Articole cu eticheta (tag): Marturii si evocari

Sunt 100 de ani de când ţara s-a refăcut şi mai bine de 2000 de ani de când stăm pe-aici, respirând împreună acelaşi aer, împărţind acelaşi sânge şi vorbind aceeaşi limbă. A fi român e o cinste, poate cea mai mare cinste pe care-o poate avea cineva. În ciuda umilinţelor, în ciuda vremurilor, în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-am îndurat, am supravieţuit, ne-am plâns morţii şi ne-am bucurat împreună. De-aceea, a fi român e o cinste: pentru că în sângele nostru pulsează o istorie, pentru că avem cu toţii aceeaşi limbă şi pentru că înaintaşii noştri, prin supremul lor spirit de sacrificiu, ne-au construit această fundaţie solidă, imposibil de dărâmat. Însă, nu trebuie să uităm că a fi român este o obligaţie! Le suntem obligaţi tuturor celor care s-au jertfit, tuturor celor care, în momentele critice ale istoriei, s-au ridicat şi-au spus hotărât că „Pe-aici nu se trece!”.

M-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: „-Doamne! Nu mă lăsa!”. Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură. Este greu să definesc ce se petrecea cu mine; ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă”.