Articole cu eticheta (tag): Mariana Borloveanu

De aceea, de PaÈ™ti trebuie, nu aÈ™a cum s-a format stereotipul să te relaxezi, să-È›i permiÈ›i ceva, ci, dimpotrivă, trebuie să priveghezi mai mult. Iată care-i cheia. Căci pentru bucurie trebuie să lupÈ›i. Cum? Să nu crezi păcatului. De exemplu te simÈ›i rău, n-ai dispoziÈ›ie, iar toÈ›i se bucură. Dar tu să n-ai încredere în ce-È›i spune gândul. Biserica binecuvintează să te bucuri. Asa că ia È™i te bucură. Nu vrei? SileÈ™te-te. ÃŽnÈ›elege că în tine locuieÈ™te păcatul care È›ie È™i apropiaÈ›ilor tăi vrea să vă otrăvească sărbătoarea. De ce să crezi păcatul[ui]? Caci avem binecuvântarea să ne bucurăm, pentru că avem motiv să ne bucurăm: biruinÈ›a asupra morÈ›ii. Iar faptul că în sufletul tău este acuma bezna, întuneric… Dar trebuie sa ne silim. ÃŽmpărăția lui Dumnezeu se ia prin silință. Când trăim în general după simțămintele noastre, după anumite stări temporale, atunci, desigur, când va trebui să ne bucurăm, vom plânge, iar când va trebui să plângem ne vom bucura. VrăjmaÈ™ul le va amesteca pe toate. ÃŽnsă noi È™tim că oricât mi-ar fi mai greu acum, dar Hristos a înviat!

Nimic nu este întâmplător în trecerea noastră prin lume, iar viaţa este frumoasă atâta timp cât nu o complici. Frumuseţea omului se observă prin iubirea şi dragostea lui. Unul din cele mai frumoase daruri pe care le poţi oferi aproapelui tău constă în rugăciunea şi iubirea pe care o porţi faţă de el. Cea mai mare jertfă pe care o poţi face pentru cel de lângă tine este să‑l iubeşti şi, dacă ţi‑a greşit, să‑l ierţi. Străbunicii noştri au trăit frumos, chiar dacă le‑a fost şi greu. Ştiau să se ferească de păcatul mare care aduce disperare. Acum oamenii îşi complică viaţa şi nu mai au noţiunea păcatului. Păcatul este ca şi puroiul, cu cât îl neglijezi şi nu îl cureţi, cu atât se extinde peste tot şi nu mai ai scăpare. Cu cât ne eliberăm mai mult de păcat, cu atât vom putea trăi mai simplu şi împăcaţi. Uneori simţi că nu mai înţelegi nimic şi ai o saturaţie de tot şi toate. Poate fi lipsa de rugăciune, dar mai cu seamă cred că este lipsa relaţiei noastre permanente cu Dumnezeu, nu numai prin rugăciune, ci şi prin gânduri frumoase şi sfinte. Până la urmă, iubirea îi dă omului şansa de a‑L vedea, simţi şi trăi pe Dumnezeu! Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme, dar noi trebuie să învăţăm să primim.