Parintele Serafim Alexiev si intristarea pentru apostazia generala

“(…) Aici trebuie să aducem aminte şi de un alt chip al îngrijorării, şi anume: îngrijorarea care nu vine  ca urmare a păcatelor săvârşite de noi; îngrijorarea provocată nu datorită nedreptăţilor şi răutăţilor făcute de noi personal; ci îngrijorarea pricinuită de evenimentele întristătoare din lumea Bisericii, de masiva  abatere de la Dumnezeu; descurajarea născută din negarea generală fără nicio sancţiune a adevărurilor Revelaţiei dumnezeieşti. Cum trebuie să privim această descurajare pe motivul abaterii de la credinţa ortodoxă şi cum să o scoatem la capăt cu ea?

Biserica lui Dumnezeu, care se poarta asemenea unei corăbii deasupra valurilor răutăţilor, în care zace întreaga lume (vezi 1 In. 5,19), întotdeauna a fost în mijlocul furtunilor. Nu a fost veac în care ea să nu încerce grele cutremure. Într-adevăr, Dumnezeu o conduce pe ea, însă nici diavolul nu doarme; urmărind permanent să o tulbure, el caută un mijloc ca să o scufunde. În Biserica Vechiului Testament există multe pilde privitoare la descurajare, legate de cei mai mari oameni drepţi, pe motivul abaterii generale de la Dumnezeu a poporului ales. Astfel este întâmplarea şi cu Sfântul Proroc Ilie care a trăit în vremea nedreptului rege israelitean Ahab şi a soţiei lui, dintre neamuri, Izabela. Ahab a dus la cinstirea obştească a scârnavului idol Baal. Proorocul lui Dumnezeu nu a putut să suporte o astfel de nelegiuire strigătoare la cer şi cu râvnă fierbinte a început să-l demaşte pe rege ameninţându-l pe faţă cu mânia cea dumnezeiască. Însă Ahab nu a luat aminte, ci a continuat să prigonească pe adevăraţii cinstitori ai lui Dumnezeu şi să răspândească ticăloasa slujire idolească. Atunci proorocul cel înflăcărat, cu rugăciune a închis cerul aproape trei ani şi şase luni. Când în urma straşnicei secete oamenii şi dobitoacele au început să moară de sete, regele s-a cutremurat. Sfântul Ilie a dorit prin această nenorocire să întoarcă la adevărata cinstire a lui Dumnezeu pe poporul lui Israel, şi să nimicească şi idolii şi jertfele lor însă în zadar! Regina Izabela, o înrăită închinătoare la idoli, a continuat, împreună cu regele să prigonească pe slujitorul lui Dumnezeu, încă şi mai crunt decât înainte. Neputând să suporte mai mult izbândirile răului, proorocul lui Dumnezeu a căzut în adâncă descurajare şi a cerut de la Dumnezeu să-i ia sufletul lui (vezi 3 Regi 19,4). El a ridicat rugăciune fierbinte: Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu! (3 Regi 19,10). Însă Domnul i-a descoperit că el nu este singurul credincios al Lui în Israel Eu însă mi-am oprit– a spus Dumnezeu – dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturora acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturora acestora nu l-au sărutat! (3 Regi 19,18; Rom 11,4). Înaintea tabloului apostaziei generale, pentru proorocul lui Dumnezeu nu a fost mai mare mângâiere de la Dumnezeu ca aceasta – ca să afle că nu este singur întru apărarea adevăratei credinţe. Descurajarea lui nu avea nimic comun cu îngrijorarea omenească păcătoasă, pentru că aceasta rodise în râvna cea sfântă după Dumnezeu. Văzând curatele lui îndemnuri, Dumnezeu nu i-a luat în considerare dorinţa păcătoasă de a muri, ci dimpotrivă l-a luat la ceruri fără să mai treacă prin moarte.

Aşa cum a fost în timpul  Sfântului Ilie, tot astfel s-a întâmplat în Biserica Noului Testament – fie în timpul prigoanelor, fie în timpul dezlănţuirii eresurilor. Valurile răului s-au revărsat peste Biserică. Mulţi s-au lepădat de ea, de teama puternicilor zilei, însă întotdeauna au fost şi râvnitori pentru credinţă. Unii dintre ei şi-au vărsat sângele pentru adevărul lui Hristos, iar alţii au vărsat lacrimi. În aceste împrejurări pline de strâmtorare mulţi au deznădăjduit adânc, însă cei mai tari în credinţă, îi întăreau. Sfântul Atanasie cel Mare, de pildă ca să mângâie şi să încurajeze pe aceia care se împotriveau eresului arian care se întindea pretutindeni, scria: „Nu numai aceasta – de a nu aduce jertfă (idolilor), tămâie, înseamnă că eşti mucenic, ci şi faptul – de a nu te abate de la credinţă care este cea mai sfântă mucenicie a conştiinţei“.

Şi astăzi Biserica lui Hristos este înconjurată de grele ispite. Ea nu este doar strâmtorată din exterior, ci şi dinlăuntru este clătinată. Credinţa ortodoxă este în primejdie. Mulţi sunt cuceriţi de învăţătura modernă a ecumenismului care propovăduieşte unirea Bisericii Ortodoxe cu bisericile eretice cele înşelătoare – lucrul nemaiauzit până acum în istoria Bisericii, căci dacă la toate sinoadele cele de până acum – şi cele Universale, şi cele locale – sfânta Biserică Ortodoxă s-a îndepărtat de toată părtăşia cu eresurile comunităţilor neortodoxe, astăzi ea este silită de puteri exterioare şi duşmănoase ei să se unească cu acestea. În căutarea căii pentru această unire exterioară laolaltă, se fac grele compromisuri de credinţă şi canonice care sapă adevărul mărturisirii de credinţă şi ruinează temeliile de veacuri ale Bisericii. Nu poate acela care are dragoste de dreptatea dumnezeiasca şi de adevărul mântuitor să nu se necăjească şi să nu se îngrijoreze înaintea tristului tablou al apostaziei generale care conduce către antihrist (vezi 2 Tesal. 2, 3-12). Însă această îngrijorare nu are nimic în comun cu mustrarea sfântului apostol Pavel despre întristarea lumii, care aduce moartea; această îngrijorare este întristare după Dumnezeu şi naşte pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău (2 Cor. 7, 10). Necredinţa este prevăzută (vezi Luca 18, 8). Apostazia este profeţită (vezi 2 Tesal. 2, 3), calea cea largă, care duce la pieire, ne este descrisă (vezi Mt. 7, 13).

Cunoscutul scriitor duhovnicesc rus din veacul al XIX-lea, Sfântul Ignatie Brianceaninov, şi-a dat seama încă din vremea sa de apropierea duhului antihristic. În încheierea „Patriotului” său, el previne şi în acelaşi timp povăţuieşte: „Din pricina lipsei povăţuitorilor harici, din pricina înmulţirii învăţătorilor mincinoşi, înşelaţi de minciuna cea drăcească şi care duc întreaga lume în această înşelare cel mai de trebuinţă este vieţuirea unită cu smerenia, este nevoie să trăim cât mai credincios după poruncile Evangheliei, de trebuinţă este să unim rugăciunea cu plânsul pentru noi înşine şi pentru întreaga omenire, de trebuinţă este să ne ferim de orice patimă: Fiecare să-şi mântuiască sufletul său! – aceasta s-a spus prin Sfântul Duh pentru rămăşiţa creştinilor (vezi Fac. 19,17). Mântuiţi-vă pe voi înşivă! Fericit vei fi dacă vei afla un credincios împreună ostenitor în lucrarea mântuirii! În timpul nostru aceasta este mare şi rar dar de la Dumnezeu. Ia aminte când te străduieşti la mântuirea aproapelui tău să nu fie el acela care te târăşte pe tine în prăpastia pierzării. Aceasta se întâmplă adesea. Apostazia este îngăduită de Dumnezeu: nu încerca să o opreşti cu mâna ta cea neputincioasă! Îndepărtează-te, păzeşte-te pe sine de ea ! Şi aceasta este îndeajuns pentru tine!“.

Cuvântul lui Dumnezeu ne previne asupra căii celei largi a păcatului şi a renegării credinţei. Fiecare să ia aminte unde merge şi către ce scop se îndreaptă! (vezi Efes 5, 15)! Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor (vezi 1 Tim. 2, 4) şi dacă îngăduie răul ca roadă a voii libere a omului el nu doreşte în nici un fel să cădem întru el ci să ne deprindem să luptăm împotriva lui. Dumnezeu ne previne: Cine este nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui (Apoc. 22, 11-12). În lupta cu răul ultima biruinţă va fi de partea lui Dumnezeu şi a celor credincioşi Lui. De aceea în necazul nostru nu trebuie să deznădăjduim. Descurajarea ta înaintea greutăţii într-adevăr trebuie să o birui cu întărita nădejde în Atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu va reface dreptatea călcată în picioare şi adevărul batjocorit. De la noi se cere un singur lucru – să-i fim credincioşi Lui până la moarte. În veacul al XIX-lea, când în Biserica ortodoxă rusă suflau dinspre Apus înfioratele vânturi ale liberei cugetări, ale raţionalismului şi modernismului, mulţi fii devotaţi ai Bisericii s-au înfricoşat şi-au început să se îngrijoreze în faţa acelora care aveau să se năpustească asupra Bisericii ortodoxe. Un  tânăr duhovnic,  într-o stare plină de apăsare, a mers către un stareţ renumit pentru viaţa lui sfântă şi înainte văzător şi şi-a vărsat suferinţa lui. Stareţul l-a privit blând şi i-a spus plin de iubire: „Încetează să te mai îngrijorezi! Ia aminte că chiar dacă acum Dumnezeu îngăduie împlinirea voii omeneşti celei rele, însă nu trebuie să uităm, că, în cele din urmă, se va împlini sfânta voie a lui Dumnezeu!“.

Doamne, duhul grijii de multe nu mi-l da mie!

(din: Arhim. Serafim Alexiev, Izbavirea de pacate. Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, Traducere din limba bulgara de Gheorghita Ciocioi)