Abordarea aspectelor extreme din istorie nu trebuie să se facă în spirit extremist.
În prag de centenar, România are nevoie de reconcilierea deplină cu propria sa istorie.
Considerăm că o dezbatere publică, un dialog între cele două părți, ar fi condus cu certitudine, la o înțelegere a fenomenului și găsirea unor soluții constructive.
Cristina Horia, fiica scriitorului care trăieşte la Madrid, face demersuri pentru a deschide în România o acţiune judiciară în vederea anulării sentinţei din 1946. Anularea sentinţei n-ar fi doar o reparaţie morală, ci şi dezavuarea abuzurilor în modul de a recurge la memoria culturală în cazuri precum cel al scriitorul Vintilă Horia, crede fiica acestuia: „În condiţiile actuale, orice persoană – lipsită total de înţelepciune istorică, umană, culturală şi transcendentală, cu un spirit întunecat de minciuni şi ranchiuni sterile şi anacronice – poate s-o aplice oricînd“ comentează Cristina Horia.
Silvia Radu, autoarea expoziţiei, a declarat: „O singură dată am mai fost cenzurată în întreaga mea viaţă artistică: pe vremea comuniştilor, de Tamara Dobrin, care mi-a eliminat lucrarea, dintr-o expoziţie de grup”. Despre scoaterea tablourilor din expoziţie, Silvia Radu a spus: „Cu cât vor fi mai atacaţi cu atât vor lumina mai mult pe cerul românesc”!
Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel” nu a adus în faţa justiţiei sau a opiniei publice nici una dintre persoanele care au conceput, au semnat sau au pus în practică legile anti-evreieşti din perioada 1940-1942. Unele sunt încă în viaţă! Legile acestea au permis discriminarea sau chiar deportarea evreilor din România în lagăre de exterminare. Institutul pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”, instituţie guvernamentală plătită din bani publici, se încăpăţânează să hăituiască intelectualii judecaţi şi trimişi în puşcării de Tribunalele Poporului în anii ’45-46.
Toată lumea greşeşte, şi domnul Florian ar putea recunoaşte că a greşit. Nu ştiu care sunt motivările sale, am auzit că se ocupă de dărîmat de statui, cu scoaterea de plăci memoriale, de exemplu cea a lui Nichifor Crainic, ca şi cum nu ştia domnul Alexandru Florian că Nichifor Crainic este membru al Academiei Române şi ca şi cum sentinţa care îl privea pe Nichifor Crainic şi care îl acuza că a fost şi el criminal de război a fost abrogată în urma unei acţiuni judiciare… Se ajunge deci la situaţii foarte ciudate prin interpretări ale legii 217 din 2015 – care într-adevăr este foarte ambiguă – şi care plasează România, iertare să o spun, în cadrul ţărilor necivilizate, care se ocupă cu dărîmări de statui, scoatere de plăci etc.
