“A doua viata” – SAPTE POVESTIRI ALE UNOR OAMENI INVIATI DUPA INTALNIREA CU HRISTOS: Parintele Ilarion Dan, Parintele Ciprian Gradinaru, Maica Ambrozia de la Arnota s.a. (VIDEO, TVR)

18-04-2017 9 minute Sublinieri

“A DOUA VIATA” – POVESTILE SCHIMBARII VIETII A 7 VIETI DE PARINTI SI MAICI DUHOVNICESTI la emisiunea “Dosar România” (TVR1) – 15 aprilie 2017

– emisiune de Irina Pacurariu, reportaj de Alina Amza, cu:

-Parintele Mirel Ilie (Biserica Sf. Elefterie Vechi comunitatea surzilor din Bucuresti) – fost militar parasutist;

-Maica Gherasima Cioca (Manastirea Bistrita/ Valcea) – fost portar de fotbal feminin;

-PARINTELE ILARION DAN (Manastirea Crucea) – fost director de banca;

-Maica Evghenia Arau (Stareta Manastirii Sf. Dionisie si Sf. Efrem cel Nou)

-PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Belgia) – (fost ofiter de aviatie);

-Maica Ambrozia Rucareanu (stareta Manastirii Arnota).

-Arhidiaconul Bartolomeu (Viorel) Trofin (Catedrala Arhiepiscopala Sf. Petru si Pavel – Constanta) – solist de opera.

***

Ziarul Lumina (2011)/ Mariana Borloveanu:

Drumul de la matematică la călugărie trece prin inimă

O linişte blândă coboară peste rugăciunea de taină ce se înalţă între ziduri încărcate de istorie şi-ndepărtate de lume. Un fericit contrast între umbrele vremii şi obştea tânără a Mănăstirii Arnota. Dar cum despre sfânt lăcaşul acesta s-a scris în nenumărate rânduri, am ales să vorbesc astăzi despre un destin care poate aduce o rază de lumină în viaţa celor care caută drumul spre lumea rugăciunii şi a urcuşului monastic. Maica Ambrozia Rucăreanu, stareţa acestei sfinte mănăstiri, a lăsat în urmă o carieră de top şi, ascultând chemarea Domnului, şi-a găsit liniştea şi împlinirea supremă. Ajutată de părintele Arsenie Papacioc, care i-a fost duhovnic, maica Ambrozia a îmbrăcat haina monahală, iar astăzi trudeşte cu vrednicie în slujba Mântuitorului Hristos.

Privindu-vă, atât de tânără şi atât de profund ancorată în rânduiala monastică, am sentimentul că, departe de toată grija cea lumească, aţi descoperit calea unei neîncetate Liturghii existenţiale. Ce a determinat această chemare şi cum s-ar putea desluşi calea ce v-a adus la monahism?

Eu cred că este doar dragostea pentru Hristos şi dăruirea, care ţin de capacitatea fiecăruia de a se lepăda de sine şi de a se lăsa cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Trebuie să ai chemare şi credinţă. Credinţă avem toţi şi legile pe care Hristos le-a lăsat pentru oameni sunt aceleaşi, fie că îmbrăţişează viaţa monahală, fie că trăiesc în mijlocul lumii. Totuşi, dacă nu ai o lepădare adâncă şi o chemare adevărată pentru Hristos, nu poţi să vieţuieşti în mănăstire şi să îmbraci haina monahală. Eu am venit la mănăstire destul de târziu, aşa m-a chemat pe mine Domnul. Aşa a fost lucrarea mea. Când am venit aici, am venit convinsă şi hotărâtă că este ceea ce vreau să fac. Nu a fost un imbold sau o exaltare de moment, a fost un lucru temeinic gândit.

Când aţi conştientizat chemarea spre călugărie şi care au fost împrejurările în care aţi simţit nevoia să-L urmaţi pe Hristos?

Gândul la monahism a apărut treptat. Nu m-am gândit niciodată că într-o zi voi ajunge maică. Totul a început ca un vis frumos, mergeam la biserică şi ascultam cu mare evlavie Evangheliile. Cu timpul însă au început să rodească în suflet şi, încet, dar sigur, am început să gândesc în profunzime la ceea ce avea să vină. Aşa a fost lucrarea mea. Şi am început să mă-ntreb: Până la urmă, eu, în lume, ce fac pentru Hristos? Acesta a fost pentru mine punctul hotărâtor. Aşa am ajuns eu la mănăstire. M-am gândit cu adevărat, în taina sufletului meu, că voi ajunge la judecată, în faţa lui Hristos şi-acolo mă va întreba: “Ce-ai făcut tu pentru Mine?” Ce-aveam oare să-i spun, că aveam un serviciu banal, preocupări lumeşti, şi cam atât? Atunci m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că tot ceea ce făceam nu era pentru Hristos, ci pentru lume. Nu spun că nu mergeam frecvent la biserică, nu spun că nu făceam milostenie, dar, până la urmă, asta o face orice creştin. Dumnezeu însă vrea mult mai mult de la noi. Înainte de a intra în mănăstire îi promisesem lui Dumnezeu că voi face milostenie pe la toate mănăstirile pe la care voi merge, ca şi cum Dumnezeu de banii mei avea nevoie… Am început să mă sfătuiesc cu duhovnicul meu, care a primit cu mare bucurie hotărârea mea, dar mi-a dat un canon de 40 de zile pentru a mi se limpezi gândurile. Aşteptând în post şi rugăciune să văd care este voia lui Dumnezeu pentru mine, atunci când am simţit că asta este ceea ce aşteaptă Bunul Dumnezeu de la mine şi că este chemarea Lui pentru mine, mi-am dat seama că nimic nu valorează mai mult decât jertfa proprie. Aşa cum spuneam, nu de banii noştri are nevoie Hristos, nu asta aşteaptă El de la noi, ci să ne lepădăm de toate cele lumeşti, lăsându-ne în voia Domnului. De aceea am spus întotdeauna că nu eu L-am ales pe Hristos, ci Hristos m-a ales pe mine.

Părintele Arsenie Papacioc are un crez, pe care-l împărtăşeşte tuturor fiilor duhovniceşti: “Cine pleacă să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire”. Unde aţi început urcuşul spre această zidire, la ce mănăstire aţi spus acel definitoriu “am venit!”?

Cum spunea un părinte: “Atunci când simţi că nu mai încapi în lume, atunci poţi să te duci la mănăstire”, şi asta mi s-a potrivit mie. Aşa simţeam şi eu, că nu mai încap în lume. Sunt în mănăstire de zece ani. Mergeam la multe mănăstiri, dar la Schitul Jgheaburi m-a atras locul acela izolat şi uitat de lume. Şi eu de asta aveam nevoie. De fapt, asta am gândit când am plecat pe acest drum, să mă retrag cât mai departe de lume. De când am păşit pentru întâia oară în sfânt lăcaşul de la Schitul Jgheaburi, am simţit că aici îmi este locul. Îmi aduc aminte şi astăzi, în primăvara lui 2001, de Rusalii… era seară târziu, iar maicile ieşeau de la Priveghere şi, întâlnindu-mă, maica stareţă m-a întrebat direct: “Când vii la noi?” “Păi… acum”, i-am răspuns. Şi asta a fost totul.

La început am intrat ca soră de mănăstire, dar acolo am deprins rânduiala şi frumuseţea slujbelor. Ziua munceam la grădină, iar dimineaţa şi seara participam la slujbe. M-aţi întrebat dacă mi-a fost greu în perioada aceea de început, bineînţeles că mi-a fost greu, pentru că până atunci lumea mea era alta. De altfel, părintele Arsenie, duhovnicul meu, mă pregătise în acest sens: “Primul lucru care îţi va părea ciudat este acela că ai venit degeaba la mănăstire. Că nu ai nici un rost. Că nimeni nu are nevoie de tine şi că nu foloseşti la nimic”. Era doar o părere pe care am depăşit-o în timp. Cu răbdare s-au aşezat toate, pentru că, după cum bine ştim, nu există cale în viaţă care să nu presupună o luptă.

După ce aţi simţit dulceaţa rugăciunii şi pacea adâncă din obştea de la Schitul Jgheaburi, aţi avut alte ascultări şi astfel s-a conturat un alt mediu duhovnicesc. Care a fost impactul acestor nebănuite schimbări ale traiectului monahal?

Într-adevăr, ca la Schitul Jgheaburi nu e nicăieri, a rămas mănăstirea mea de suflet. Acolo am păşit pe prima treaptă a vieţii monastice şi asta nu se poate uita. Am rămas acolo timp de trei ani şi jumătate, după care am avut o ascultare la Arhiepiscopia Râmnicului şi apoi am ajuns la Mănăstirea Bistriţa. Ascultarea administrativă nu a fost deloc grea, având în vedere că terminasem o facultate de matematică. Dar, ca în orice ascultare, rânduiala monahală îşi are legile ei nescrise. Obişnuită până atunci cu un job care era foarte solicitant (am fost director de vânzări la una dintre cele mai mari întreprinderi de mobilă din România), a fost destul de dificil pentru început. Important este să nu priveşti niciodată înapoi, iar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit acest lucru. Nu ştiu, probabil că, fiind un om al cifrelor, sunt şi un om hotărât, nu-mi dau seama. Era totuşi o diferenţă de lumi. Veneam din Bucureşti. Dar atunci când am plecat eram hotărâtă, n-am plecat cu gând de-ntoarcere. Orice-ar fi fost, am simţit că asta vrea Dumnezeu şi niciodată nu mi-am pus problema că va fi greu, că nu m-aş putea adapta, v-am spus, nu exista cale de-ntoarcere. Atunci când am făcut acel canon şi-am luat această hotărâre, am simţit că asta aşteaptă Dumnezeu de la mine şi nu puteam să-L dezamăgesc. Aşa cum spunea şi Cuviosul Efrem de la Muntele Athos: “Dumnezeu vine, cheamă, strigă în inima ta. Dacă tu Îl refuzi, El mai încearcă o dată, te mai cheamă, iar dacă nu răspunzi nici acum, te lasă“.

Aţi putea să faceţi o succintă descriere a impactului pe care l-a avut plecarea dumneavoastră la mănăstire asupra familiei şi modul în care a rânduit Dumnezeu lucrurile de când sunteţi stareţă la Mănăstirea Arnota şi păstoriţi această obşte foarte tânără?

Mama şi sora mea au depăşit destul de greu momentul plecării mele la mănăstire. Mai ales că-n perioada aceea se prăpădise şi tata, au rămas doar ele în familia din Dobrogea, pentru că de-acolo suntem. Consider însă că primul pas îl făcusem încă de când am plecat la facultate la Bucureşti, unde am rămas şi după aceea, iar familia mea a rămas la Constanţa. Le-a fost foarte greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu au reuşit să depăşească momentul. De-acum casa este destul de străină pentru mine. Familia a rămas în sufletul meu, chiar şi pe tata îl am la fel de viu în minte ca şi atunci când era lângă noi, dar Dumnezeu a rânduit pentru mine o altă viaţă. Astăzi familia mea este obştea de la sfânta Mănăstire Arnota, unde mă simt fericită şi împlinită duhovniceşte.

Este o mănăstire cu pretenţii şi nu ne putem permite să ne îndepărtăm de istoria şi cultura pe care le-am primit moştenire. La Mănăstirea Arnota încercăm să păstrăm aceeaşi rânduială monastică specifică mănăstirilor vâlcene. Ca stareţă, am o mai mare responsabilitate, dar fac tot ceea ce pot pentru ca familia monahală de aici să aibă o convieţuire aleasă, cu ascultări ca-n orice gospodărie. Avem ateliere de sculptură, broderie şi pictură, unde încercăm să dăm viaţă icoanelor bizantine şi unde se confecţionează cruci, metanii şi veşminte preoţeşti. Înainte de toate, indiferent de ascultările pe care le are fiecare dintre noi, ne străduim să păstrăm duhul curăţiei şi al respectului pentru cele sfinte.

În loc de bun rămas

Când a venit ora plecării noastre de la Arnota, soarele începuse să coboare peste munte. N-am luat rămas-bun de la maica stareţă şi am mai intrat o dată în biserica mănăstirii pentru a ne încărca de harul sfintelor moaşte. O tainică rugăciune şi o metanie în semn de preţuire ne fac să conştientizăm dimensiunea clipei, înălţătoare clipă, ce nu poate fi contemplată cu ochii sau cu mintea, ci numai cu înduhovnicită inimă. Ne despărţim cu greu de liniştea şi sfinţenia acestor locuri, dar încercăm să păstrăm tăcerea rugăciunii, în toată plinătatea ei. Întâlnirea cu povestea de viaţă a maicii Ambrozia m-a tulburat şi am înţeles pentru totdeauna că pentru a împlini voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să o cunoşti, pentru ca mai târziu să înţelegi că toate aceste bucurii duhovniceşti i se descoperă omului doar în legea dumnezeiască.

***

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Român Ortodox în Franta: De ce nu simțim Paștile?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Elisabeta din Minsk, Belarus:

Uneori se întâmplă ispite de Paști. Cum spunea Părintele Sofronie*, a plânge în post pentru noi, pentru păcatele noastre, este mai mult sau mai puțin caracteristic firii noastre, iar a ne bucura, a ne învinge sinele nostru, firea noastră infectată de păcat și a ne bucura este, desigur, mult mai complicat.

De aceea, de Paști trebuie, nu așa cum s-a format stereotipul să te relaxezi, să-ți permiți ceva, ci, dimpotrivă, trebuie să priveghezi mai mult. Iată care-i cheia. Căci pentru bucurie trebuie să lupți. Cum? Să nu crezi păcatului. De exemplu te simți rău, n-ai dispoziție, iar toți se bucură. Dar tu să n-ai încredere în ce-ți spune gândul. Biserica binecuvintează să te bucuri. Asa că ia și te bucură. Nu vrei? Silește-te. Înțelege că în tine locuiește păcatul care ție și apropiaților tăi vrea să vă otrăvească sărbătoarea. De ce să crezi păcatul[ui]? Caci avem binecuvântarea să ne bucurăm, pentru că avem motiv să ne bucurăm: biruința asupra morții. Iar faptul că în sufletul tău este acuma bezna, întuneric… Dar trebuie sa ne silim. Împărăția lui Dumnezeu se ia prin silință. Când trăim în general după simțămintele noastre, după anumite stări temporale, atunci, desigur, când va trebui să ne bucurăm, vom plânge, iar când va trebui să plângem ne vom bucura. Vrăjmașul le va amesteca pe toate. Însă noi știm că oricât mi-ar fi mai greu acum, dar Hristos a înviat! Slavă lui Dumnezeu! Îmi curg lacrimi. Îmi este atât de greu, totul mă doare, dar Hristos a înviat! Şi trebuie să depășesc această amărăciune, durere, compătimire de sine și să mă alătur acestei bucurii comun care astăzi ne este dată de Dumnezeu.

Totuși, această bucurie îi atinge pe acei oameni care măcar puțin s-au nevoit în timpul postului. Desigur, atunci când acestea toate date ale calendarului  bisericesc sunt pur exterioare: “Acum vom vopsi ouăle, vom coace Pască, vom sta jos, vom bea, vom mânca” – aceasta este un lucru. Şi, totuși, este altceva când omul în post s-a împărtășit, a venit la canoanele Sf. Andrei Criteanul, a retrăit Săptămâna Patimilor, când s-a spovedit, s-a împărtășit – atunci când s-a nevoit. Desigur, Domnul îl va mângâia pe acel om care totuși s-a nevoit într-un fel pentru Dumnezeu.

Îmi amintesc și de mine că munceam de mulți ani în biserică – n-am fost numai preot, am fost și paznic. Și când se apropie sărbătoarea simți așa o beznă în sufletul tău, crezi ca e sfârșitul – o astfel de beznă simți. Şi totuși, dacă vei răbda, te vei smeri, vine bucuria. Vine bucuria! Poate că nu va rămâne prea mult timp în tine, dar va veni.  Știți, când timpul e posomorât, cerul este acoperit de nori… Îmi amintesc ca într-un an, vara, tot timpul erau nori, tot timpul ploua. Odată, o lună întreagă am stat în corturi în pădure. Ud, frig, tremuram deja din cauza ploii. Si, dintr-o dată, într-o zi… soare! Știți, acest moment cu soarele a compensat totul. A fost o minune! Totul a început să lucească, să strălucească. La fel este și în viața omului. Înțelegeți? Ești mohorât, ți-e greu, de nesuportat. Nu mai vrei nimic. Deja ți se pare ca totul în jur este rău și bine nu va mai fi. Și, dintr-o dată, Dumnezeu te mângăie! În tine vine aceasta picătură a dragostei lui Dumnezeu și tu înviezi, revii la viață!

*Notă:

Cuvantul Parintelui Sofronie Saharov:

[…]

… Și deoarece noi încă nu am biruit patimile, nu putem trăi deplin bucuria Învierii. Si, cu toate acestea, într’o măsură noi totuşi o trăim.

Şi de multe ori mi s’a întâmplat să mă întâlnesc cu astfel de fenomene, că Paştile erau pentru unii o vreme de încercări, şi trăiau ca un fel de prăbuşire în fiinţa lor. “Ïnviat-au Hristos’ şi nici un mort mai este în  mormânturi”. Iar eu mă simt dintr’o dată sub stăpânirea morţii! Nu numai cand veţi simţi faptic biruinţa patimilor asupra voastră, ci şi în însăşi lupta, amintiţi-vă că nimic altceva nu există, decât Hristos, și sprijiniți-vă pe El. S’ar putea ivi şi simţământul: „Uite, au venit Paştile dar eu tot în moartea patimilor zac”. Dar nu trebuie să cedaţi acestei ispite, ci trebuie să credem că noi cu adevărat vom învia şi nu numai să credem, ci şi să AŞTEPTĂM, precum minunat vorbesc Sfinţii Părinţi în Simvolul Credinţei. Eu nu numai cred că învie morţii, nu! – ci şi aştept acea înviere.

Rostiţi cuvintele acestea cu mult simţământ, cerce­taţi-vă şi cunoaşteţi caracterul acestui fenomen! Dacă spunem în Simvolul Credinţei: „Eu AŞTEPT învierea morţilor”, iar în rugăciunile pentru cei adormiţi: „Pre cel ce în NĂDEJDEA învierii vieţii vecinice a adormit, odihneşte”, înseamnă că subliniem că, murind, noi vom aştepta învierea noastră, iar între timp: În mâinile Tale îmi încredinţez duhul. Doresc tuturor să trăiţi Paştile adevărat, cu această aşteptare a învierii noastre celei de obşte…

[…]

 

“ROMANIA, TE IUBESC” despre oameni care au invatat sa vorbeasca lui Dumnezeu. PARINTELE ILARION – fostul bancher calugarit: “DACA TRAIESTI FARA SA CAUTI RASPUNSURI, NU LE VEI GASI”/ PARINTELE CIPRIAN, fostul ateu devenit preot si comunitatea sa ortodoxa din Vedrin-Namur, Belgia (video)

PARINTELE ILARION DAN, DUHOVNICUL DE LA “CRUCEA”, FOST MARE DIRECTOR DE BANCA ce s-a lepadat de toate pentru a sluji lui Hristos, la 55 de ani. MARTURISIRI VIDEO despre propriul DRUM AL CONVERTIRII si despre PROVIDENTIALUL PARINTE ARSENIE PAPACIOC

PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…

Interviu important cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Belgia despre FAMILIA DUHOVNICEASCA A PAROHIEI, NEVOINTA IN BISERICA, FRATIETATEA SI PRIETENIA DUHOVNICEASCA, SLUJIREA SI PURTAREA NEPUTINTELOR FRATILOR

“E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă…”. MĂRTURIE VIE și îndemn tare la LUPTA DUHOVNICEASCĂ OSÂRDUITOARE ÎN BISERICĂ și la LUCRAREA “ȚESĂTURII” DRAGOSTEI FRĂȚEȘTI – Partea a II-a a interviului din “Familia ortodoxă” cu PR. CIPRIAN GRĂDINARU (BELGIA)

PARINTELE ARSENIE MUSCALU: Ce sa facem ca sa traim bucuria Invierii, cum sa pastram harul, cum sa ne reinsufletim ravna si bucuria de a trai?

PARINTELE TEOFAN de la Nera: “INVIEREA nu poate fi inteleasa decat cu un «CUGET DE OM NEBUN». Vacanta de Pasti pentru multi este un concediu din care Dumnezeu a fost ‘concediat’“ si prin care SE ADANCESC IN MOARTE

“In zilele noastre atat de viclene, in care criza ii ingenuncheaza pe multi, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE INVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI HRISTOS IN INIMA, invingand moartea din noi in fiecare zi

Cum sa parcurgem cu vrednicie SAPTAMANA LUMINATA? Cum sa ne IMPARTASIM si cum sa evitam INSELAREA LA RUGACIUNE? Sa cautam sau nu starile de BUCURIE?


Categorii

Convertiri, Documentare/ Reportaje, Pagini Ortodoxe, Parintele Ciprian Gradinaru din Namur, Parintele Ilarion de la Crucea, Preoti si duhovnici romani, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la ““A doua viata” – SAPTE POVESTIRI ALE UNOR OAMENI INVIATI DUPA INTALNIREA CU HRISTOS: Parintele Ilarion Dan, Parintele Ciprian Gradinaru, Maica Ambrozia de la Arnota s.a. (VIDEO, TVR)

  1. Pingback: Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS despre SĂRBĂTORIREA DUHOVNICEASCĂ A SFINTELOR PAȘTI, pe baza Sfinților Părinți: “Praznicul Paștilor ne cheamă la trăirea PERSONALĂ a Învierii, la împărtășirea personală de ÎNNOIRE… Dacă nu se
  2. Pingback: Parintele Ciprian din Belgia (III) despre VINDECAREA TAINICA A PATIMILOR IN OBSTE vs. “TENTATIA CONFORTULUI EGOIST” si despre SENSUL EMINAMENTE DUHOVNICESC al actiunilor parohiale pentru tineri sau familii vs. SOLUTIILE LUMESTI DE SOCIALIZARE:
  3. Pingback: ”EXAMENUL” ÎNĂLȚĂRII. “Domnul Se înalță la cer pentru ca noi să ridicăm Sus inimile noastre, să biruim această lume, această strâmtoare a păcatului, în care se chinuiește sufletul nemuritor, pentru ca el să înceapă să trăias
  4. Pingback: EXERCIȚII DE DRAGOSTE… ÎN PAROHIE ȘI ÎN FAMILIE, cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PREOT ȘI UN DUHOVNIC? Riscul grav al derapajelor intelectualiste si psihologist
  5. Pingback: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora!”. PREASFINȚITUL DAMASCHIN DORNEANUL, pentru “Familia ortodoxă”, despre ETAPELE IUBIRII APROAPELUI CARE NE-A RĂNIT, lupta cu rutina și pentru (re)dobândirea Duhului, “SENSIBILITATEA”
  6. Pingback: Părintele Andrei Lemeshonok: SUNTEM FARISEI! | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: ATENȚIE sau DISTRACȚIE? CONCENTRARE sau RISIPIRE? “Să fim cu toată ființa noastră într-un loc și tot trupul să tacă, toate lucrurile omenești să tacă”. CUM SĂ CITIM, CUM SĂ STĂM LA SLUJBELE BISERICII? PS Sofian și Diaconul Adr
  8. Pingback: PARINTELE ILARION, duhovnicul de la Mănăstirea CRUCEA, la emisiunea "PROFESIONIȘTII" (TVR1). Din lumea financiar-bancară la CĂLUGĂRIE: "Devenim cinici și egoiști. Materialismul tinde să zdrobească tot ce este uman în noi. SUNTEM
  9. Pingback: PARINTELE ILARION, duhovnicul de la Mănăstirea CRUCEA, la emisiunea PROFESIONIȘTII (TVR1). Din lumea financiar-bancară la CĂLUGĂRIE: "Devenim cinici și egoiști. Materialismul tinde să zdrobească tot ce este uman în noi. SUNTEM CĂLĂTORI P
  10. Pingback: DISPERAREA TRANSFORMATĂ ÎN RUGĂCIUNE. Mărturia vie a Daianei, românca-medic… vindecată de cancer, salvată de la orbire și transformată sufletește prin puterea minunată a “CANDELEI RUGĂCIUNII”, a SPOVEDANIEI și a mijlocirii s
  11. Pingback: PARINTELE ILARION de la CRUCEA in “LUMEA MONAHILOR”: “Trăim această dramă perma­nentă a omului cu ETICHETĂ DE CREȘTIN, dar care de fapt nu e creştin. Trăim aşa într-o LETARGIE… Având totul la îndemână, omul se cufund
  12. Pingback: PĂRINTELE ILARION DE LA CRUCEA: “Nu putem să tăcem. Pentru că, dacă noi vom tăcea, PIETRELE VOR VORBI. E mai confortabil să rămâi într-o TĂCERE COMPLICE, dar eu spun că nu mai suntem în situaţia de a accepta aceste lucruri. ESTE UN TIM
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare