci si fara sanse
Suntem mereu datori sa facem tot.
Macar atat din toate sa ramana
Din tot ce-am patimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cantec
De partea celor care n-au nimic.

Poezia “De la un cardiac, cordial” semna­tă de Adrian Păunescu, la 31 oc­tombrie 2010, Spitalul de Urgenţă, Bucureşti

  • Antena3:

Adrian Păunescu va fi înmormântat duminică la Cimitirul Bellu. Trupul poetului, depus la sediul Uniunii Scriitorilor

Interviuri memorabile ale poetului Adrian Păunescu: “Nu m-aş sinucide de-atâta rău cât suport”

De sinucis nu mă pot sinucide, sunt creştin. Dar, să renunţ la orice gest de apărare şi să mă las ucis de indiferenţă şi să mă sting treptat, parcă aş accepta”, spunea atunci Păunescu.

  • EvZ:

Păunescu, către Dinescu: “Suntem prea bătrâni ca să rămânem certați, poate nu mai avem timp să ne împăcăm”

“Un caz dramatic, de scriitor cu mare vocaţie, care n-a avut nevoie de un vultur care să îi mănânce ficatul pentru că şi l-a mâncat singur printr-un destin nefericit”, spune Mircea Dinescu. “Debutul lui cu volumul “Mieii primi” a fost formidabil, după Nichita Stănescu, era considerat a doua revelaţie a literaturii române contemporane. Puţină lume ştie că el a fost cel care a polemizat cu Ceauşescu în anii ‘70. Acesta s-a isterizat puţin şi a fost nevoie să intervină Zaharia Stancu şi Marin Preda ca să îl ierte pe Păunescu pentru ieşirea lui tumultoasă. Era la “Luceafărul”, cât pe ce să fie dat afară… Până la urmă, lucrurile s-au întors într-un mod foarte ciudat, pentru că din acea ceartă a ieşit o mare iubire, fatală şi pentru Ceauşescu, şi pentru Păunescu. Aici şi-a sucit destinul. După primul volum şi după “Fântâna somnambulă”, iarăşi un volum extraordinar de versuri, el a intrat în altă categorie. Poetul şi-a ieşit din piele şi a devenit omul cetăţii. Şi-a pus vocaţia în slujba dictatorului”, consideră Dinescu.

“Suntem prea bătrâni ca să rămânem certaţi”

“Sigur că el ducea o viaţă dublă, pentru că pe lângă cearceafurile alea pe care le scria despre nea Nicu, scria şi poezii în ton bacovian. Eu cred că el va rămâne un poet important pentru poeziile lui de dragoste sau pentru poeziile sale rănite, dacă putem folosi această expresie. Dar a jucat într-o piesă care s-a sfârşit prost până la urmă, el fiind un mare actor în acelaşi timp”, crede Dinescu.

“Cu două zile înainte să se interneze m-am trezit cu un telefon de la el pe la 12 noaptea. Noi nu vorbisem vreo 20 de ani şi, când ne-am văzut cu ocazia festivalului “Marin Sorescu” de la Craiova, a venit la mine şi mi-a spus o frază pe care o ştiam, o folosise Zaharia Stancu: “Dom’le, uite care-i povestea. Suntem prea bătrâni ca să rămânem certaţi, că poate nu mai avem timp să ne împăcăm. Hai să ne împăcăm!”. Ne-am împăcat, a fost la mine la Cetate, eu nu port ranchiună. Dar apoi n-am mai vorbit. Şi m-am trezit cu acest telefon acum 10 zile; părând tulburat, mi-a spus o singură frază: “Mircea, mi-e dor de cel ce ai fost odinioară”. Atunci am avut o tresărire, pentru că mi-am dat seama că el se referea probabil la ce a fost el odinioară, pe când eram şi eu tânăr poet şi el era glorios ca poet în lumea literară”, conchide Mircea Dinescu.

“Clipa de cumpănă”. Citiţi ultimul editorial al lui Adrian Păunescu

Poetul Adrian Păunescu a publicat, în ziarul Ring, chiar înainte de a se interna, un ultim editorial în care vorbea despre “clipa de cumpănă” prin care trece.

Vă prezentăm câteva fragmente.

“Există, probabil, pentru fiecare dintre noi, o clipă de cumpănă în care, conştient sau intuitiv, o ia într-o direcţie a vieţii, care îi modifică tot traseul viitor. Am văzut rude şi prieteni alegându-şi calea. Nu în fiecare zi apar aceste răspântii. Eu însumi, cu puterea de a selecta, pe care o dobândisem la acea vârstă, am reuşit să descopăr, prin ceaţa tinereţii, către ce să mă îndrept. Sau, poate, aşa îmi spunea să fac invizibilul supraveghetor al rătăcirilor noastre prin destin. Au fost şi momente grele. În august 1990, după prima mea întoarcere la Chişinău şi la Copăceni, în Basarabia, m-am îmbolnăvit şi parcă nu mai aveam nicio putere asupra trupului meu. Mă găzduia familia Grigore Vieru. Eu aşteptam să mă întorc la Bucureşti, pentru a încerca să mă refac. Grigore m-a internat în spital. Făcusem fibrilaţie şi dublă pneumonie. Medicii români, ruşi şi ucraineni din Spitalul Republican al Moldovei s-au ocupat inspirat şi sârguincios de mine şi, după nu puţine zile, am plecat refăcut la Bucureşti. Trecusem printr-o clipă de cumpănă.

Au trecut 20 de ani şi în ornicul meu bate o nouă clipă de cumpănă. Pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, trebuie să mă despart de ai mei şi să încerc o reîncărcare profundă a bateriilor organismului. De când am acceptat această soluţie, în ochii mei s-au schimbat toate: şi culorile, şi mişcările lumii, şi scara de valori. Au retrogradat vanităţile şi s-au impus brusc, din nou, valorile etern umane. Mi-am dat seama, încă o dată, ce mult contează să nu fii singur pe pământ. Mi s-a arătat, întreagă, nimicnicia de a mă supune banului şi puterii, deşi, fără un minimum de bani şi de putere, nici unul dintre noi nu şi-ar putea procura alimente, medicamente, confortul elementar. Dar atât. Cursa nebunească om contra om mi-a apărut ca o maladie de origine străină. Una e competiţia şi alta – ura devenită lege a supravieţuirii.

Nici măcar n-am puterea să-mi imaginez până la capăt cum ar fi această despărţire de ai mei dacă s-ar transforma din temporară în definitivă. Şi nici nu ştiu ce simţ în plus mi-ar trebui ca să-mi dau seama, din vreme, de această posibilitate care nu trebuie niciodată exclusă. (…)

Pur şi simplu, e ca şi când aş pleca în sat, la nişte prieteni, să fac rost de nişte jăratic, să reaprind focurile din sobele casei mele, odată cu venirea iernii. Şi, iarăşi, cât de important e să nu fii singur pe pământ! Când exişti şi în conştiinţa altora, e ca şi când te-ai transforma, din unul, în mai mulţi. Astfel, chiar ameninţarea cu dispariţia, devine mai puţin eficientă, dacă e să te elimine din conştiinţa tuturor.

Ultima apariţie televizată a lui Adrian Păunescu a fost în luna iulie, la emisiunea “Vorbe Grele”, moderată de Victor Ciutacu şi difuzată atunci la Antena2. Poetul mărturisea că nu se simte bine şi comenta situaţia politică actuală din România. “Domnule, eu mă simt foarte rău de o perioadă încoace. Rău“, spune atunci Adrian Păunescu. Poetul susţinea că starea sa fizică se datorează şi situaţiei grele pe care sunt obligaţi românii să o suporte.Ce spun oamenii, ce dezastre îi aşteapta şi ce dezastre suportă şi ce lipsă de perspectivă au, mă deprimă, mă duc în ultimul hal de sănătate“, spunea poetul. Tot în emisiunea de atunci, Adrian Păunescu şi-a exprimat dezamăgirea pentru modul în care a evoluat societatea românească după Revoluţie.De ce s-a mai făcut ce s-a făcut în ultimii 20 de ani? De ce s-a făcut 22 decembrie? Nu era vorba că facem altă lume? Nu era vorba că facem o lume a competiţiei valorilor, în care fiecare să-şi găsească locul, nu era vorba de decenţă? (…) Noi nu ştim în ce direcţie ne îndreptăm. Unde merge România? Este derivă. Vasul merge în derivă. Căpitanul este ori obosit ori e într-un chef, dar vasul merge în derivă“, mai spunea scriitorul. Adrian Păunescu a încetat din viaţă vineri, 5 noiembrie, în urma unor probleme cardiace, renale şi hepatice. Poetul avea 67 de ani.

(…) Nu ştiu dacă am devenit ziaristul ima
ginat de Adrian Păunescu. Ştiu însă că fără mîna de ajutor pe care mi-a întins-o într-un moment de răscruce, n-aş fi ajuns ce sînt. Nu m-a sprijinit, ci de-a dreptul m-a salvat, în ciuda faptului că însemnam un străin pentru el! De-a lungul vremii, la 
fel a scos din necaz zeci şi sute de anonimi. Oameni simpli, amărîţi. (…)

(…) Una dintre cele mai frumoase emisiuni de televiziune la care am luat parte a fost un Marius Tucă Show cu Adrian Păunescu. Prima jumătate a emisiunii n-a fost decât o trântă crâncenă pe teme politico-morale între fruntaşul Partidului Socialist al Muncii şi subsemnatul. Adrian Păunescu încerca să apere ceauşismul cu o pasiune demnă de o cauză nobilă, eu îl contram scurt şi nemilos. Şi deodată …

Poetul a rostit din senin, sau, mai exact, din furtună, un vers: “E vremea, Doamne, vara a fost lungă...” şi a tăcut o clipă privindu-mă în ochi. Am continuat împreună cu el fără să clipesc: “Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare/Şi vânturile pe câmpii le-alungă”. Sub duhul lui Rilke invocat de Adrian Păunescu, totul s-a dat peste cap ca într-un basm. A urmat o oră de cultură trăită, împărtăşită, iubită în trei cum n-am mai apucat vreodată la televizor, de fapt obiectivele camerelor, studioul, nu mai existau, eram într-o cută moale şi primitoare a timpului, cu adevărat împreună. (…)

Chiar după prăbuşirea violentă a lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a propagat naţional-comunismul ani în şir, frânând despărţirea României de un trecut apăsător. Dar tot el, în clipele în care era atins de flacăra geniului poetic scria versuri care pecetluiau decenii de destin ale României ce va fi fost să fie: “De-atâtea surogate, apetitul laş /O să se simtă-n oase la urmaşi”.

Adrian Păunescu a fost, după 1989, un om al trecutului. Dar, din nou, oximoronul viu al fiinţării lui l-a făcut să formuleze, la dezgroparea inutilă şi grotescă a ceauşeştilor, un testament pentru noi, cei pe care acum ne-a lăsat cu România pe cap: “Încetaţi să vă mai ocupaţi cu dezgroparea trecutului, haideţi să ne dezgropăm viitorul”.

P.S. Mi-a lăsat şi mie, cel care l-am neiubit cu pasiune, câteva cuvinte la care să mă gândesc peste ani. Un sms în crucea nopţii, pe care l-am primit acum câteva luni, când vara încă nu era prea lungă: “A trecut viaţa pe lângă noi, domnule Popescu, ca un mărfar defect, şi nu mai avem timp să ne întâlnim pe lumea asta”. Nu m-am dus la catafalcul lui Adrian Păunescu de la Uniunea Scriitorilor – mi s-a părut că aşa e cinstit. Mi-a zgâriat însă ochii şi creierul imaginea dlui preşedinte Traian Băsescu trecând pe acolo în pulover bleu şi cămaşă, ca atunci când a băut cu Gigi Becali la cârciumă. E bine că şeful statului a fost prezent la sicriul lui Păunescu, poetul o merită, dar de ce, Dumnezeule, în această ţinută?…

***

Adrian Paunescu – Oda [in metru antic] de Mihai Eminescu – “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”

Repetabila povara

Ruga pentru parinti

La adio, Totusi iubirea…


Categorii

Muzica, Pagini laice, Presa, Video

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “LA ADIO: “Suntem prea batrani ca sa ramanem certati, ca poate nu mai avem timp sa ne impacam”. “VINE IN CURAND MIEZUL NOPTII [ACESTEI LUMI]…”

  1. O viaţăs-a stins. Un destin s-a’ncheiat,
    Lăsând ca oricare ce’n viaţă a lucrat,
    În suflete’n slove, în cele ce-a dus
    Şi-n cele ce încă trăind, nu le-a spus.

    Ne stingem cu toţii, anonimi sau eroi
    Lăsând doar o urmă din focul din noi.
    Că-n roadele trudei stă plata trăirii
    Şi duhul ce face dovada iubirii.

    Muţi şi-au ars totul pe-al vieţii parcurs
    Ne-având pentru semeni nimica de spus.
    Unii înalţă prin ce ne-au lăsat,
    Alţii pun lumii poveri cu păcat.

    Dar cei ce-au ars viul prin focul de sus,
    Aprind şi pe alţii prin trai, prin ce’au spus.
    Că-n zbuciumul sincer pe jarul trăirii
    Se dă şi la alţii căldura iubirii.

    Sa stins o făptură. Un semen s-a dus.
    Dar stihu-i rămâne cu ceia ce-a spus
    Şi urmaşii vor pune iubirii cununi
    Dorind auzindu-l , să fie mai buni.

  2. Niciodata nu il voi putea uita.

    A adancit unicitatea starii sale de om foarte mult, ajutandu-l in acest sens si atat de multi dintre noi prin ignoranta sau ura. Oricat ar latra unii, iata-l ca a trecut mai departe, nemaioprindu-se sa planga si sa cante aici alaturi de neamul sau.
    Inima lui nu a mai incaput atata jale si dor.

    Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!

  3. Din intamplare am vazut azi la televizor inmormantarea lui Adrian Paunescu. In momentul cand a inceput sa vorbeasca poetul sarb Adam Puslojici (despre care stim ca a intrat in manastire de curand), cele doua canale pe care se transmitea au bagat pauza publicitara. Ma indoiesc ca vom obtine inregistrarea sau transcrierea micul sau discurs. Dar nu ma indoiesc ca a fost ceva deliberat.
    Doamne ajuta

  4. “Toate umanismele, incepand cu cele renascentiste si terminand cu cele contemporane sunt erezii.” Sf Iustin Popovici

    Conceptiile politice de extrema stanga, din anii 90 (PSM-Ilie Verdet) deci dupa caderea comunismului, raman pete pe memoria poetului.

    Incontestabila ramane insa dragostea de neam dublata de o sensibilitate pentru suferinta omului de rand, declamata poetic – in conditiile in care pe vremea lui Ceausescu era totusi una din putinele persoane din Romania care avea Mercedes; Ceausescu folosea doar ARO si Dacie.

    In epoca Ceausescu, am avut totusi un Ioan Alexandru, care a ales calea plina de spini a marturisirii lui Hristos; si-a savarsit marturisirea in fata a cateva sute de studenti la Facultatea de Romana (cursaul de ebraica veche) si a cateva zeci de studenti, la Fac de arte plastice – cursul de poezie bizantina (Sf Roman Melodiul, Sf Efrem Sirul, Sf Simeon Noul Teolog).

    Spre deosebire de poezia umanista a lui Paunescu, poezia lui Ioan Alexandru este o poezie marturisitoare crestina.

  5. Asa e. Dar cate pacate si cate rataciri or fi avut in viata talharul de pe cruce si vamesul Zaheu? Sa nu ne fie nici noua, nici lui, judecata dupa dreptatea lui Dumnezeu, ci dupa mila Sa. Daca am avut mila si am iertat si noi.

  6. Da adm! Zilele acestea l-am redescoperit pe un Adrian Paunescu pe care, atunci in zilele de glorie ale Cenaclului eram prea mica sa-l inteleg sau sa-i apreciez cu adevarat versurile si tot ceea ce facea, iar dupa 90, rupt de contextul (creat de el, de altfel) in care geniul sau de poet si de organizator era pus in evidenta, si vazut intr-un context al politicului zbuciumat si fragmentat de atunci nu mi s-a parut ca aveam ce sa vad in el altceva decit un fost politruc. Mi-am revizuit mult parerile acum. Ginditi-va ca el se prezenta acelei generatii cu modele istorice de tipul lui Stefan cel Mare care este Sfint, cu modele culturale ca Eminescu, ginditi-va ca acea generatie recita poezii din Eminescu in timp ce actuala generatie tinara cinta versurile Parazitilor sau icniturile englezesti ale lu’Lady Gaga. Mie mi s-a parut ca omul chiar a fost sincer in ce a facut, chiar daca s-au amestecat orgoliul, si interesele personale. Nu asta ma intereseaza, nu a asta ramine in constiinta tinerilor de atunci, oamenii maturi de acum. NU ma intereseza faptul ca a avut Mercedes cit faptul ca sarbatorindu-l pe Stefan se organizau reale pelerinaje la minastirile din Nordul MOldovei.

    De fapt mizeriile scrise in presa de care pomeneste si Gigel Chiajna [Chiazna il cheama, nota admin.] nu sint ceva chiar atit de nou in materie de josnicie. Stiti cine a deschis calea murdaririi publice a memoriei mortilor cit de cit cunoscuti de public? Si nu este intimplator, cred eu: madam Alina Mungiu Pippidi autoarea piesei de teatru sataniste (in care ritualurile sataniste de la Pitesti se mutau din inshioare pe scena).
    iata ce scria Adrian Paunescu la moartea prietenului sau, lingvistul George Pruteanu:
    “A murit ultimul apărător al limbii române,
    Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
    Ce mai rămâne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămâne
    Decât gramatica de care ne-am lepădat”

    Si iata ce scria Alina Mungiu Pippidi, o alta “prietena” sub titlul sugestiv: La moartea unui clovn
    “Clovnul George Pruteanu a fost mult mai tare ca omul de cultura George Pruteanu, de a carui moarte s-a facut finalmente vinovat.”
    Si nu intimplator ziarul care-i publicase mizeria era tot Romania LIbera care acum publica articolul intitulat tot sugestiv : De ce nu-l iert pe Paunescu.

    Interesant contrastul, nu-i asa? Ma refer la atitudinea lui Paunescu fata de ambele morti (si a lui Pruteanu si a sa proprie) si a satanistei Pippidi si a altora pe aceeasi linie

  7. Inca un mare talent intelectual irosit, in proportie de 99%. Din pacate, Dumnezeu nu mantuieste dupa numarul talantilor pe care ni-i da, ci dupa modul in care reusim sau nu sa-i inmultim.

    Nu mantuieste nici dupa calitatea versurilor pe care le scriem, nici chiar dupa sensibilitatea aparenta sau disponibilitatea de moment a sufletului spre impacare. Sau poate mantuieste … Pana la urma Dumnezeu mantuieste pe cine si cum vrea El.

    Dar daca este sa ne mai tinem putin de invatatura de credinta, dupa parerea mea, atitudinea noastra vis-a-vis de moartea si mantuirea lui Adrian Paunescu ar trebui sa fie una foarte rezervata.

    Daca intr-adevar ne pasa de sufletul lui (si nu ne-am lasat doar angrenati de frenezia mediatica a acestor zile) ar trebui sa incepem sa ne rugam MULT pentru el, caci cu siguranta va avea nevoie de aceste rugaciuni ale noastre in drumul pe care il mai are inca de parcurs.

  8. Poetul a realizat cat de importanta e impacarea cu semenii, cu sine si, sunt convins, si cu Dumnezeu. Pentru faptul ca avea dragoste, de semeni, de tara, de adevar, de Dumnezeu, a fost urat si dispretuit de cei care nu se puteau ridica la nivelul lui. A fost un bun national. Dumnezeu sa-l ierte!

  9. @Ion de la Chiuiesti

    Mi-as dori sa fie asa cum spuneti, desi eu unul sunt departe de a fi atat de convins (un impuls de impacare in miez de noapte cu Dinescu nu inseamna automat ca a realizat importanta crestina a iertarii si impacarii cu semenii sau cu Dumnezeu, Dumnezeu pe care nu l-am auzit niciodata pomenit din gura poetului aflat suferinta pe patul de moarte).

    Vis-a-vis de partea cu dragostea de tara am de asemenea mari indoieli. Exista multe feluri de patriotism. Cel adevarat insa si care intr-adevar te face sa lucrezi pentru neamul tau este patriotismul ancorat in Dumnezeu, in ideea dumnnezeiasca de “neam”, asa cum reiese ea din Sfanta Scriptura si din scrierile Sfintilor.

    Adrian Paunescu nu a avut, din pacate pentru el si pentru noi, un astfel de patriotism. Iar rezultatele, din nenorocire, s-au putut si se vor putea vedea si in continuare.

  10. @Lucian: sigur ca, privind lucrurile ”la rece”, analizand circumspect si conform unor criterii ale invataturii de credinta, nu mai ramane mare lucru din poeziile lui Adrian Paunescu. Dar acest lucru nu este de mirare. Daca aplicam astfel de criterii, nu doar poetii laici, dar si filosofi crestini, luptatori politici pentru ortodoxie si neam, inclusiv preoti sau ierarhi buni, cu greu ar trece ”examenul”, chiar daca s-ar situa cu cateva trepte mai sus.

    Ca oameni insa, cred ca putem aprecia sensibilitatea reala si adanca a unor poezii ale sale, capacitatea sa imensa de exprimare a unor trairi ne-mincinoase de durere, dor si tanjire dupa ceva mai inalt decat meschinaria ce ne trage pe toti in jos. Cuviosul Serafim Rose deseori facea trimitere la autori laici care erau buni pentru ca prin operele lor se cultiva sensibilitatea, adica exact ceea ne lipseste noua astazi, generatiei care traieste vremurile in care ”dragostea multora s-a racit”. In acest sens, desi era previzibila exagerarea lacrimogena din media, totusi (sau… si totusi iubirea 🙂 ), ea este muuult mai umana, mai de inteles, decat deversarea de ura si de ”palmuire a mortului” (dupa expresia Leliei Munteanu) la care s-au pretat atat de multi, unii chiar in timpul slujbei de inmormantare. Chiar asa, exagerat si lacrimogen pe alocuri, este demn de remarcat ca inmormantarea poetului a generat, parca, o ultima palpaire a Flacarii de altadat’, adica o palpaire de sensiblitate, recunostinta, compatimire, umanitate colectiva. Este foarte trist ca aceste momente colective sunt atat de rare si este un ultim merit al acestui poet ca a reusit, inclusiv prin moartea sa, sa mai adune, din vartejul urat si inviforat al lumii, cateva inimi batand la unison.

  11. De ce ni-l imaginam pe Dumnezeu masurandu-ne cu patul lui Procust si nu cu masura iubirii Sale nemarginite? Cineva spunea mai sus ca Dumnezeu ne mantuieste dupa felul in care ne inmultim talantii, dupa ce afirmase ca Adrian Paunescu a fost un mare talent intelectual irosit in proportie de 99%. Oare chiar asa sa fie? Domnul i-a dat lui Paunescu talantul uriasului sau talent, pe cel al sensibilitatii, pe cel al iubirii de neam si cine stie cati alti talanti. Poate cineva sa spuna ca nu si-a inmultit talantii? Sau poate cineva sa afirme ca nu a incercat din rasputeri? Oare de ce simtim noi nevoia de a arunca cu piatra? Putem noi,cei daruiti cu un singur talant, pe care il mai si ingropam (!), sa-l judecam pe cel care si i-a inmultit pe-ai sai? Noi, cei care ne credem buni crestini, avem noi dreptul de a cantari iubirea de neam si de aproapele a unui semen care, indiferent ce ar spune unii si altii, a facut cu mult mai mult decat noi? Pe cati dintre noi ii doare sufletul de cei aflati in nevoi si in durere? Cati dintre noi si-au ridicat glasul sa planga durerea acestui neam? Pe cati dintre noi i-a ars lacrima curgand pe obrazul batranilor nostri? Ne grabim sa tragem concluzii despre felul in care si-a manisfestat Adrian Paunescu crestinismul… Departe de a-l considera un sfant, cred totusi ca faptul ca nu si-a exteriozat credinta asa cum ne-am fi asteptat noi, cei care astazi il criticam si-i intoarcem pe toate fetele viata si opera, nu inseamna ca stim ce a fost cu adevarat in sufletul sau… Cei pentru care acest om a insemnat ceva, in viata carora a adus o strop de lumina si de mangaiere l-au insotit, fie si numai cu gandul, pe ultimul drum.
    Cei ale caror suflete amputate de invidie, de rautate si meschinarie, covarsiti de talentul lui coplesitor si devastati de rasunetul glasului sau in constiinta acestui popor n-au facut altceva decat sa-si arate propria micime si lipsa de valoare.
    Nu-mi amintesc ca Mantuitorul, cel care ne-a iubit pe toti deopotriva sa fi refuzat vreunui pacatos iertarea. Acum Adrian este in fata Celui ce judeca tot si toate. Cu ce drept incercam noi se ne asezam pe scaunul Sau de judecata? Cine suntem noi ca sa putem cantari patriotismul, dragostea, trairea lui? Suntem mai buni ca el? Ma indoiesc… Cei care au ajuns la o masura mai inalta nu se grabesc sa vada neajunsurile altora, ci pe ale lor. Poate ca noi suntem mai aproape de Adevar decat a fost Adrian Paunescu. Iar daca este asa, nu putem decat sa plangem pentru un om care a trait prin cuvinte si nu prin Cuvantul Vietii si sa ne rugam pentru el. Mantuitorul a plans si s-a rastignit pentru pacatele noastre, pentru rascumpararea noastra – Adrian Paunescu a plans pentru durerile celor din jurul sau, de aproape sau de departe si a facut ce s-a priceput el mai bine. Iar noi ce facem? Noi dam cu piatra. Si dand cu piatra in cel care este aproapele nostru, dam cu piatra si in Cel ce ne-a iubit pe noi fara masura. Suntem mai de plans decat este Adrian. Fie ca Domnul sa aiba mila de sufletul lui si de ale noastre!

  12. Ok, nu pot si nici nu vreau sa concurez cu genul acesta de sentimentalisme 🙂

    Eu ma referam la niste lucruri de baza legate de invatatura de credinta (cum ar fi, lepadarea sau acceptarea, macar partiala si imperfecta, a lui Hristos ca Dumnezeu si Mantuitor, acceptarea, macar partiala si imperfecta, a Bisericii lui Hristos, samd), pe care nu stiu ca poetul Adrian Paunescu sa le fi avut sau sa si le fi manifestat public.

    Eu sper ca le-a avut. Imi doresc sa le fi avut. Dar, neavand aceasta garantie, nu pot emite judecati. Judecati emit cei care au impresia ca Adrian Paunescu se poate mantui destul de lejer numai in vritutea unui talent nativ si a unei sensiblitati (de asemenea native) cu care a fost inzestrat.

    Deci, eu nu am judecat pe nimeni si nu am dat in nimeni cu piatra. Am ridicat niste probleme de care cred ca ar fi normal sa se tina seama in momentul in care se face necrologul crestin al unui om. Cine nu vrea sa tina seama, sa nu tina.

    As incheia cu o sigura remarca, legata de marturisirea talharului de pe cruce. Acesta s-a mantuit nu atat pentru marturisirea vinei sale si a nevinovatiei Celui ce statea langa el, ci mai ales pentru MARTURISIREA DE CREDINTA uimitoare pe care a facut-o: “Pomeneste-ma Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta”, in care il recunostea pe muribundul crucificat de langa el, in ciuda tuturor aprentelor fiziologice evidente (se zbatea in aceleasi chinuri de moarte ca si ei) ca fiind Domn si Dumnezeu Atotputernic.

  13. @Lucian:

    Poate poezia asta ti se pare mai putin sentimentala. 🙂

    
    Omagiu ortodox adus unui poet român care a iubit Ortodoxia
    Omagiu ortodox adus unui poet român care a iubit Ortodoxia
    Poetul Adrian Păunescu a fost înmormântat ieri, 7 noiembrie, la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti. Slujba înmormântării poetului a fost oficiată de către Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, înconjurat fiind de un sobor de preoţi şi diaconi, la Biserica „Boteanu” din Bucureşti. La sfârşitul slujbei înmormântării, Preasfinţia Sa a rostit un fragment din poezia intitulată „În veci ortodocși!”, poezie pe care o redăm integral:

    Adrian Păunescu (12 noiembrie 1997)

    În veci ortodocşi

    De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
    aceasta e credinţa mea creştină,
    am învăţat cu tălpile să calc,
    cum am aflat că mâna se închină.

    Atunci am înţeles că sunt dator
    să nu cedez cumva vreunei noxe,
    ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
    fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

    Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
    credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
    nici dacă ar fi fost crucificaţi,
    nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

    În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
    în fiece istorică furtună,
    credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
    prin toţi ai mei, Biserică străbună.

    Şi m-am opus căderii în neant
    şi celor care dărâmau altare
    şi clopote-n Ardeal am construit
    şi calendare pentru fiecare.

    Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
    eu l-am crezut aducător de leacuri
    şi m-am zbătut că să apară iar,
    la Alba, dup-aproape patru veacuri.

    Şi-am fost convins că nici un leninism
    credinţa ortodoxă n-o ajută
    ci, dimpotrivă, ateismul crunt
    ar vrea să o transforme-n surdomută.

    Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
    A început la Bucureşti să crească
    un demonism bogat şi indecent,
    ce-ameninţă credinţa strămoşească.

    Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
    îi tot mânjesc şi culpabilizează,
    îi fac răspunzători de bolşevism,
    îi umplu de lehamite şi groază.

    E clipa când mă simt dator să spun
    că nu ne poate frânge vijelia,
    că nu sunt bunuri pe acest pământ,
    ca să ne cumpere Ortodoxia.

    Noi nu putem să devenim mormoni
    sau, altceva, conform unei reţete,
    noi suntem ortodocşi definitiv
    oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

    Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
    această fărădelege epocală:
    ‘Ortodoxia naşte comunism!’
    Deci, să fugim de ea ca de o boală.

    Dar nu există-n lume avantaj
    cu care ar putea să ne îmbie
    catolici, evanghelici, protestanţi,
    să ne retragem din Ortodoxie.

    Precum nici noi pe nimeni nu silim
    să fie ortodox când nu o simte,
    noi suntem pe vecie ortodocşi,
    cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

    Că nu ne poate nimeni mitui
    s-o părăsim pe mamă în etate
    din tragicul motiv că pe pământ
    există alte mame mai bogate.

    Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
    când ni-i credinţa însăşi în pericol,
    îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
    că harul de-a iubi nu e ridicol.

    Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
    ce, dincolo de orice paradoxe,
    la rândul lor, respectă şi iubesc,
    pe credincioşii turlei ortodoxe.

    Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
    o comedie pare tragedia,
    e în pericol cultul ortodox,
    se deromanizează România.

    Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
    când sumbre acuzaţii se adună,
    ia-n mână crucea de la Est,
    ai grijă de biserica străbună.

    Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
    chiar dacă de la fraţi asediul vine,
    permite-ne să fim în veci creştini,
    ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

    Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/omagiu_ortodox_adus_unui_poet_roman_care_a_iubit_ortodoxia_5671.html

  14. Cu mai bine de 10 ani in urma, un prieten stbilit in Canada, dupa o indelunga analiza si chibzuiala imi spunea: televiziunile din aceasta tara (Canada), daca vor sa faca multimi de oameni sa planga la moartea cuiva, pot sa o faca; daca vor sa isterizeze multimea impotriva cuiva, o pot face. Pot sa-i minimizeze defecte in acelasi timp exagerandu-i cvalitatile. Publicul este vulnerabilizat prin ceea ce vad zi de zi.

    La nivel mondial am avut exemplul printesei Diana, o femeie “lipsita de prejudecati”, care n-a stiut ca a fi viitoare regina a Angliei inseamna si jertfa, nu numai covore rosii si flori. Nimeni nu a fortat-o sa se casatoreasca cu un barbat tomnatic, cu 10 ani mai in varsta. Cu parere de rau, dar mai multa demnitate LA NIVEL DECLARATIV, a oferit Monica Columbeanu, atunci cand a venit la Antena 1 si i s-au pus in fata filmele compromitatoare si cele doua partenere de aventura ale lui Iri; agresata de toti, intrebata daca divorteaza nu a zis da ci a zis ca fetita ei are nevoie de un tata; la toate mizeriile repetate care i s-au pus in fata, a zis: ce vreti sa spun ?
    Televiziunile mondiale au stors rauri de lacrimi, pentru nedemna lady Di.

    Adrian Paunescu, ramane un om de cultura, patriot dar in nici un caz un model crestin.

    Dumnezeu sa-l ierte !

    Nu trebuie luate in seama lacrimile de celuloid oferite cu generozitate de diverse televiziuni comerciale.

    Trebuie sa ne obisnuim cu ispita lacrimilor de celuloid oferite cu generozitate de diverse canale media in anumite situatii.

  15. @ LUcian,
    adm. ti-au zis mai finut un lucru:”Daca aplicam astfel de criterii, nu doar poetii laici, dar si filosofi crestini, luptatori politici pentru ortodoxie si neam, inclusiv preoti sau ierarhi buni, cu greu ar trece ”examenul”, chiar daca s-ar situa cu cateva trepte mai sus.”

    Mai putin fin vorbind: Dostoievski, cel care a avut scrieri de o profunzime crestina aproape profetica avea patima cazinoului, chestie care l-a cam dus la faliment.
    Dickens la care parintele Rose facea uneori trimiteri (apropo de adm.)si-a inselat si parasit nevasta cu o actrita.
    Stefan cel Mare a avut unul sau doi copii din flori (dar in nici un caz multimea care i se atribuie).

    Lasind la o parte faptul evident ca a compara la gramada pe toata lumea cu “standardele crestine” de genul, vai de mine dar X-ulescu nu a vorbit ca Sf. Ioan Gura de Aur si nu a gindit ca Sf. Vasile cel Mare si nu a postit ca Simeon Pustnicul, si nu a facut milostenie ca Sf. Nicolae, este o ineptie din motive evidente, se mai uita un lucru: contextul. Sint oameni, pe care Dumnezeu ii pune in niste situatii/pozitii in viata din care ceea ce spun/scriu/fac poate sa atinga vietile a multor foarte multor oameni ( scriitori foarte buni, poetii foarte buni, filozofii, nu mai vorbesc de oameni politici) cu repercursiuni nebanuite de noi. Asa incit, acel om nu are cum sa fie judecat dupa aceasi grila dupa care este judecat un om oarecare. Pai poate Paunescu a suferit de mindrie de poet….dar prin faptul ca a facut veritabile pelerinaje la mormintul lui Stefan se prea poate ca unora dintre tineri sa le fi trezit si alte sentimente mai …pioase. Poate i-o fi placut sa manince cam mult dar pe de alta parte poeziile lui despre parinti s-ar putea sa fi intarit sentimentul dragostei filiale si al milei in cel putin citiva dintre tineri s.a.m.d.Si atunci ce conteaza mai mult, faptul ca avea Mercedes sau faptul ca a sensibilizat citeva sute sau mii de tineri? In timp ce eu, un oarecare caruia Dumnezeu nu i-a dat pe umeri decit o existenta mediocra dar si o responsabilitate mediocra s-ar putea sa fiu judecat mult maidur pentru ca am birfit-o pe vecina de la 5 si asta pentru ca spre deosebire de Paunescu, de Dostoievski si de altii eu nu pot sa pun in balanta geniul meu (inexistent) prin care am atins mai multe suflete.Si reversul este evident valabil. Mult mai scump vor plati cei ca alde Nietzsche a caror opera a avut repercusiuni fatale chiar dupa moartea lor.

    Si cu asta am incheiat!
    La multi ani pentru oricine este Mihaela/Mihai sau Gavril/Gabriel.

    Back to work:))

  16. @ Romeo:

    E foarte corect ce spui. Dar nu din cauza/datorita televiziunilor am reactionat noi asa si nu din motivele lor. Acolo s-a exagerat mult, mult, mult de tot. Dam la o parte tot balastul. Si tot are ce sa ramana. Ceva din care sa invatam si noi cate ceva, daca dorim. In rest socotim ca am explicat deja indeajuns si ca mai departe ne-am ispiti singuri spre cearta. Sustinem mesajul surorii Georgiana. Sa lasam judecata pe seama Cui este randuit sa o faca. Pe noi nu ne-a chemat cineva sa-i fim judecatori.

    Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!

  17. @ Romeo, eu as fi un pic mai rezervata in ceea ce priveste emiterea judecatilor de valoare.
    Printesa Diana si Monica Columbeanu sunt doua tipologii de femei absolut diferite. Nu se pot compara.

    Diana s-a nascut in familia Spencer. Una din strabunicile ei era Frances Work din New York. Ea era si descendenta Ducilor de Devonshire. In patea tatalui sau, era descendenta a Regelui Charles al II-lea al Angliei. Printesa Diana avea profilul unei femei fragile, sensibila, idealista, profil care nu avea cum sa faca fata la ceea ce urma sa devina. Si se poate vedea clar chiar din faptul ca ea dupa terminarea studiilor a devenit educatoare dintr-o suburbie la o gradinita a Londrei. Alegerea ei sa devina ceea ce urma sa fie, a fost fatala, nu se potrivea profilului ei.

    Monica Columbeanu este o femeie practica.

    (era doar ca o precizare)

  18. Unde dai si unde crapa …

    Cred ca nu se intelege problema de esenta sau nu se doreste sa fie explicata si inteleasa asa cum ar trebui.

    Dumnezeu sa-l ierte !

  19. @Lucian:
    Cand am vorbit de impacare nicidecum nu am luat in calcul impacarea cu Dinescu(care fie vorba intre noi, poate nu merita atentia maestrului), ci toate evenimentele care au gravitat in jurul acestui om in ultima vreme. Sincer sa fiu nu tin minte cine a spus ceva in genul asta: “Nu condamna pe seamanul tau. Pacatul i-l cunosti, dar nu-i stii pocainta”. Oricum am citit-o intr-o carte crestina. Si mi se pare ca asa trebuie sa gandesti si tu Lucian. Iar daca nu l-ai auzit vorbind si chemand pe Dumnezeu, nu inseamna nimic. Probabil ca si-a pastrat rugaciunile pentru Dumnezeu , nu pentru spectacol. Sunt convins de asta.

  20. Am condamnat eu pe cineva ? Vorbim cumva limbi diferite ?

  21. Mare bucurie este cand cineva, oricine, macar in ultimele clipe ale vietii vede mai departe de existenta. Nu stiu cu certitudine cum s-a intamplat in cazul lui Adrian Paunescu, dar parea ca scanteia de iubire ce o avea in suflet statea sa rabufneasca intr-un foc clocotitor catre Dumnezeu. Sper sa fi fost asa.

  22. Lucian, eu nu am fost si nici nu voi deveni un fan Adrian Paunescu ca artist si din nici un punct de vedere.

    Insa din punct de vedere al calitatii sale umane si de crestin te intreb ce e mai bine si pentru sufletul lui si pentru noi, cei ce ne oprim acum gandul asupra acestui aspect? Sa ne gandim ca a avut parte de un sfarsit asemanator cu al talharului de pe cruce(ca semnificatie) sau sa analizam la rece datele care le avem noi despre el din acest punct de vedere si sa observam ca nu putem spune precis sau chiar deloc ca Adrian Paunescu ar da un model de cum trebuie facuta marturisirea Lui Dumnezeu?

    Sigur ca pe un om nu il mantuiesc sentimentele frumoase, admirative, pe care le trezeste in ceilalti vis-a-vis de persoana lui, daca ar fi asa, Michel Jackson ar bate probabil recordul absolut, si nici nu il pierd criticile si condamnarile oamenilor, poate chiar din contra si sigur ca faptele cantaresc la judecata si ca e o nenorocire sa cadem in sentimentalism in ceea ce priveste credinta.

    Daca imi permiti sa dau si raspunsul meu la intrebarea pe care ti-o adresez, as spune ca ambele atitudini sunt irelevante pentru ajutorul pe care i-l putem noi da domnului Adrian Paunescu, pentru ca ambele sunt cam egoiste daca ne oprim aici. Nu are importanta cum il percepem noi si nu ar trebui sa ne bazam atat de mult pe ceea ce ne spun simturile si mintea noastra si poate fi si smintitor pentru ceilalti care nu sunt de aceeasi parere cu noi daca insistam prea mult pe propria noastra parere(valabil si pt unii si pt altii). Indiferent ca ne-a placut sau nu de el, ca l-am apreciat sau nu, ar trebui sa avem atitudinea crestineasca fireasca fata de un om (viu sau adormit) si sa ne rugam pentru sufletul lui, lucru cu care esti si tu si cred ca suntem cu totii de acord. Tinand cont ca nici unul dintre noi nu i-a fost apropiat, sa nu riscam sa cadem in vorbire in desert(care dupa cate am inteles se refera si la datul cu parerea despre ceva ce nu esti sigur) si unii si altii. Oricum numai Dumnezeu stie daca rugaciunea unui om care poate nu l-a apreciat dar ii doreste din suflet odihna vesnica nu o fi mai de folos, mergand pe principiu asemanator rugaciunii pt. dusmani si tinand cont ca e un efort mai mare pt suflet sa faca o astfel de rugaciune.

    Ca un mic comentariu la remarca ta fata de mantuirea talharului de pe cruce, nu trebuie uitat ca acea marturisire de credinta a lui a fost posibila coborarii harului Duhului Sfant asupra lui datorita dispozitiei bune a inimii sale, pe care a vadit-o inainte de marturisirea sa de credinta, luand apararea Domnului in fata celuilalt talhar care-L hulea. Si nu numai atat, dar atitudinea omului in fata mortii este un semn pentru starea sa sufleteasca. Oamenilor incrancenati si rai si care nu mai pot fi salvati Dumnezeu nu coboara asupra lor harul care sa produca in ei miscari sufletesti bune. Deci faptul ca Adrian Paunescu, in apropierea mortii sale, a avut acel “impuls de impacare” cum il numesti tu si intreaga sa atitudine in fata mortii, e un semn foarte bun si aducator de multa nadejde pentru cei interesati de soarta sa pe lumea cealalta si ne permite sa vedem in cuvintele sale de la sfarsitul vietii rodul unei pocainte.

  23. Dumnezeule mare, cata filosofeala 🙂

    Nu inteleg ce este atat de greu de inteles. Daca imi moare un unchi si stiu ca a fost cam curvar, mandru, ii placea bautura si mai dadea pe la biserica doar in praznice, avand despre Dumnezeu o imagina aproximativa, dar oarecum bine-intentionata, MA ROG pentru el si pentru mantuirea lui cu INGRIJORARE, nu ma apuc sa-i ridic osanale si sa-l consider deja mantuit pentru ca impresia mea generala despre el este ca a avut un suflet cald si sensibil.

    Asta NU inseamna ca il condamn sau il osandesc. Nici NU inseamna ca vorbesc despre ceea ce nu stiu. Inseamna ca, luand in considerare lucrurile pe care le stiu despre el, incerc sa am o atitudine corecta si crestineasca, nu exaltata si emotiva (deci, cu alte cuvinte, inutila).

    Restul, Dumnezeu stie.

    Sper ca de data asta sa ma fi exprimat ceva mai clar. Daca nu, pot incerca si o traducere in dialectul mandarin al limbii chineze. Poate atunci ne vom asculta reciproc si intelege mai bine.

  24. Ai dreptate, Lucian, multe cuvinte inutile si mult timp pierdut – din partea mea, lucru pentru care acum ma cam jenez, mai ales daca ma gandesc ca ai mai pierdut si tu niste timp ca sa raspunzi. Dar rationamentul cred ca e asemanator, adica eu cel putin empatizez cu al tau, cu mici amendamente de exprimare – uneori cam abrupta si care poate atinge sensibilitatile firesti ale oamenilor legate de ceea ce simpatizeaza (daca vorbesti de A. Paunescu facand trimitere la un unchi care “a fost cam curvar, mandru, ii placea bautura si mai dadea pe la biserica doar in praznice, avand despre Dumnezeu o imagine aproximativa, dar oarecum bine-intentionata” sa nu te miri de reactii).

  25. @oana

    Cine mai are doi neuroni rataciti functionali va intelege ca este vorba de o comparatie ce doreste sa evidentieze si sa clarifice o idee si n-are de ce sa aiba nu stiu ce reactii.

    Cei care nu fac parte din categoria de mai sus, ar mai trebui, la o adica, si putin moderati pt. a nu se ajunge totusi la un dialog fara sfarsit al surzilor.

  26. Pingback: Razboi întru Cuvânt » FANUS NEAGU SI HOITARII: “Urat mai traiti, domnilor! De unde aceasta pornire imbecila de a ne spurca izvoarele?”. DUMNEZEU SA-L IERTE!
  27. Pingback: N-A MURIT COLINDUL NOSTRU… - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  28. Pingback: INTERVIUL ANULUI: “Adevarul” de vorba cu sfant patimitor in viata, ILIE TUDOR, TATAL LUI TUDOR GHEORGHE: “E de plans. Stii de ce? Mie mi-e frica de primavara care vine… IN TOT E MANA LUI DUMNEZEU” - Razboi întru Cuvânt - Re
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare