COMEMORAREA CENTENARULUI MARII UNIRI. Mărturii și Evocări (Video)/ Patriarhul Daniel: “Suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale”/ IOAN-AUREL POP demontand principalele teze anti-centenar si anti-Ziua nationala

1-12-2018 21 minute Sublinieri

Ioan-Aurel Pop: România are nevoie de o generaţie de lideri care să fie la înălţimea celei din 1918

„Marea Unire şi, de fapt, întreg procesul formării statului naţional român modern dintre anii 1848 şi 1918/1920, reprezintă cea mai importantă realizare a poporului român din toată istoria sa, de la finalul etnogenezei până astăzi. Am numit această înfăptuire«ora astrală» a poporului român, plecând de la inspiratul titlu al unei cărţi a lui Ştefan Zweig. Fără statul nostru naţional am fi fost risipiţi până astăzi în cele patru vânturi, am fi ajuns să ne pierdem identitatea de români, aşa cum s-a întâmplat în parte în teritoriile răpite de străini şi ajunse sub alte administraţii, neromâneşti. Prin urmare, trebuie să înţelegem cu toţii că edificiul naţional realizat cu mari sacrificii acum un secol nu este un dat etern, ci este ca o casă care are nevoie permanentă de primeniri, de consolidări, de bune chivernisiri. Ca mod de raportare la Centenar, noi suntem câteodată prea zgomotoşi şi superficiali, ca toate popoarele neolatine şi mediteraneene, dar, ca fond, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri este deplin justificată şi legitimă.

Cel mai important eveniment pentru România ultimei sute de ani, după evenimentul în sine al Marii Uniri este, fără îndoială, ieşirea României din «lagărul comunist» şi aderarea ţării la structurile euro-atlantice. Românii sunt, prin limbă, origine, nume (venit de la numele Romei), prin forma de creştinare, de sorginte europeană occidentală, iar prin alte câteva elemente ei se raportează inevitabil la Răsărit, la sud-estul european. De câte ori am fost acaparaţi în chingile Răsăritului de atâtea ori ne-am trezit traşi înapoi, periclitaţi, umiliţi şi dezorientaţi. De aceea, sincronizarea cu modelul de civilizaţie de succes a Occidentului a fost un proces benefic, care ne-a orienta spre şuvoiul căii magistrale a istoriei omenirii. Este clar că şi Occidentul, în cazul nostru concret Uniunea Europeană, se află acum într-o etapă contradictorie, de proliferare a unor egoisme naţionale, dar eu cred că faza aceasta este temporară şi că se va reveni la o concertare şi coagulare a naţiunilor.

României i-aş ura şi eu – după versul eminescian – «braţe nervoase», «fală şi mândrie», numai că aceste vorbe sună bombastic astăzi, deşi în secolul al XIX-lea se potriveau foarte bine. România are nevoie de o generaţie de lideri politici – dar nu numai politici – care să fie la înălţimea celor din 1918 şi care să recâştige încrederea românilor în instituţiile statului, în instituţiile de bine în general. Ca să se întâmple asta, educaţia trebuie ridicată de la ipostaza de «cenuşăreasă» la rangul de «regină». Proiectul de ţară – proiect care acum lipseşte – ar avea menirea de a coagula energiile acestui neam, prin câteva coordonate clare şi simple: şcoala, sănătatea, infrastructura, căile de comunicaţii etc. Toate acestea se pot face numai prin muncă serioasă, stăruitoare, prin respectul faţă de specialitate şi expertiză, faţă de lege şi de corectitudinea legii, prin seriozitate şi onestitate. Peste toate acestea, dacă reuşim să revărsăm iubire şi bunătate, în loc de ură şi aroganţă, în loc de incultură şi sfidare, atunci putem spera la o Românie bună în viitor”. […]

  • Basilica: 

Patriarhul Daniel de 1 Decembrie 2018: Să apărăm şi să cultivăm libertatea şi unitatea naţională (Text integral)

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, cu prilejul comemorării făuritorilor Marii Uniri din 1918, sâmbătă, 1 Decembrie 2018, Ziua Naţională a României:

Să apărăm şi să cultivăm libertatea şi unitatea naţională ca manifestări ale demnităţii poporului român

Marea Unire de la Alba Iulia, de la înfăptuirea căreia serbăm astăzi, 1 decembrie 2018, împlinirea a 100 de ani, este sărbătoarea libertăţii, unităţii şi a demnităţii poporului român, obținute prin multe jertfe şi suferinţe.

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cum au numit românii participarea lor la Primul Război Mondial (1914-1918), a avut ca scop unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, „după secole de suferinţe creştineşte îndurate”, cu credinţă, răbdare şi speranţă.

Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor românilor, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe, care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii, care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului de Întregire din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați.

Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.

În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul Unirii Regelui Ferdinand, la București.

Acum, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul nostru de recunoștință tuturor celor care au contribuit la realizarea celui mai mare ideal al istoriei noastre.

Ca act de comemorare a făuritorilor Marii Uniri de la 1918, în acest an Centenar, în ziua de 25 noiembrie, împreună cu Sanctitate Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am sfinţit în Bucureşti Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, simbol al spiritualităţii şi unităţii româneşti, care unește iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Toţi suntem chemați să păstrăşi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Pentru toate binefacerile Marii Uniri, aducem astăzi mulțumire Preasfintei Treimi, ocrotitoarea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Astăzi, toți cetățenii României avem datoria să păstrăm şi să cultivăm, nu numai darul libertăţii, ci şi darul unității naţionale, ca fiind un simbol al demnității poporului român, în dialog şi cooperare cu toate popoarele lumii.

La mulţi şi binecuvântați ani, România!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura BASILICA, București, 2013, p. 471-473.

Centenar: La Alba Iulia a fost reconstituită Marea Adunare Națională din 1918

Mii de persoane au participat sâmbătă, 1 Decembrie 2018, la reconstituirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

Delegați din 14 județe transilvane au reconstituit momentul care a avut loc în urmă cu o sută de ani în Sala Marii Uniri din Alba Iulia.

La ceremoniile solemne sunt prezenți Patriarhul României și Patriarhul Ierusalimului, Arhiepiscopul Irineu al Alba Iuliei, ierarhi, oficialități, mii de persoane venite din toată țara pentru a sărbători Centenarul Marii Uniri.

Evenimentul a fost transmis live de Trinitas TV și poate fi vizualizat aici.

Evenimentele din dimineața Zilei Naționale a României au început cu rugăciune: a fost oficiată Sfânta Liturghie în Catedrala Reîntregirii, apoi o slujbă de Te Deum în fața lăcașului de cult.

Printre momentele solemne cu o încărcătură simbolică deosebită s-au numărat citirea „Cuvântării lui Vasile Goldiș”, a „Rezoluțiunii Adunării Naționale” și a „Declarației de Unire”.

Patriarhul Daniel a sfințit două plăci omagiale dedicate Făuritorilor Marii Uniri, inaugurate cu prilejul Centenarului.

În jurul orei 12:30 a fost sfințit Monumentul Unirii din Alba Iulia.

Evenimentele vor continua la Alba Iulia cu Ceremonialul „Pământ românesc” în Sala Unirii, Inaugurarea Podului Unirii, defilarea trupelor și tehnicii militare pe Bulevardul „1 Decembrie 1918”, concerte și spectacole folclorice.

Programul complet al sărbătorii de 1 Decembrie la Alba Iulia poate fi consultat pe Ziarul Unirea.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfințit Monumentul Unirii din Alba Iulia

Sâmbătă, 1 Decembrie 2018, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfințit Monumentul Unirii din Alba Iulia.

Preafericirea Sa participă la Alba Iulia împreună cu Patriarhul Teofil al Ierusalimului, cu Arhiepiscopul Irineu și cu alți ierarhi la ceremoniile dedicate Zilei Naționale, la împlinirea unui secol de la Marea Unire.

Evenimentul a fost transmis live de Trinitas TV și poate fi vizualizat aici.

Monumentul Unirii este situat în Parcul Unirii, are 20 de metri înălţime, este din piatră și are forma unor patru cruci unite în partea de sus.

Înainte de inaugurarea Monumentului Unirii, Părintele Patriarh a sfințit două plăci omagiale dedicate făuritorilor Unirii din 1918 și a oficiat o slujbă de Te Deumîn fața Catedralei Reîntregirii.

Mii de persoane au participat sâmbătă la momentele solemne ale reconstituirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, la citirea „Cuvântării lui Vasile Goldiș”, a „Rezoluțiunii Adunării Naționale” și a „Declarației de Unire”.

Evenimentele vor continua la Alba Iulia cu Ceremonialul „Pământ românesc” în Sala Unirii, Inaugurarea Podului Unirii, defilarea trupelor și tehnicii militare pe Bulevardul „1 Decembrie 1918”, concerte și spectacole folclorice.

Programul complet al sărbătorii de 1 Decembrie la Alba Iulia poate fi consultat pe Ziarul Unirea.

Dan Diaconescu: 

[…] Dar să revenim la acel episod cu care am început. În acel august sufocant noi nu mai existam ca naţie. Şi fix atunci, Puterile Centrale se hotărăsc să spargă liniile frontului românesc. Pentru ei era o chestiune banală. Doar aveau în faţă nişte armate aproape dezmembrate, haotice. Şi au dat atacul care trebuia să fie devastator pentru noi şi victorios pentru ei. Atunci a avut loc acea crâncenă încleştare pentru noi, acel tablou dezolant ale bieţilor ţărani luptând în izmene. Atunci însă s-a produs o minune. Parcă un strigăt venit din hăurile istoriei a început să pună sângele românului în mişcare. Cei care-au luptat împotriva Puterilor Centrale nu mai erau ţărani, erau zei. Iar cu zeii nu te poţi pune.

N-au reuşit să treacă peste noi. Armata noastră cea necăjită, formată din ţărani rupţi de la plug, a respins una dintre cele mai moderne armate ale Europei. Iar acel strigăt al strămoşilor pe care zeii luptători pe linia frontului l-au simţit s-a transformat în acel categoric „Pe-aici nu se trece!”. Şi nu s-a trecut!

Atunci am înţeles noi că sângele acesta care ne pulsează în vene e altceva, e un sânge aparte. Atunci am înţeles că, în ciuda trădătorilor şi a ticăloşilor, în momentele critice, avem puterea să strigăm „Pe-aici nu se trece!”. Şi nu se va trece niciodată, indiferent cât de mult ne vor mutila, indiferent cât de mult ne vor înconjura, indiferent cât de mulţi trădători vor implanta în inima ţării.

Sunt 100 de ani de când ţara s-a refăcut şi mai bine de 2000 de ani de când stăm pe-aici, respirând împreună acelaşi aer, împărţind acelaşi sânge şi vorbind aceeaşi limbă. A fi român e o cinste, poate cea mai mare cinste pe care-o poate avea cineva. În ciuda umilinţelor, în ciuda vremurilor, în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-am îndurat, am supravieţuit, ne-am plâns morţii şi ne-am bucurat împreună. De-aceea, a fi român e o cinste: pentru că în sângele nostru pulsează o istorie, pentru că avem cu toţii aceeaşi limbă şi pentru că înaintaşii noştri, prin supremul lor spirit de sacrificiu, ne-au construit această fundaţie solidă, imposibil de dărâmat. Însă, nu trebuie să uităm că a fi român este o obligaţie! Le suntem obligaţi tuturor celor care s-au jertfit, tuturor celor care, în momentele critice ale istoriei, s-au ridicat şi-au spus hotărât că „Pe-aici nu se trece!”.

La mulţi ani, România, la mulţi ani, ţara mea! La mulţi ani, române! Acum e timpul să ne bucurăm, dar cu măsură întrucât suntem iar în criza de acum 100 de ani. Să ne bucurăm, dar să nu uităm că, alături de noi, se bucură fals trădătorii, cei împinşi la înaintare pentru a ne distruge.

Catalin Sturza:

Oare câte spitale și școli trec acum pe sub Arcul de Triumf?

Cei 35 de mii de oameni nu au fost primiți în Tribuna oficială – 35 de mii de oameni UMILIȚI de ziua națională; ținuți în afara Tribunei oficiale.

Ați văzut ce Mercedesuri Maybach de lux aveau polițiștii? Dar SPP-iștii?

Un avion din acela F16 second hand face cât 500 de Mercedesuri Maybach și un sfert de catedrală. Un sistem Patriot – cât 20.000 de Mercedesuri și 10 Catedrale. Ce risipă, ce lux.

Apropo, Mercedesurile alea Maybach sunt fix aceleași care au fost parcate săptămâna trecută la Catedrală; că sunt cele ale SPP-iștilor.

Finlandezii și-au făcut cadou de ziua națională o bibliotecă – nu o paradă.

Printre militarii ăia veterani de război nonagenari sigur sunt și niște torționari comuniști – și niște rude cu Dragnea.

În mulțime au avut loc îmbrânceli, la Arcul de Triumf. Un eveniment barbar, al îmbrâncelilor provocate de amatorii de parade militare din Evul Mediu (update: se pare că cei care au îmbrâncit au fost protestatarii ăia cu hashtag, progresiști).

Ia să mergem să vedem cum cârcotesc oamenii pe margine, în mulțime. Ținuți în frig. Umiliți. A defilat și Jandarmeria, care a fost și huiduită de unii – ce eșec, ce rușine această Zi Națională de Centenar.

Parada de 1 decembrie și sărbătorirea Centenarului au fost un marketing politic – o măsură a Guvernului de reabilitare a imaginii României după raportul MCV foarte dur al Comisiei Europene.

Evident, acest text este un pamflet. Și singura rușine este, după părerea mea, huiduirea Jandarmeriei, la o paradă de Ziua Națională. Deoarece Ziua Națională este sărbătoarea tuturor românilor – nu sărbătoarea obscenității, a polarizării și a dezbinării.

La mulți ani, România!

Cred în România deoarece poporul acesta a rezistat în istorie când mulți i-au cântat, de multe ori, prohodul. Un popor latin aflat într-o mare de slavi – care popor, în mod miraculos, vorbește și scrie azi o limbă preponderent romanică.

Niște principate mici între imperii mari – care principate, în mod miraculos, nu sunt asimilate și înghițite.

Niște negustori și crescători de animale între politicieni și războinici – care negustori și crescători de animale, în mod miraculos, nu sunt spulberați în războaie.

Niște agricultori sedentari luați cu asalt de valuri de migratori – care agricultori sedentari, în mod miraculos, îi asimilează pe migratori, val după val.

Niște urmași ai Bizanțului împunși în coaste de Semilună, dar și de alte confesiuni creștine – care urmași, în mod miraculos, își păstrează fondul cultural și spiritual bizantin, mult după înghițirea Bizanțului de către Semilună.

Dacă istoria ar fi fost un joc de strategie, aceste mici principate ar fi fost măturate și asimilate de mult. Dar iată că istoria nu e un joc de strategie – sau nu este un joc a cărui soartă e decisă doar de strategii umani.

Și iată că marile valuri ale istoriei s-au spart, de multe ori, de aceste mici principate, de reacționarismul țăranului, de priceperea politică și militară a unor mici voievozi sau aventurieri, și de tenacitatea Bisericii.

Suntem un mare popor în Europa? Fără îndoială că nu. Suntem o mare piatră de încercare în Balcani – și în Europa? Fără îndoială că da. De aceea cred în România – și cred că România își va împlini rostul ei în istorie cât timp românii vor rămâne români – ceea ce înseamnă, în primul rând, să rămână cu rădăcinile în istoria lor; să rămână în creștinism și în Biserică; și să rămână nedezbinați de multele încercări ale vremurilor, care au mai fost și cu siguranță că vor mai fi.

România Liberă/ Ioan Aurel Pop:

1918-2018: Destinul României la un secol de la Marea Unire

Nu se știe în detaliu prin ce mecanisme ale minții ne atrage trecutul, dar fenomenul este incontestabil, chiar dacă unii dintre noi detestă (sau afirmă că detestă) acest lucru.

O explicație generală există și este arhicunoscută: istoria reprezintă viața oamenilor trăitori în trecut, iar viața este esența „trestiei gânditoare” numite om. Cum să nu fim atrași de viață, adică de noi înșine, de soarta noastră?

Apreciat sau nu, apelul la istorie se produce în cele mai variate împrejurări și de către oameni cu pregătiri și orientări diferite, ceea ce este chiar de admirat și de încurajat. Însă reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel anii 1914, 1915, 1916 și așa mai departe. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.

De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor), cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina. Însă decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului…Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească!Românii nu l-au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi

Schimbări fundamentale pe harta Europei

Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților”, dar și de alții, prin alte mijloace. În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc. Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare. Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867 într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace. Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Vocea majorității

La finele anului 1918, România avea aproape 300.000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Schematizările de mai sus privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță.

Astfel, au fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.

Generalizări nesusținute de surse

Totuși, este natural ca, în contextul secolului scurs de atunci, să aibă loc diverse discuții și interpretări istoriografice, specifice unei societăți democratice. Aceste împrejurări nu justifică însă în niciun fel anumite generalizări nesusținute de surse, prin care opinia publică să fie dezinformată, derutată și împinsă spre mesaje ale propagandei antiromânești, sub pretextul obiectivității. Cele mai multe dintre aceste „noi interpretări”, „puneri la punct” și „demitizări” fac parte din arsenalul naționaliștilor și șovinilor revizioniști, pe de o parte, iar pe de alta, din ideologia internaționalistă bolșevică și sovietică, aceea care pretindea că România era un „stat imperialist” și „multinațional”, format din „petice” și îndreptat împotriva intereselor „poporului român muncitor”, amăgit de „burghezia acaparatoare” etc.

Prima teză relansată este aceea că românii transilvani, influențați de „cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână între granițele Ungariei (care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional!), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie etc. Faptul este pur și simplu neadevărat nu numai pentru că nu este dovedit (ca fenomen de masă) de nicio sursă credibilă, ci și pentru că se bazează pe premise false.

Mai întâi, nu există izvoare care să permită această generalizare. Toate datele de care dispunem acum arată că majoritatea românilor sufereau în urma politicii de maghiarizare forțată, erau împotriva existenței Ungariei Mari și (cel puțin din 1916 încoace) doreau unirea cu România. În al doilea rând, doar o mică parte dintre români – elita lor intelectuală, care reprezenta sub 10% din populație – era influențată cu-adevărat de cultura maghiară, dar nu în sens pozitiv, ci în sensul unei anumite educații nedorite, impuse. Astfel, niciun român ardelean nu putea face în provincia sa de baștină studii superioare laice în limba română, ci doar în maghiară.

Pe de altă parte, niciun organism de putere din Ungaria nu a asigurat vreodată românilor egalitatea cu ungurii în Transilvania (au fost doar o promisiune făcută de Ludovic Kossuth în iulie 1849 și o lege votată în Dieta de la Sibiu, din 1863-1864, ambele neaplicate vreodată). De asemenea, nicio autoritate ungară nu a oferit vreodată românilor larga autonomie clamată, pe care românii s-o fi refuzat. Cum să fi rămas românii într-o țară în care nu-și puteau vorbi liber limba, nu se puteau educa și nu-și puteau afirma cultura și credința, când, în vecinătate se afla o țară unde toate acestea se manifestau nestingherit, sub ochii lor? Ca să susțină o asemenea teză, promotorii ar trebui să aibă surse din care să reiasă, pe localități și unități administrative, că peste 50% dintre românii transilvani din 1918 se opuneau unirii.

Or, așa ceva nu există și nici nu va exista, fiindcă arhivele existente au fost cercetate. Dacă ar fi fost surse despre o presupusă neaderență a majorității românilor transilvani la Marea Unire, istoricii și propagandiștii revizioniști le-ar fi evidențiat, cu mare zgomot, demult. Iar existența unor intelectuali dezamăgiți, convinși de rolul ponderator al unei monarhii dunărene în regiune, legați de puterea austro-ungară, speriați de schimbare sau critici la adresa „balcanismului” și a Vechiului Regat – intelectuali pe care îi cunoaștem, de altminteri, cu numele, carierele și evoluțiile lor – nu justifică generalizarea despre care vorbeam. Se cuvine să luăm act de opțiunea lor, s-o consemnăm, să încercăm s-o motivăm și atât.

Adunarea de la Alba Iulia a jucat rol de referendum al majorității absolute a populației

O altă teză falsă este aceea că unirea nu s-a făcut în chip democratic, ci doar prin voința elitei, adică a unui grup de intelectuali unioniști exaltați. Unirea Transilvaniei s-a făcut prin votul a 1.228 de delegați oficiali, aleși de adunări convocate special, în sate, orașe, organizații politice, bisericești, culturale, profesionale etc.

La 20 noiembrie 1918, „Marele sfat al națiunii române din Ungaria și Transilvania” a convocat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde urma să se decidă soarta românilor, după principiile cele mai avansate din lume, la ora aceea, acceptate și de puterile occidentale democratice și de Rusia Sovietică. S-au precizat atunci care erau delegații oficiali la adunarea de la Alba Iulia:

„1. episcopii români din Transilvania și Ungaria, indiferent de confesiune;

2. protopopii în funcțiune ai celor două confesiuni creștine românești;

3. câte un reprezentant al fiecărui consistor și capitlu;

4. câte doi reprezentanți ai societăților culturale;

5. câte doi reprezentanți ai reuniunilor feminine;

6. câte doi reprezentanți ai colegiilor profesorale de la școlile medii, institutele teologice, pedagogice și școlile civile;

7. câte doi reprezentanți ai fiecărei reuniuni învățătorești;

8. câte doi reprezentanți ai fiecărei gărzi naționale județene;

9. câte doi delegați ai fiecărei reuniuni de meseriași;

10. delegații Partidului Social-Democrat Român;

11. doi delegați ai tinerimii universitare;

12. câte cinci reprezentanți ai fiecărui cerc electoral în care locuiau români”. (…) Delegații aveau cu sine credenționale (adică împuterniciri scrise oficiale), care certificau calitatea lor de votanți în numele națiunii române. Astfel, niciunul dintre cei 1.228 de delegați cu drept de decizie nu a votat în nume propriu, ci în numele comunității (grupului) care l-a trimis. Unirea s-a făcut, așadar, în mod democratic, așa cum era înțeleasă democrația atunci, la nivel mondial.

Unul dintre cele 14 puncte wilsoniene stipula că soarta unei provincii istorice se decide prin voința majorității, aplicându-se dreptul popoarelor la autodeterminare. În Transilvania s-a uzitat strict acest principiu și niciunul dintre decidenți nu l-a contestat în epocă. Firește, nu a fost vot universal sau referendum, dar nicăieri nu s-au pus în practică atunci (în 1918) astfel de metode. Votul universal efectiv, în condiții de război și de schimbări violente de regim, era imposibil de realizat, iar acest vot excludea atunci, oricum, femeile. Adunarea de la Alba Iulia, temeinic organizată și desfășurată, a jucat rol de referendum al majorității absolute a populației. Insinuarea că românii (intelectuali sau oameni de rând) nu doreau unirea este o aberație, izvorâtă din ignoranță sau rea-voință.

„Nimic despre noi fără de noi!“

O altă idee anacronică – exprimată în acord cu dreptul internațional de astăzi și nu cu cel de-acum o sută de ani – este aceea că, la 1918, în Transilvania și Ungaria nu au fost consultate minoritățile. Mai întâi, trebuie spus că liderii minorităților erau atunci, în mare măsură, ostili unirii, fapt pe care l-au și declarat ritos, prin variate mijloace. Lupta nu era esențialmente socială, cum pretindeau comuniștii, ci națională. Și era o luptă pe viață și pe moarte.

Minoritățile din Transilvania – adică ungurii, secuii și sașii – erau percepute de români drept dominatoare și asupritoare, iar românii erau priviți de aceste „majorități” de odinioară drept „slugi” și „supuși”. Cum să-l întrebi pe cel care îți este stăpân dacă vrea să-ți acorde libertatea? Acesta era nivelul la care se gândea atunci de către masa populației de rând și de către majoritatea elitei. În al doilea rând, conducătorii români nu i-au putut organiza decât pe români, fiindcă asupra celorlalți nu aveau autoritate și cădere; nu exista în toamna și iarna anului 1918 în Transilvania o organizare de stat viabilă, de care să asculte toți cetățenii și care să-i convoace pe toți cetățenii la vot. În al treilea rând, comunitățile minoritare transilvane (sașii, șvabii, țiganii etc.) – cu excepția maghiarilor (secuii se cuprind aici între maghiari), după cum s-au exprimat ei înșiși, în majoritate – s-au pronunțat ulterior, adică post factum, într-o formă sau alta, pentru apartenența lor la România, salutând și acceptând noile granițe.

Era mai mult o încadrare în noua ordine decât o acceptare sinceră și unanimă a unirii. În al patrulea rând, maghiarii (cu secuii) nu ar fi aprobat în masă oricum, în nicio împrejurare, unirea Transilvaniei (și a celorlalte teritorii cu majoritate românească) cu România. Nu au făcut-o niciodată în suta aceasta de ani trecută! În al cincilea rând, românii reprezentau oricum – fie și conform recensămintelor „ajustate” de atunci – majoritatea absolută a populației din Transilvania și teritoriile adiacente (de sub autoritatea directă a guvernelor de la Budapesta) care s-au unit cu România. (…) În al șaselea rând, era cumva și o răzbunare a istoriei: de când existau adunări cât de cât reprezentative și de când se dezvoltase un spirit civic, în acord cu ideile raționaliste (adică de la 1700 încoace), liderii românilor se convinseseră că soarta poporului lor fusese decisă de către alții, fără participare românească.

Abia după unirea cu Biserica Romei (după 1700), episcopul român era admis în Dieta Transilvaniei, dar nu ca român, ci ca „regalist”, adică om al suveranului. Era un român între sute de neromâni din dietă, în vreme ce românii reprezentau – conform recensămintelor austriece – două treimi din populație. Atunci a tunat vocea marelui episcop și om politic Ioan Inochentie Micu-Klein: Nihil de nobis sine nobis! („Nimic despre noi fără de noi!”). A fost un tunet în pustiu, fiindcă nimeni dintre potentați, de la 1700 până la 1918, nu a ascultat cererea vreodată. Astfel, în tot acest interval, românii nu numai că nu au fost reprezentați în organele puterii în raport cu numărul lor și cu purtarea sarcinilor statului, dar au lipsit cu desăvârșire.

Unirea de la 1918, un act de dreptate istorică

Un prilej de condamnare, de către unii, a unirii este și faptul că anumite decizii adoptate atunci – prin Rezoluția Marii Adunări Naționale – nu s-au respectat, iar referirile se fac mai ales la autonomia Transilvaniei și la drepturile minorităților. Acest fapt – real în cea mai mare parte – nu are însă nicio legătură cu legitimitatea unirii, cu actul unirii în sine, care a fost înfăptuit în acord cu principiile general recunoscute. Este adevărat că numai unele dintre drepturile stabilite pentru minorități s-au respectat în România interbelică, dar au fost condiții obiective, menite a justifica aceste derapaje: instaurarea republicii sovietice la Budapesta, sub Kun Béla (1919), nerecunoașterea, în fapt, a unirii de către Ungaria, nerespectarea de către țara vecină a multora dintre prevederile tratatului de la Trianon (de la returnarea arhivelor până la restituirea averilor fundațiilor românești), procesul optanților, revizionismul fățiș, ascensiunea curentelor și partidelor de extremă dreaptă, deopotrivă în Ungaria, România și în restul Europei etc.

Firește, minoritățile din România interbelică, altădată cu statut dominant față de români, au suferit mult, fiindcă au fost obligate să renunțe la rolul de stăpâni și să învețe limba țării, să respecte instituțiile țării și pe locuitorii majoritari. Nu au putut, în unele cazuri, să facă acest lucru și au continuat să afișeze o mentalitate de stăpâni și să sfideze statul român și pe români. Pe de altă parte, unii lideri politici români au înțeles că venise vremea răzbunării, pentru secolele de discriminare la care fuseseră supuși conaționalii lor de către înaintașii acelor minorități.

Era o practică nefericită, dar una aplicată în toate statele succesoare. Dar dincolo de toate acestea, bune sau rele, unirea de la 1918 rămâne un act de dreptate istorică. În chestiunea autonomiei sunt iarăși o serie de circumstanțe de care trebuie ținut seama: 1. autonomia Transilvaniei nu a fost desființată de statul român, ci de Austro-Ungaria, la începutul regimului dualist; 2. autonomiile istorice ale Transilvaniei, provenite din separatismele medievale (Pământul Nobiliar, Pământul Săsesc și Pământul Secuiesc), au fost desființate prima oară de împăratul Iosif al II-lea în secolul al XVIII-lea și (după restaurare) a doua oară de menționatul dualism austro-ungar; 3. decizia de autonomie a Transilvaniei se luase în entuziasmul din decembrie 1918, dar autonomia era menită să funcționeze (așa cum s-a și întâmplat) până la integrarea completă a regiunii în Regatul României; 4. Constituția din 1923, votată de reprezentanții tuturor provinciilor istorice ale României, a stabilit ca țara să fie un stat unitar și nu unul federal.

1 Decembrie, un simbol al întregului an de cumpănă 1918

O altă găselniță de criticat este data sărbătorii naționale a României, ziua de 1 Decembrie. Aici observațiile sunt uneori de-a dreptul ridicole. Să le luăm pe rând! La 1 decembrie 1918 s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania – pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat. Apoi, se spune și scrie des că mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877. Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 120.000 km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari.

Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state. În al treilea rând, s-a spus că data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 1 decembrie doar s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137.000 km pătrați și de la 7,7 milioane (în 1914) la 295.000 km pătrați și la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice. Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România.


Categorii

Patriarhul Daniel, Sarbatori, comemorari, sfinti, Ziua nationala

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “COMEMORAREA CENTENARULUI MARII UNIRI. Mărturii și Evocări (Video)/ Patriarhul Daniel: “Suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale”/ IOAN-AUREL POP demontand principalele teze anti-centenar si anti-Ziua nationala

  1. “Dacă istoria ar fi fost un joc de strategie, aceste mici principate ar fi fost măturate și asimilate de mult. Dar iată că istoria nu e un joc de strategie – sau nu este un joc a cărui soartă e decisă doar de strategii umani.”

    Da.
    Mulțumim frumos!

  2. Frumoase vorbe ale presedintelui Academiei, cu o mica precizare: numele de Romania / roman nu vine de la denumirea orasului Roma, ci de la cea de romei, veche denumire a bizantinilor. E vorba de o confuzie data de omofonie. Fenomenul a fost studiat si nu este singular. De exemplu, denumirea de Marea Neagra are ca origine toponimul de marea vlahilor si nu atribute privind culoarea ei. Numai ca, englezii care au cartografiat zone, tot datorita omofoniei au perceput black in loc de vlah/blah/blac. Asta si pentru ca, in orice limba, litera b se transforma lesne in v si invers. Avem bagabond si vagabond, Barbara si Varvara, Vasile si Basil, nu?

  3. Pingback: ZIUA ROMÂNILOR, ZIUA UNIRII. Cuvinte strapungatoare de inima despre IUBIREA CARE NE UNESTE, plecarea in masa in strainatate si primejdia CADERII SI PIERII NEAMULUI. “Ne bucuram ca Sfantul Andrei este ocrotitorul nostru, al românilor, insa ce insea
  4. @Menumorut

    Asta-i o lucrare solida a lui Alexandru Madgearu:

    http://www.academia.edu/1300325/The_Romanians_in_the_Anonymous_Gesta_Hungarorum._Truth_and_Fiction_Centrul_de_Studii_Transilvane_Bibliotheca_Rerum_Transsilvaniae_XXXIV_Cluj-Napoca_2005

    “The existence of the Blaci (the Romanians) at the moment of the Hungarian aggression could not be denied. TheAnonymous Notary had no interest to invent the presence of the Romanians in Transylvania in the 10th century, because if Romanians had indeed arrived there in the 12th century, his readers would not have believed this assertion.”
    .
    Asa sunt consemnati vlahii transilvaneni, nu au inteles altii gresit.

    Dupa mine, daca vlahii transilvaneni il aveau sau nu pe B in acest context fonetic e alta poveste, dar asta e reflexul in textele latinesti ale vremii.

  5. @ Ileana
    Multumesc de recomandare, nu stiam de aceasta lucrare!

  6. https://books.google.ro/books/about/Rom%C3%A2nii_%C3%AEn_opera_Notarului_Anonim.html?id=SRIiAQAAIAAJ&redir_esc=y

    “Nu putem sti de unde proveneau acesti blaci din oastea lui Glad. Poate fi vorba de blacii din Transilvania, dupa cum, tot asa de bine, pot fi si romani banateni.” p. 40

    Eu am citit varianta in engleza, ca e redata integral.

  7. Citesc și mă cutremur… Dacă Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, spune că cea mai mare realizare de după marea Unire este “aderarea la structurile euro-atlantice” (?!?), ce să mai zici ???
    Iar Dan Diaconescu :”Atunci însă s-a produs o minune..Cei care-au luptat împotriva Puterilor Centrale nu mai erau ţărani, erau zei. Și cu zeii nu te poţi pune.”
    Haida de … Dacă fragmentul ar fi dintr-o poveste, n-ar fi nici o problemă. Din păcate nu este o poveste, ci sunt fapte istorice, iar la Mărășești s-a produs într-adevăr o minune, dar nu a unor oameni zei, ci o minune dumnezeiască săvârșită de Sfântul Mare Ierarh Nicolae, așa cum a adeverit-o însuși Părintele Cleopa Ilie (de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc astăzi douăzeci de ani, +2 decembrie 1998) și părintele Nicodim Măndiţă.
    Mulţumim frăţiilor voastre pentru toate postările de folos de pe site și vă urăm la mulţi și binecuvântaţi ani cu ocazia sărbătorii Centenarului și a Zilei Naţionale !!!
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  8. Pingback: Agentia de presa a Germaniei despre 1 decembrie: ROMÂNIA A ANEXAT TRANSILVANIA. In acelasi timp, Le Point din Franta vorbeste despre „RUPEREA” Transilvaniei de Ungaria!
  9. @Menumorut, si eu am sesizat confuzia onor presedintelui Academiei Romane. L-a luat valul, ca pe atatia alti istorici din Romania, care din comoditate, ca sa nu spun si din alte cause, prefera sa faca jocurile unor straini in expunerea adevarului istoric romanesc. Daca vrem sa aducem la suprafata adevarul istoric, asta nu inseamna ca “suntem cu rusii”. Trebuie sa fim cu noi insine, sa ne cunoastem cat mai bine, ca sa apreciem la justa valoare.

    @Romil, la Marasesti nu au fost decat niste romani in opinci, care erau atat de convinsi ca trebuie sa-si apere tara incat si-au invins toate fricile si au luptat nebuneste pentru Romania. Meritul este , in primul rand cred, al Bisericii si al Mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu, care a strabatut tara din biserica in biserica pentru a predica taranilor necesitatea apararii tarii si reintregirea ei. Sfintii Bisericii le-au fost alaturi, pentru romanii au dus un razboi sfant de reintregire a neamului. Mitropolitul Pimen Georgescu este numit pe merit Mitropolitul Marii Uniri.
    Strabunicul meu a participat la asaltul de la Marasesti. Lupta a fost atat de groaznica, incat in doar doua zile, tanarul de 30 de ani care era el atunci a albit complet la cap. S-a intors acasa teafar ca sa povesteasca copiilor, nepotilor si stranepotilor cum a fost la Marasesti. Stiu ca la Marasesti nu au fost zei. Au fost doar romani nebuni dupa tara lor.

  10. Pingback: Cuvinte strapungatoare de inima despre IUBIREA CARE NE UNESTE, PLECAREA IN MASA IN STRAINATATE si primejdia CADERII SI PIERII NEAMULUI. “Ne bucuram ca Sfantul Andrei este ocrotitorul nostru, al românilor, insa ce inseamna aceasta protectie pentru n
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune în Postul Nașterii Domnului

Carti

Documentare