PE DRUMURILE SFANTULUI MUNTE (documentar)/ IN PACAT sau IMPACAT? – Sfaturi duhovnicesti de la PARINTELE IULIAN Prodromitul si de la PARINTELE IOAN DANCI de la Lipnița

4-09-2016 14 minute Sublinieri

Sfantul Munte Athos:Pe drumurile Sfântului Munte”, un nou documentar rusesc cu subtitrare în română

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

***

-lumea-monahilor-august-2016-14920

  • George Crasnean/ Lumea monahilor:

Cu părintele Iulian despre patimă şi păcat

Peccatum est vel factum, vel dictum,

vel concupitum aliquid contra aeternam legem

Păcatul este o faptă, un cuvânt sau

o dorinţă contrar[e] legii veşnice

(Fericitul Augustin)

Tot mergând şi mergând în Sfântul Munte, negreşit că ai parte de nenumărate întâmplări din care însă poţi trage multe foloase, mai cu seamă duhovniceşti. „Cine are ochi de văzut, să vadă!Mai mult decât faptul că nimic nu este întâmplător, am ajuns să cred şi că nimeni nu este întâmplător lângă tine: ori tu te foloseşti de el, ori el de tine. Probabil că din această pricină am ajuns să şi scriu aceste rânduri. Pentru că, voind eu a merge la praznicul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa – cu totul din întâmplare (!?) –, m-am pomenit călătorind către Athos cu un „Dorinel”, un inginer din Bucureşti, care nu ştia mai nimic despre monahismul aghioritic, însă era un împătimit al fotografiei. (Bineînţeles că nu-i lipsea nici trepiedul!) O vreme, am crezut că Dumnezeu l-a trimis lângă mine – cu ajutorul părintelui Casian de la Râmnicu Vâlcea – ca să-mi dau seama câtă tensiune poate cauza un fotograf încercând mereu să oprească clipele în loc (precum Faust: Verweile doch, du bist so schön!), dar mai pe urmă, văzând că lucrurile au luat altă întorsătură, am tras cu totul alte învăţăminte. Şi când mă gândesc că au fost oameni care se rugau: „Doamne, trimite pe cineva ca să mă necăjească!”

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, părintele Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita-i plimbare, dar la întoarcere a fost înconjurat de mulţi pelerini care l-au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât bătrânul s-a lăsat înduplecat şi-i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri, ca şi pe cei mai vârstnici, sub chiparoşii Prodromului. În vremea aceasta, Dorinel – care mai înainte, pe drum, îmi ceruse să-l duc la „părinţi văzători cu duhul” – se tot plimba prin curtea schitului, cu Canon-ul într-o mână şi trepiedul în cealaltă, căutând noi şi noi unghiuri de fotografiere. Mărturisesc că a trebuit să-l sfădesc efectiv (mă rog de iertare), ca să-l conving să aleagă cuvintele părintelui Iulian în locul fotografiilor, deşi îi povestisem mai-nainte despre sfinţenia vieţii bătrânului…

N-am putut să nu mă gândesc atunci că sfinţii sunt de multe ori printre noi, dar, orbiţi fiind de patimi, nu-i vedem nici chiar atunci când ne grăiesc faţă către faţă. Şi iarăşi nu mi-am putut opri gândul că noi, românii, nu ne preţuim cu adevărat oamenii cu viaţă îmbunătăţită (poate doar după ce pleacă la cer şi nu mai sunt printre noi) şi căutăm, nu o dată, în altă parte sfinţenia. Cum însă nimic nu este întâmplător, văzând ezitarea lui Dorinel şi cunoscând că bătrânul este om cu viaţă sfântă, am hotărât a grăi iarăşi cu şi despre părintele Iulian.

Se spune că piciorul tău trebuie să tocească pragul uşii celui care lucrează virtutea şi cunoaşte Sfintele Scripturi. Şi iarăşi: apropiaţi-vă doar de aceia care se tem de Dumnezeu şi pot să v-aducă folos şi mângâiere sufletească prin cuvântul lor. Pentru mine, de-ajuns îmi sunt doar acestea ca să doresc mereu să-l văd pe părintele Iulian! Auzindu-l spunând odată că patima cată infinitul, dar s-alege cu nimicul”, m-am hotărât să-l întreb şi eu despre păcate de-ale mele…

„Mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte”

Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într-aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului. E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa (Iacov 1, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă. Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

[…]

Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie

Părinte, trăim între duhurile răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smintelilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun) crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei, pentru care nu exista timpul, acum îşi văd sorocul apropiindu-se”! Cum să rămânem neîntinaţi într-aşa o lume, părinte?

Măi, uite ce-i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S-a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie. Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

Da, părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi-a diversificat uneltirile. Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul, părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!

Citeşte la Luca 22 [versetul 40 – n. red.] şi afli răspunsul: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.”

Dar, părinte, nu te poţi ruga până ce n-ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu-l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E „colaboraţionist”, deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre. Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?” (Iacov 4, 4)

Păi, cum frumos, părinte? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de-a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face.” Te-ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim?… Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! De-asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu, dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni, „căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”. (Matei 6, 24)

„Mass-media manipulează oamenii şi nu-i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia”

Adevărat, părinte.

Dacă luăm de-acuma Apocalipsa 3 cu 20, tare frumos mai spune: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass-media care manipulează oamenii şi nu-i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan 2, 16).

Am citit undeva, părinte, că nu-ţi sunt iertate păcatele – chiar de le-ai mărturisit duhovnicului! – până nu-ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce-i: „Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” – citeşte la Luca 5 cu 21. Ş-atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre, iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n-au Taina asta a spovedaniei, părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară, se duc în iad! N-au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu-ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem.” (Fapte 17, 28) El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh… De-acuma, eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii, pentru că ar fi bine dacă toţi ne-am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri. (Filipeni 3, 20) Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

Ba, părinte, să mai staţi, că multă lume se foloseşte de viaţa şi cuvântul sfinţiei voastre.

Şi am plecat luând binecuvântare, căci părintele Visarion mi-a adus aminte de osteneala bătrânului.

Acum însă, când scriu toate acestea, îmi dau seama că simplul fapt că părintele Iulian există este suficient pentru mine: e semn că omul poate ajunge „la măsură” şi că Dumnezeu grăieşte cu omul!…

***

Lumea Credinței nr. 8 (157), august 2016:

„Dumnezeu mereu caută la inima omului” – Convorbire cu părintele Ioan Danci, duhovnicul Mânăstirii Lipniţa

Trebuie să vă mărturisesc faptul că la Mânăstirea Lipniţa am ajuns din întâmplare. În bucuria mea de a păşi pe urme ale Sfinţilor Apostoli, am îmbrăţişat Pustia Dobrogei cu toată fiinţa mea, făcând popas de rugăciune în cele mai îndepărtate locuri, acolo unde frânturi de cer se pierd în imensitatea dintre pământ şi ape. Într‑un astfel de loc l‑am cunoscut pe părintele Ioan, o minune de om, tânăr la înfăţişare, dar bătrân în trăire şi cu aleasă rostuire a cuvintelor duhovniceşti. Şi pentru că iubeşte necondiţionat oamenii, din bucuria de a le răsplăti cu dragoste dorinţa de mântuire, pentru a nu greşi atunci când cântăreşte canoanele, părintele se retrage adesea în Sfântul Munte, pentru a lua cuvânt de învăţătură de la duhovnicul său, care se nevoieşte la Athos, în asceză şi rugăciune. În toate aceste peregrinări duhovniceşti a simţit ocrotirea Maicii Domnului, care fără îndoială a mijlocit şi această bineplăcută întâlnire a noastră.

„Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme…”

Fericită întâmplare aceea de a ne întâlni aici, la marginea lumii, pentru a vorbi despre rugăciune, despre păcate, despre iertare. Până la urmă, cui trebuie să mulţumim pentru o astfel de rânduială a lucrurilor?

Nimic nu este întâmplător în trecerea noastră prin lume, iar viaţa este frumoasă atâta timp cât nu o complici. Frumuseţea omului se observă prin iubirea şi dragostea lui. Unul din cele mai frumoase daruri pe care le poţi oferi aproapelui tău constă în rugăciunea şi iubirea pe care o porţi faţă de el. Cea mai mare jertfă pe care o poţi face pentru cel de lângă tine este să‑l iubeşti şi, dacă ţi‑a greşit, să‑l ierţi. Străbunicii noştri au trăit frumos, chiar dacă le‑a fost şi greu. Ştiau să se ferească de păcatul mare care aduce disperare. Acum oamenii îşi complică viaţa şi nu mai au noţiunea păcatului. Păcatul este ca şi puroiul, cu cât îl neglijezi şi nu îl cureţi, cu atât se extinde peste tot şi nu mai ai scăpare. Cu cât ne eliberăm mai mult de păcat, cu atât vom putea trăi mai simplu şi împăcaţi. Uneori simţi că nu mai înţelegi nimic şi ai o saturaţie de tot şi toate. Poate fi lipsa de rugăciune, dar mai cu seamă cred că este lipsa relaţiei noastre permanente cu Dumnezeu, nu numai prin rugăciune, ci şi prin gânduri frumoase şi sfinte. Până la urmă, iubirea îi dă omului şansa de a‑L vedea, simţi şi trăi pe Dumnezeu! Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme, dar noi trebuie să învăţăm să primim.

[…]

„Cei care se tem de canon ar trebui ca mai întâi să se teamă de păcat”

Vă mărturisesc sincer că n‑am văzut nicăieri atât de mulţi tineri care să dorească a se mărturisi unui preot călugăr. Oare nu‑i sperie gândul că un monah are alte criterii ale canoanelor, că aici iertarea are alt preţ?

Nicidecum. Cei care se tem de canon, ar trebui ca mai întâi să se teamă de păcat. Dacă păcătuieşti, apăi asumă‑ţi păcatul, nu cârti la greutatea canonului! Tinerii aceia pe care i‑aţi întâlnit astăzi la sfânta noastră mânăstire pot spune că sunt „copiii noştri”. Acesta e un fel de a spune, pentru că ei, de fapt, sunt profesori. Au înfruntat arşiţa a sute de kilometri pentru a se bucura de Sfânta Liturghie aici la noi – şi asta se întâmplă adesea. De obicei vin de seara, se spovedesc, iar a doua zi ne bucurăm împreună de Trupul şi Sângele Domnului. Apoi ne retragem aici în foişor, la o agapă frăţească, la un pahar cu apă rece şi o ceaşcă de cafea, dar cu multe ore de discuţii întru zidire şi aleasă vieţuire creştină. După aceea ei se întorc la casele lor, la elevii lor, cărora le împărtăşesc toată dulceaţa cuvintelor duhovniceşti şi îi învaţă lecţia frumoasă a iubirii creştine.

Azi am tulburat puţin această rânduială, din dorinţa de a afla cât mai multe taine ale acestei împreună‑lucrări. Nădăjduiesc să primesc iertare. Întorcându‑ne la cei care se spovedesc la sfinţia voastră, aş fi tare curioasă să aflu între ce limite se încadrează canoanele pe care le daţi?

Nu cred că pun oprelişti foarte mari, eu însumi fiind un duhovnic oarecum atipic, probabil cel mai bine era să îi întrebaţi pe fiii mei duhovniceşti. Adeseori îi cercetez în taină şi îmi dau seama cât de mare le este bucuria atunci când ei se aşteaptă la canoane „grozave”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc, dar primesc în schimb o mângâiere şi o dorinţă firească de îndreptare. Eu decât să‑i dau unui om să facă o sută de metanii, mai bine îl îndemn să facă milostenie în ziua aceea, fie cu un orfan, fie cu o bătrână, iar mila lui să se întâlnească la jumătatea drumului cu mila lui Dumnezeu. Şi mai este un canon la care eu ţin foarte mult, acela de a‑i îndemna pe oameni să se împace cât mai curând cu cei cu care vieţuiesc în ceartă şi duşmănie. A te împăca este doar un prim pas, dar a ajunge să te rogi pentru cel care îţi face rău este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu. Nimănui nu‑i este îngăduit să se joace cu canoanele, aici trebuie să pui degetul pe rană şi să vindeci. Asta este menirea duhovnicului.

Cum poate omul să rămână într‑o pace desăvârşită, indiferent de locul în care se află într‑un moment sau altul?

Părintele Paisie Olaru spunea că rugăciunea care trebuie să facă parte din tine este fără‑ndoială Rugăciunea inimii. Simplu, fără tehnici de respiraţie sau alte stări controlate, pur şi simplu e bine ca fiecare creştin să nu facă un pas fără această rugăciune. Dumnezeu se va milostivi întotdeauna de cel care Îl caută şi Îl cheamă neîncetat în rugăciune. Având mintea permanent conectată la Rugăciunea Inimii, este cu neputinţă ca omul să poată fi ispitit de mânie, invidie, răutate sau ură. Această rugăciune este precum un scut în faţa răului. Eu nu zic să nu ne facem rugăciunile de dimineaţă sau de seară, să nu citim acatiste, să nu facem metanii, dar esenţial pentru un creştin este să trăiască în rugăciune. Degeaba citeşti rugăciuni, dacă ele nu ajung la inima ta. Asta este împrăştiere şi nimic altceva.

„Fără duhovnic, trăieşti într‑o continuă risipire”

Şi pentru că cel mai bun sfetnic este fără‑ndoială duhovnicul, ce ne facem cu fraţii noştri care nu‑şi pot găsi duhovnicul potrivit?

Nu şi‑au găsit duhovnicul pentru că nu l‑au căutat îndeajuns. Eu personal cred că poţi şti dacă cel din faţa ta îţi poate fi duhovnic sau nu de la o simplă vedere. Duhovnicul şi fiii săi duhovniceşti trebuie să se caute, trebuie să se simtă, să conştientizeze că s‑au găsit. Eu am avut destule ispite în privinţa asta, motiv pentru care, în mânăstire fiind, nu mă puteam spovedi la părintele stareţ. Făceam toate ascultările rânduite de viaţa monahală, dar totul până la spovedanie. Aici nu ne putem minţi şi nu ne putem mărturisi în faţa lui Hristos decât prin duhovnicul potrivit. Aceasta este esenţa, să căutăm cu rugăciune şi lacrimi fierbinţi, până când Dumnezeu ne scoate în cale duhovnicul. Oamenii care se plâng că nu‑şi pot găsi duhovnicul potrivit sufletului lor trebuie să fie conştienţi de faptul că nu s‑au rugat îndeajuns.Cu toţii cerem mângâiere de la Dumnezeu, dar oare ne rugăm atât cât trebuie, ne prind zorii zilei în rugăciune pentru această minunată întâlnire duhovnicească? Aici este marea problemă. Doamne, eu Îţi cer, dar la rândul meu ce Îţi dau? Simplu: neîncetată rugăciune! Cei care se plâng de faptul că nu‑şi pot găsi un duhovnic trăiesc într‑o înşelare. Eu consider că nu şi‑au dorit suficient de mult acest lucru şi nu s‑au smerit îndeajuns. Când ai conştiinţa păcatului, faci tot ceea ce este omeneşte cu putinţă pentru a reuşi să plăteşti cumva pentru acele păcate, să te nevoieşti pentru a dobândi iertarea. Or, fără duhovnic, trăieşti într‑o continuă risipire. Dumnezeu ţi‑l descoperă prin rugăciune, ceea ce‑nseamnă că dacă nu reuşeşti să‑ţi găseşti un duhovnic, rugăciunea ta a fost de mântuială. Rugăciune nu înseamnă doar înşiruire de cuvinte, rugăciunea se face cu pocăinţă şi lacrimi fierbinţi. Când sufletul simte greutate, când inima este încolţită de patimă, când mintea este atacată dur de gânduri, atunci ai nevoie de medicul spiritual care este duhovnicul. Dacă nu ai unul atunci, caută‑l să fie după inima şi sufletul tău. Un duhovnic trebuie să‑ţi fie şi părinte, şi frate, şi prieten, ca să poţi discuta orice cu el. Nu amâna nevoile spirituale ale inimii şi sufletului, care sunt esenţiale pentru mântuire!

„Dacă duhovnicul simte că există căinţă sinceră şi îndreptare…”

Parintele-Ioan-Danci

Dacă aflarea duhovnicului este o problemă care necesită timp şi temeinicie, întâlnirea cu duhovnicul ar trebui să le rezolve pe toate şi totuşi nu este aşa. Din momentul acela responsabilităţile se împart, iar duhovnicul şi fiii duhovniceşti duc împreună jugul mântuirii. Ce sentimente vă încearcă în astfel de situaţii?

O, Doamne! Nu pot să descriu în cuvinte profunzimea frământărilor de după spovedanie, când păcatele ucenicului nu mai sunt ale lui, sunt ale noastre. De‑aici începe greul. Şi‑mi este teamă, aşa cum spunea şi părintele Paisie Olaru, că am legat unde n‑a trebuit să leg şi am dezlegat unde n‑a trebuit să dezleg. Dacă ar fi să spovedesc după canoane, nu s‑ar mai împărtăşi nimeni, nici măcar eu, dar ceea ce este mai greu pentru mine ca şi duhovnic este faptul că ceea ce nu aplic trebuie să îmi asum, tot. Aici e marea problemă. Eu când spovedesc o fac cu iubire, dar trebuie să vă mărturisesc sincer, nu se pot da întotdeauna canoanele pe care situaţia le impune. Dacă bietul om se căieşte cu lacrimi şi suferinţă de păcatele săvârşite, şi asta orice duhovnic o simte, cum pot eu să‑l mai încarc şi cu canoane grele? Păi acel om va face canonul spre osândă, nu spre mântuire, iar eu îl pierd! Dacă duhovnicul simte că există căinţă sinceră şi îndreptare, atunci cântăreşte altfel lucrurile, cu îngăduinţă aş zice. Ceea ce nu este rău. În Sfântul Munte, de exemplu, nu se opreşte un creştin de la împărtăşanie mai mult de doi ani, repet, în condiţiile în care există îndreptare. „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”. Adevărata luptă însă pentru mine ca duhovnic începe când ajung în chilie. Acestea însă sunt lucruri de taină ale fiecărui duhovnic şi nu vi le pot mărturisi.

Există lucruri pentru care nu aveţi soluţii? Dacă da, cum procedaţi într‑o astfel de situaţie?

De fiecare dată se găseşte o soluţie de moment, dar aceasta nu rămâne definitivă. Eu îmi doresc să împart cu ucenicii mei fiecare trăire, fiecare sfat, fiecare privire şi fac tot ceea ce‑mi stă în putinţă pentru a putea să păstrez clipa. Trebuie să ne raportăm la Hristos în toate gândurile noastre, în toate trăirile noastre, iar ceea ce eu consider a fi foarte important este faptul că niciodată nu ne este îngăduit să uităm să‑I mulţumim Domnului pentru tot ceea ce vine de la El. Nimic nu este întâmplător în viaţă, nici suişurile, nici coborâşurile, eu personal cad şi mă ridic ori de câte ori va fi nevoie. Tot ceea ce facem întru voia Domnului trebuie trăit în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cu toată inima, cu toată fiinţa noastră. Dumnezeu mereu caută la inima omului, bate la uşa inimii şi atunci când are sute de încuietori ale păcatelor pe ea! Dumnezeu doreşte o inimă înfrântă şi smerită ca să nu o urgisească. Putem să‑I dăruim lui Dumnezeu toate bogăţiile lumii, putem să‑I oferim virtuţi şi fapte bune, dacă nu Îi oferim o inimă curată şi plină de iubire atunci toate rămân mici şi neîmplinite! Iubirea deschide Cerul şi aduce pacea pe pământ. Dacă iubeşti şi ierţi, atuncii ai cele mai mari şanse să te mântuieşti!

parintele-ioan-danci-600x338

“…Maica Domnului îţi veghează fiecare pas”

Ştiu că duhovnicul sfinţiei voastre vieţuieşte la Muntele Athos şi că aici, la mânăstirea la care sunteţi duhovnic, vă lasă în grija Maicii Domnului. Aţi putea să‑mi povestiţi cum percepeţi toate acestea în două locuri total diferite?

Eu tot adun, adun, iar când simt că nu le mai pot duce, dau o fugă în Sfântul Munte şi acolo găsesc întotdeauna răspunsul potrivit pentru fiecare. Mă sfătuiesc adesea cu duhovnicii de la Athos, pentru că, tânăr fiind, nu vreau să fac greşeli pe care să nu le mai pot îndrepta. Nădăjduiesc ca întotdeauna să găsesc cele mai bune soluţii pentru ucenicii mei. Eu aşa gândesc, că un duhovnic trebuie să se sfătuiască întotdeauna cu duhovnicii bătrâni, cu experienţă. Aş sta zile şi nopţi în preajma unui avvă, dar timpul în Sfântul Munte are parcă alte dimensiuni. Dacă nu surprinzi esenţa în cele câteva ore de sfat, rişti să faci acele drumuri în zadar. Îl preţuiesc mult pe părinte Chiril, la care mă spovedesc şi toate sfaturile pe care mi le dă nu le păstrez pentru mine, le dăruiesc cu bucurie ucenicilor. Întotdeauna plec spre Athos încărcat de griji şi mă întorc încărcat de fericire şi curaj. Cât stau în Sfântul Munte, îmi place să merg pe jos, pe scurtături, de la o mânăstire la alta, şi niciodată n‑am simţit oboseala. Cum să te vaiţi, când Maica Domnului îţi veghează fiecare pas? În momentul în care păşesc pe Athos, simt cum mă ia în braţe şi mă poartă în locuri cu o trăire la care n‑aş fi visat niciodată. Mă fascinează privegherile de noapte, iar lacrimile îmi înfierbântă faţa, în timp ce‑mi plec întreaga fiinţă în faţa celor şapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Vatopedu: Hodighitria („Călăuzitoarea”), Pantanassa („Vindecătoarea”), Vitamarissa („Ctitoriţa”), Paramithia („Mângâietoarea”), Esphagmeni („Junghiata”), Eleovitrissa (Izvorâtoarea de untdelemn) şi Pirovolitissa („Împuşcata”). Acolo unde sufletul are linişte şi inima tace, ascultă şi vede minunile Maicii Domnului. Din imensitatea Athosului, întind mâinile în sus, aşteptând ca cerul să picure lumină peste întreaga omenire şi îmi doresc întotdeauna să păstrez clipa dăruită de Dumnezeu pentru eternitate şi să o transform în veşnicie, pentru ca, ajungând acasă, să o pot dărui cu iubire fraţilor noştri întru Hristos.

A consemnat
Mariana BORLOVEANU


Categorii

Documentare/ Reportaje, Pagini Ortodoxe, Parinti greci si athoniti, Preoti si duhovnici romani, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “PE DRUMURILE SFANTULUI MUNTE (documentar)/ IN PACAT sau IMPACAT? – Sfaturi duhovnicesti de la PARINTELE IULIAN Prodromitul si de la PARINTELE IOAN DANCI de la Lipnița

  1. Pingback: SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Călugării români aflați "cu un picior în lumea de dincolo", la: "UN MUNTE DE CREDINȚĂ" - Reportaj de sărbătoare la "România, te iubesc" cu Alex Dima (ProTV) în prima zi de Paști (VIDEO, TEXT)
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare