MUSTRARE sau OSANDIRE? Adevarul evanghelic si patristic de capatai in chestiuni de o permanenta actualitate si de o cruciala importanta

11-02-2014 Sublinieri

telonis2

Astazi o multime de crestini nu fac deosebirea intre mus­trare si osandire. Ei socotesc si una, si cealalta ca pe un lucru pozi­tiv, daca se savarseste in numele adevarului si al dreptatii. La aceasta poate sa ajute adesea, prin comparatie, identificarea osandirii cu darea in vileag. Insa, si de ar fi limpede la chip, o asemenea identificare este de neingaduit. Ea este in contradictie cu Evanghelia si cu legi­le vietii duhovnicesti.

Fericitul Teofilact scrie:

„Domnul opreste sa osandim (vezi Mt. 7, 1), dar nu sa spunem lucrurilor pe nume (vezi Mt. 18, 15), caci a spune lucrurilor pe nume aduce folos, dar osandirea este ofensatoare si injositoare, mai cu seama in cazul in care cineva incarcat el insusi cu grele pacate huleste pe altii si-i osan­deste pe aceia care au mult mai putine pacate”.

Ce este in fapt mustrarea si ce este osandirea?

A mustra inseamna indreptarea fra­teasca a atentiei aproapelui asupra uno­ra din pacatele lui si purtarea de grija iubitoare pentru indreptarea sa. Insa osandirea este cautarea plina de rautate a unui motiv de a necinsti pe aproape­le si batjocorirea rautacioasa a slabiciu­nilor lui. Acela care mustra cu dragoste pe aproapele sau duce el insusi cu staruinta o viata virtuoasa si nazuieste sa intoarca spre aceasta si pe fratele sau care greseste. Dar cel ce osandeste ca judecator, care a rupt-o cu virtutea, im­pins de diavolul, se straduieste ca si pe altul sa-l indeparteze de aceasta. Hristos a oprit osandirea prin cuvintele:

Nu judecati, ca sa nu fiti judecati! (Mt. 7, 1)

si in acelasi timp a ingaduit si chiar a dis­pus mustrarea frateasca, spunand:

De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur! (Mt. 18,15).

Prin urmare, osandirea este interzi­sa, fiind o manifestare pacatoasa, o cri­tica plina de manie, ce se naste adesea din rautate si din ura, adesea din taini­ca vrajba si pizma, adesea din mandrie ori din orgoliul ranit. In timpul unei asemenea critici, inima plina de pacat a celui ce osandeste incearca o oarecare dulceata satanica foarte fina din necinstirea aproapelui.

Mustrarea frateasca nu are nimic in comun insa cu asemenea josnice simtaminte. Aceasta nu nazuieste sa neca­jeasca pe aproapele, nici cu rautate sa-l demaste inaintea altora, cu scopul de a-i impinge si pe aceia sa-l osandeasca. Crestinul care dojeneste simte o durere datorita faptului ca relatiile au ajuns re­le intre el si aproapele. Lui ii pare rau ca aproapele lui a gresit impotriva lui si ca a pacatuit fata de propriul lui suflet. De aceea, cauta motiv ca sa-l castige si are o singura dorinta: ca el sa iasa din acel pacat.

Cei care pun semnul egalitatii intre osandire si mustrare Il arata pe Hristos ca si cum S-ar contrazice pe Sine In­susi de vreme ce, dupa ei, face din do­ua lucruri unul singur, desi El pe unul l-a oprit, iar pe celalalt l-a ingaduit. Dar Hristos nu Se contrazice. Mantuitorul opreste osandirea, pentru ca aceasta es­te pacat si naste multe alte pacate. In­sa El incurajeaza mustrarea frateasca, pentru ca, facuta in duhul evanghelic al dragostei, cu tact si cu intelepciune, ea poate sa curme drumul pacatelor si sa ajute la desavarsirea fratelui care a pri­mit mustrarea.

Osandirea si mustrarea frateas­ca sunt doua lucruri diametral opuse. Mustrarea frateasca are loc intre patru ochi, pentru ca cel ce mustra sa crute bunul nume al fratelui sau. Dar cel ce osandeste povesteste si la altii pacatele aproapelui sau si intru toate cauta sa-l necinsteasca. Mustrarea se face pe fa­ta, iar osandirea de obicei cand persoa­na nu este de fata. Mustrarea frateasca este insotita intotdeauna de o deosebita grija si delicatete, de modestie si de bu­na intentie. Iar osandirea aproape intotdeauna este plina de mandrie, groso­lana, sarcastica si brutala. La mustrare dam dovada de dragoste, iar la osandi­re – de ura. Mustrarea urmareste sa cas­tige inima celuilalt, in timp ce osandirea jigneste, respinge, raneste. Mustrarea cauta un motiv ca sa ajute fratelui sa ia­sa din mocirla pacatului. Osandirea in­sa cu rautate il apasa, ca sa se afunde si mai mult in mocirla.

Iata pentru ce Mantuitorul nostru a oprit cu asprime aceste manifestari diavolesti ale osandirii, indemnand in ace­lasi timp la mustrarea cea plina de iu­bire.

Nu judecati, ca sa nu fiti judecati!spune El si continua:

Caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masu­ra cu care masurati vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau, si iata, barna este in ochiul tau? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea (vei fi in stare) sa scoti paiul din ochiul fratelui tau! (Mt. 7,1-5).

Ce vrea sa spuna Domnul prin aceste cuvinte inaltatoare? Ce inseamna barna si ce este paiul? Barna din ochiul tau sunt propriile tale pacate mari, printre care, fara discutie, este si marele pacat al mandrei osandiri. Iar paiul din ochiul fratelui tau sunt pacatele lui. Indiferent de cum sunt ele – daca sunt usoare ori grele -, tie ti s-a poruncit sa iei aminte la ele ca la un pai, in comparatie cu pro­priile tale nelegiuiri si mai cu seama in comparatie cu pacatul cel indragit de ti­ne – osandirea.

Unii pot sa se impotriveasca la aceste judecati si cu iritare sa replice:

„Cum sa nu-l osandesc pe acel ticalos? El savar­seste atatea si atatea marsavii!”

Iar altii vor spune:

„Poate oare osandirea sa fie socotita ca pacat mai mare decat pacatul uciderii de pilda, de vreme ce eu, con­dus de simtaminte morale, osandesc?”

Aici este problema, caci Invatatorul nostru Ceresc ne invata sa luam amin­te la pacatul nostru (osandirea) ca la un pacat mai mare decat pacatele tuturor celor pacatosi, indiferent de starea lor pacatoasa obiectiva. Simtamantul nostru moral, care alearga sa se tulbure de pacatele straine si sa le judece sub acoperamantul unei oarecare ravne dupa bine, se arata nedesavarsit. El vede pa­iul din ochiul strain, insa este nepasator fata de barna din propriul sau ochi, adica este orb fata de starea lui de pa­cat. Tocmai aceasta lamureste Mantui­torul prin cuvintele:

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama?

Iata, aceasta nesim­tire a starii noastre de pacat si aceasta neconstientizare a osandirii ca barna marturisesc despre neputinta simta­mantului nostru moral de a cantari cu dreptate lucrurile. Noi nu suntem buni sa fim judecatori. De aceea nu trebuie sa osandim! Cel ce osandeste se afunda si mai mult in pacat. El ingramadeste deasupra celorlalte pacate ale sale pacatul de moarte al osandirii si se supune celei mai aspre judecati dumnezeiesti, dupa cum este spus:

Cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura cu ca­re masurati vi se va masura! (Mt. 7,2).

Ca sa ne conduca spre virtute, Hristos, Acest Pedagog dumnezeiesc, ne prinde in mrejele propriilor noastre fo­loase duhovnicesti. E ca si cum ar spune El:

„Oamenii Mei, voi fara tagada veti sta inaintea judecatii lui Dumnezeu. Oare doriti sa fiti judecati fara mila si sa fiti osanditi la vesnicele chinuri? Atunci chiar veti fi judecati fara mila, pentru pacatele omenesti. Insa daca insetati sa primiti dumnezeiasca mila, aratati ace­easi mila catre aproapele vostru! Caci cu masura cu care masurati vi se va masu­ra. Neindurarea voastra catre altii se va varsa asupra capetelor voastre. Caci judecata este fara mila pentru cel care n-a fa­cut mila (Iac. 2,13). De aceea, nu fiti nemilosi catre voi insiva, aratand asprime catre altii! Aratati bunatate si indurare catre sufletele voastre prin iertarea pa­catelor altora!”

Şi, de fapt, pentru ce trebuie sa-i ju­deci pe semenii tai pentru pacatele lor? Aceste pacate nu-ti apasa constiinta ta, tu niciodata nu vei raspunde pentru ele. Ele sunt departe de tine, insa propriile tale pacate, care ti-au incarcat constiinta, care ti-au intinat inima si au izgonit pe Sfantul Duh din sufletul tau, te vor pierde. Pentru acestea, nimeni altul in afara de tine nu va raspunde inaintea lui Dumnezeu!

Tu doresti totusi sa-l ajuti pe frate­le tau sa scape de paiul din ochiul sau? Foarte bine! Cine insa doreste sa atra­ga atentia fratelui sau, acela trebuie mai intai sa se pregateasca pentru acest lu­cru important si placut lui Dumnezeu, ca, prin curatirea inimii sale de pacate, prin pocainta si printr-o rugaciune pli­na de zdrobire, Dumnezeu sa-i ajute sa fie savarsita cu dragoste mustrarea la care s-a gandit. Caci cel ce nu se prega­teste in prealabil, cel ce nu indepartea­za barna pacatelor sale din ochiul sau si nu se umple cu simtaminte bune, cu dragoste si mila catre fratele care a gre­sit, acela risca sa prefaca mustrarea in osandire. Şi atunci rezultatele vor fi infioratoare, atat pentru cel ce osandeste, cat si pentru cel cate mustra. Caci propriile noastre pacate necuratite, aceasta barna din ochi, face pe om orb, brutal, rau, lipsit de rabdare – intr-un cuvant nevrednic sa se numeasca vindecator. Şi daca lucrurile stau astfel, cum va in­drazni el in orbirea sa sa caute in ochiul fratelui sau?!…

Tocmai aceasta observam perma­nent in viata. Unii crestini deprinsi sa osandeasca, in orbirea lor piatraduhovniceas­ca, cred ca arata ravna dupa legea lui Dumnezeu cand aproapele greseste. In­sa, pentru ca ei insisi sunt plini de paca­te, nu reusesc sa intelepteasca plini de pace pe fratele care pacatuieste. Dorind sa-l mustre, in chip nemilos se arunca impotriva lui si cu rautate il amarasc. Şi rezulta de aici ca ei inseteaza nu numai sa-l indrepte pe fratele lor, cat mai cu seama sa-si multumeasca patima maniei lor. O asemenea „inteleptire” za­darnicind-o, Sfantul Apostol Iacob spune:

Mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu (Iac. 1, 20).

Iar Sfantul Anto­nie cel Mare invata in chip minunat:

„Nu trebuie sa ne maniem fata de cei care ne gresesc, desi faptele lor ar merita certa­re… Cei rai trebuie sa fie pedepsiti doar cu binele si doar cu dreptatea, ci nu ca multumire a propriei noastre manii”.

Alti crestini incep cu cea mai since­ra dorinta si cu dragoste sa indrepte pe aproapele lor, insa pe neasteptate ei sfarsesc mustrarea cu manie, din prici­na rezistentei intampinate. Mustrari­le lor adesea se transforma in osandire, incep cu bun simt sfaturile lor catre cel ce greseste. Insa, indata ce acela ince­pe sa graiasca impotriva, sa se apere, sa obiecteze, ei se supara, incep sa se ener­veze si continua mustrarea cu tonul de­ja ridicat. Cel ce este mustrat ridica de asemenea tonul si trece repede de la na­valnica indreptatire de sine catre sim­tamantul insultei, iar din simtamantul insultei catre manie. Iar aceasta manie se transmite celui care indreapta. Şi, ia­ta, mustrarea frateasca se preface intr-o cearta aprinsa.

Cum trebuie sa procedam in aseme­nea cazuri, ca sa fugim de pacat? Daca simtim intru noi iritare, trebuie sa cur­mam mustrarea, oferindu-i purtarii de grija dumnezeiesti indreptarea fratelui. Avva Dorotei scrie:

„Cand fratele tau ti se impotriveste, infraneaza-ti limba, ca sa nu spui nimic cu manie…, deplange-l, ca nu cumva diavolul care l-a ranit prin sageata manierii sa-l ia prizonier si sa-l omoare prin pomenirea de rau, ca nu cumva astfel, din neatentia noastra, sa piara sufletul sau pentru care a murit Hristos…”

Parintii spun:

„Daca tu, mustrand pe altul, esti atras de ma­nie, prin aceasta iti multumesti propria ta patima. Dar niciun om intelept nu-si darama casa lui, chipurile, ca sa inalte casa aproapelui sau”.

Daca iritarea din­tre voi continua, sileste-ti inima ta sa se roage astfel:

„Dumnezeule milostive si iubitorule de oameni…, vino acum si ajuta neputintei noastre si precum odinioara ai imblanzit marea tulbura­ta, astfel si in acest ceas impaca inimile noastre tulburate, ca sa nu ne pierzi si sa ajungem amandoi morti in pacat…, caci, iata, candelele noastre se sting din pricina putinului nostru untdelemn!” (adica din pricina indurarii noastre ca­tre aproapele – n.n).

Dupa aceasta ru­gaciune, cand inima ta se imblanzeste, poti din nou cu intelepciune si smere­nie, dupa porunca Apostolului, sa mus­tri, sa certi, sa lecuiesti si sa dai inva­tatura fratelui tau (vezi II Tim. 4, 2), ca unui madular neputincios. Atunci fratele tau, daca isi da seama de milostivi­rea ta, va primi cu credinta invatatura ta, iar tu prin pacea ta ii vei umple de pace si inima lui.

pointing-finger.jpg w=343&h=213Osandirea, dupa cum vedem, nu le­cuieste, ci aduce si mai mult boala; nu scoate firul de pai, ci insangereaza ochiul. Nu indreapta pe fratele ce gre­seste, ci il inraieste. Ranit dureros in mandria lui, acesta fierbe, se umple de rautate impotriva celui ce-si ia rangul de judecator cu de la sine putere si ata­ta multa cuprinde inima lui, incat nici nu mai doreste sa-l vada, nici sa-l mai auda.

Sfantul Apostol Pavel da dreptul la aceasta – spre a mustra pe cei care gre­sesc – nu tuturora, ci doar oamenilor duhovnicesti, procedand in aceste ca­zuri cu foarte mare luare-aminte:

Fra­tilor, scrie elchiar de va cadea un om in vreo greseala, voi cei duhovnicesti indreptati-l pe unul ca acesta cu duhul blan­detii, luand seama la tine insuti, ca sa nu cazi si tu in ispita! (Gal. 6, 1).

Marele Apostol are dreptate pe deplin. Caci ca­re va fi folosul daca dorim sa ajutam al­tuia sa iasa din ispita si noi insine cadem intr-o si mai mare ispita?

Osandirea isi arata starea ei vicioasa prin inrudirea cu cele mai grele pacate posibile: mandria, rautatea, pizma, ura.

Sfantul Tihon de Zadonsk lamureste ca temelia oricarei osandiri este in chip negresit pacatoasa, in ciuda deosebirii patimilor din care aceasta isi afla motiv concret de manifestare. Ea poate sa se nasca din:

  1. Mandrie: Cel mandru se preama­reste pe sine, se lauda, iar pe altii ii osan­deste si ii injoseste. Dorind sa-si ascunda pacatele sale, el vorbeste de rau pe altii, ca oamenii care il asculta sa creada ca el nu ar avea unele ca acestea.
  2. Rautate: Foarte adesea osandirea se naste din pomenirea de rau si din ra­utate. Neavand cum sa se razbune pe aproapele sau, cel plin de rautate se straduieste sa-l ponegreasca prin cleve­tire si orice alta vorbire de rau.
  3. Uneori, in spatele osandirii se as­cunde pizma. Pentru ca cel ce pizmuieste, neputand sa rabde ca aproapele sau sa fie cinstit, se straduieste sa mur­dareasca bunul lui nume improscandu-l cu hule.
  4. Alteori, osandirea izvoraste din deprinderea cea rea ori din tulburare, din manie si nerabdare. Radacinile tu­turor acestora sunt iubirea de sine si ura fata de aproapele.

Nu aceasta este baza inteleptirii fra­testi! Tu poti singur sa-ti dai seama cand osandesti si cand mustri, daca iei aminte la imboldirile care te indeamna in timpul convorbirii tale cu aproape­le. sfatuire batraniDaca esti condus de dragoste si spui fratelui tau cu deosebita compatimire:

„Frate, ia aminte, roaga-te! Vezi ce faci si incotro te indrepti!”

si daca la acestea nu ai intru tine nici cea mai mica adiere de mandrie, rautate, pizma, manie ori simtamantul superioritatii asupra-i, es­te limpede ca tu nu-l osandesti, si nu cu mandrie ii dai invatatura. Dar daca in­tru tine clocoteste vreun oarecare simtamant rau – de razbunare, pomenire de rau, tulburare ori rautate plina de intu­necime fata de aproapele – si tu ii vor­besti toate acelea pe care ura fata de el ti le-a ingramadit in inima ta, este limpe­de ca tu il osandesti, nu ii dai invatatura. In asemenea cazuri este mai bine sa te infranezi in a indrepta pe aproapele tau, pentru ca o astfel de indreptare te va conduce pana la o asemenea sminteala, incat ii vei rani inima si el nu va putea sa uite acest lucru intreaga viata.

La mustrarea plina de dragoste lu­creaza harul lui Dumnezeu. Ca rezultat al actiunii sale de „inteleptire” aproape­le poate sa se manifeste prin frangerea inimii isi prin pocainta. Poate sa se sme­reasca, sa-si recunoasca pacatul si chiar sa-ti multumeasca pentru faptul ca tu, printr-o astfel de grija frateasca, i-ai dat in vileag fata catre fata patimile sale. Un astfel de om nu te va uri pentru mustra­rile tale pline de iubire si va continua sa te aiba de prieten credincios.

Tu ai casti­gat astfel pe fratele tau (Mt 18,15).

Insa de obicei nu se capata nicio luare-aminte din osandiri si niciun fel de pocainta pentru pacatul de care tu il mustri. Simtind vorba taioasa a osan­dirii tale plina de rautate si dandu-si seama cum tu cu asprime infigi aceste vorbe in inima lui, el sare ca muscat de sarpe si in mod firesc alearga spre in­dreptatirea de sine. Şi nu numai atat. De la apararea de sine trece repede la atac. Tu il osandesti cu mandrie, iar aceasta ii desteapta mandria lui. Cuvintele demascatoare pline de rautate starnesc ca raspuns rautatea, iar mania aprinde mania, (vezi Iac. 3, 5). Urmarile sunt: vrajba, certuri, ura de moarte si razbu­narea. Astfel, prin osandire, se pacatu­ieste greu de ambele parti.

In deplina contradictie cu osandirea, mustrarea frateasca are o tactica binecuvantata. Cel care mustra nu se arunca asemenea unui vrajmas, ci procedeaza cu blandete, ca un prieten. El nu insul­ta, ci cu adanca simtire mangaietoare intra in legatura cu constiinta celui ca­ruia ii da povata. El nu deschide front impotriva fratelui sau, ci ii da mana in lupta impotriva dusmanului comun – pacatul – si impotriva diavolului care sta ascuns in spatele pacatului. Cel ca­re prin povete si prin mustrarea lui pli­na de dragoste reuseste sa convinga pe aproapele ca ii vrea binele, ca doreste sa il ajute sa scape de lanturile in care l-a legat diavolul prin pacat, acela castiga pe fratele sau. Şi atunci se face mare bucurie in cer pentru cele doua suflete – pentru primul ca nu a osandit pe fratele lui ca­zut in pacat, ci i-a aratat iubire frateas­ca, si pentru al doilea ca nu s-a suparat pentru darea in vileag a pacatelor lui si ca a primit aceasta cu smerenie.

Dupa cum spune avva Dorotei, Sfan­tul Ammona a procedat tocmai in acest chip – cu chibzuinta si cu iubire frateas­ca: Un oarecare frate a gresit cu o feme­ie. Au aflat despre aceasta monahii si au venit sa-i spuna lui avva Ammona:

„Vi­no sa vezi: in chilia cutarui frate este o femeie!”

Staretul a mers. Intrand in chilia fratelui, si-a dat seama ca fratele ca­re cazuse in pacat o ascunsese pe feme­ie sub un butoi si de aceea s-a asezat pe butoi si a poruncit fratilor sa cerceteze chilia. Neafland acestia nimic, el i-a slo­bozit povatuindu-i sa nu mai osandeas­ca. Insa cand a ramas singur cu fratele ce pacatuise, avva i-a spus cu adanca compatimire si cu o grija plina de dragoste:

„Frate, ce faci? Ia aminte la sufle­tul tau!”

Desigur, nu intotdeauna mustrarea frateasca intoarce pe cel pacatos catre virtute. Sunt pacatosi cine, eu sa primesc sfaturicu un asemenea simtamant al propriei dreptati, incat socotesc ca mare injosire sa fie povatu­iti de altii. „Sa ma inveti tu pe mine?!”, spun acestia dispretuitori celui sosit cu cele mai bune intentii la ei. Astfel sunt comportarile oamenilor mandri, ca­re nu pot sa suporte nicio observatie frateasca, desi spusa pe cel mai bland ton si cu cele mai.bune sentimente. Ei se simt insultati si atunci cand celalalt nu are intentia sa jigneasca. In aseme­nea cazuri, nu in cuvintele celui care da povata, ci in iubirea de sine a celui ce primeste povata este pricina faptului ca se manifesta intru el sentimentul ca e jignit.

Mandrul iubitor de sine este un dusman neintelept pentru sine insusi, care singur isi tulbura starea sa. El es­te nefericit pentru ca nu se lupta cu pa­catele sale, ci doreste sa le fie rob. Pen­tru unul ca acesta, Sfantul Ioan Scararul scrie:

„Cel ce respinge mustrarea isi as­cunde mandria sa. Iar cel ce primeste povata se slobozeste din lanturile man­driei”.

Scriptura ne indeamna:

Doje­neste pe cel intelept, si el te va iubi. Da sfat celui intelept, si el se va face si mai intelept; invata pe cel drept, si el isi va spori stiinta lui (Pilde 9, 8-9).

La neizbanda de a indrepta pe frate­le tau, Mantuitorul ingaduie sa fie va­dit el inaintea a doi ori trei martori, iar dupa aceasta, daca cel ce a pacatuit nici pe aceia nu-i asculta, Hristos indeamna ca el sa dea raspuns catre instanta urmatoare – Biserica, adica inaintea re­prezentantilor puterii bisericesti – preo­tii ori arhierei.

Iar de nu va asculta nici de Biserica – concluzioneaza Mantuitorul -, sa-ti fie tie ca un pagan si vames! (Mt. 18, 17).

Aceasta se talcuieste astfel: da­ca cineva nici la indemnul puterii bise­ricesti nu se supune, inceteaza sa mai ai legaturi cu un astfel de om! Lasa-l in voia Domnului! Insa tu nu-l dispretui, nu-l osandi! Dumnezeu il va judeca si-l va intelepti!

Fericit este acel om care se caieste de pacatele lui si care mustrat fiind, se siles­te pe sine spre smerenie, se mustra el insusi si recunoaste dreptatea celor ce-l pova­tuiesc! El jertfeste pacatul sau si castiga in loc dumnezeiasca iertare. El se leapada de patimile sale si indata se linis­teste. O rupe cu diavolul si se intoarce catre Hristos. Isi calca in picioare iubi­rea de sinesi, imbratiseaza de buna voie umilinta. Iar prin aceasta se face vred­nic de cinstea cea cereasca.

Sfantul Ioan Scararul graieste des­pre asemenea suflete smerite:

„Fericit este acela care pentru Dumnezeu rab­da ocari si umilinte si se nevoieste pe sine sa le suporte intru rabdare! El va dantui cu mucenicii si va avea partasie cu ingerii. Fericit e acel monah care se socoteste pe sine intotdeauna vred­nic de mustrare si umilire…! Acela va sta la dreapta lui Iisus Cel rastignit. Da­ca cineva insa leapada mustrarea fie ea dreapta, fie nedreapta, unul ca acela se leapada de insasi mantuirea sa. Dar cel ce o primeste – cu ranire ori fara ranire, indata va primi iertare pentru caderile lui in pacat”.

Din aceste minunate lamuriri ale Sfantului Ioan Scararul reiese limpe­de cat de folositoare pentru sufletul ca­re boleste de pacat sunt dojanele si po­vetele fratesti. De aici intelegem de ce in duhul Evangheliei nou-testamentare conducatorii au dreptul de a mustra pe supusii lor (vezi Rom. 13, 1-7); pentru ce judecatorilor care permanent judeca si condamna nu li se socoteste aceasta ca pacat, daca isi savarsesc datoria lor dupa constiinta; pentru ce parintii si invatatorii pot sa certe si sa pedepseas­ca pe copii si de ce egumenilor le este ingaduit sa faca permanent observatii monahilor incredintati lor. Ei smeresc in acest chip pe cei mai tineri, le aju­ta lor sa se indrepte si ii incurajeaza in cresterea lor duhovniceasca. Ferice de cei dojeniti, care cu smerenie si cu rab­dare primesc povetele si pedepsele!

Dar daca acestia nu se indreapta, vi­na ramane a lor. Ei vor raspunde ina­intea lui Dumnezeu de faptul ca la o asemenea darnicie aratata fata de ei de catre dumnezeiasca pronie, la atatea in­demnuri, ocari, povete si pedepse nu au luat seama. Prin aceasta atitudine nu pi­erd decat ei, nu insa si acela care cu grija crestineasca ii povatuieste. Ravna bine­lui la cel ce indreapta va fi rasplatita mai devreme ori mai tarziu. insa pacatosii care nu se indreapta vor fi osanditi impreuna cu cei mandri si cu aceia care se arata fara milostivire si nemultumitori.

Nu astfel se intampla in cazul osandi­rii. Cei ce judeca fara milostivire pe fratele lor pierd negresit, pentru ca intristeaza sufletul lui si pentru ca doresc sa striveasca pe aproapele pentru care Hristos a murit pe cruce (vezi Rom. 14, 15)! Cel osandit insa de ei nu intotdeauna se pagubeste. El se va pagubi doar daca se va umple de rautate impotriva celor ce-l osandesc. Daca se smereste insa si se pocaieste, poate sa castige Imparatia cerurilor, dupa cum vedem din pilda vame­sului si a fariseului (vezi Lc. 18,10-14).

Sfintii au inteles cel mai bine toa­te aceste adevaruri si cu cea mai mare chibzuinta le-au pus in practica in via­ta lor. Cand erau mustrati fie pe drept, fie pe nedrept – ei taceau cu desavarsi­re. Daca erau mustrati pe drept (ceea ce rar se intampla, caci ei cu multa staru­inta se fereau de pacate), acestia vedeau in suportarea cu dreptate a ocarilor ti­caloase indreptate asupra-le motive de indreptare a lor. Astfel este intampla­rea cu Sfantul imparat David. Cazut din pricina unor oarecare pacate in grea stramtorare si hulit de Şimei, el a rab­dat grairea de rau si a spus credinciosi­lor sai supusi care il insoteau:

Lasati-l sa blesteme… poate va cauta Domnul la umi­lirea mea si-mi va rasplati cu bine pentru acest blestem al lui! (II Regi 16,10,12).

Insa cand placutii lui Dumnezeu erau osanditi pe nedrept, ei suportau cu bucurie intristarea si137338_lapidarea-omorarea-pietre prin aceasta se ridicau pana la maretia de neatins a implinirii urmatoarelor cuvinte ale lui Hristos:

Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din prici­na Mea! Bucurati-va si va veseliti, ca pla­ta voastra multa este in ceruri!... (Mt. 5, 11-12).

Rabdand mustrarile, cei drepti nu osandeau pe judecatorii lor nedrepti. Prin aceasta ei se asemanau pe deplin cu Hristos, Care,

ocarat fiind, nu raspun­dea cu ocara; suferind, nu ameninta, ci Se lasa in stirea Celui Ce judeca cu dreptate (I Petru 2, 23).

Cand insa alergau sa apere pe vreun oarecare frate in Hristos mai mic, lip­sit de aparare de nedreptatile cele pline de brutalitate, sfintii alergau la cele poruncite noua de Mantuitorul, demascand pe asupritori, ferindu-se insa ca nu cumva sa cada ei insisi in pacat prin manifestarea, fireasca in aceste cazuri, a tulburarii pentru nedreptatile celor puternici fata de cei slabi. Astfel, cu bine­cuvantata lor intelepciune, ei pe nimeni nu jigneau si de nimeni nu erau jigniti, si cu indrazneala, dar plini de iu­bire mustrau, neingaduindu-si sa mute granita intre mustrare si osandire. Prin aceasta, ei insisi se mantuiau de pacat, dar si pe altii ii ajutau la mantuirea su­fletelor lor.

In legatura cu cele relatate este exem­plul clasic al Sfantului Tihon de Zadonsk. La urechile sale a ajuns faptul ca unul dintre mosierii din apropiere isi asuprea cu multa silnicie supusii. Epi­scopul a hotarat sa mustre nedreptatea si a mers el insusi la casa mosierului, dorind sa-l povatuiasca frateste. Maniosul boier a inceput insa cearta. Vladica vorbea bland, dar era categoric. Mosierul insa isi iesea din fire din ce in ce mai mult. In cele din urma, biruit de manie, el s-a pierdut intr-atata, incat i-a tras o palma episcopului. Vladica a plecat. Pe drum el si-a adus aminte insa de po­runca evanghelica:

Iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt. (Mt. 5,39)

si a hotarat sa-l roage pe cel tulbu­rat sa-l ierte ca l-a adus intr-o asemenea ispita. Deci s-a intors la el dorind sa-i ceara iertare si chiar i s-a inchinat pana la pamant. Aceasta neasteptata fapta a arhipastorului lipsit de rautate l-a preschimbat intr-atata pe maniosul mosier, incat el s-a induiosat pana la lacrimi si a cazut la randu-i la picioarele episcopu­lui, rugandu-se de iertare. Din ziua ace­ea, mosierul si-a schimbat purtarea sa fata de sateni”.

(din: Arhim. Serafim Alexiev, Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia, 2008)

serafim_alexiev_arhimandrit-vederea_pacatelor_noastre_talcuire_la_rugaciunea_sfantului_efrem_sirul

Legaturi:

***


Categorii

Arhimandrit Serafim Alexiev, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invidia, rautatea, Mandria, trufia, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “MUSTRARE sau OSANDIRE? Adevarul evanghelic si patristic de capatai in chestiuni de o permanenta actualitate si de o cruciala importanta

  1. Nu judecati, ca sa nu fiti judecati! (Mt. 7, 1)
    A nu judeca nu inseamna a-ti pierde uzul ratiunii, discernamantul, ci a nu judeca in sensul in care judeca un judecator intr-un tribunal, care da o sentinta/pedeapsa in urma judecatii.
    Din pacate astazi multa lume nu intelege ca a nu judeca nu iseamna a te preface ca nu vezi greselile altora sau a nu avea valori morale, intr-o societate amorala, asa cum se doreste de catre $tapani.
    Pe forumuri pot fi vazuti multi americani, lipsiti de educatie, moralitate si de uzul ratiunii, care ii acuza pe cei care expun fapte imorale si alte nereguli ca sunt “judgemental”, adica judeca, fara a intelege ca judecata, in sens juridic, implica o pedeapsa, ceea ce nu este cazul in discutiile respective.

  2. Discernământ are doar cel ce “judecă” fără să osândească și iartă prin acea iertare care oprește răul și luminează inimile cazute , dar și pe cele ce n’au discernământ (să-și cunoască neiertarea osânditoare).

  3. Pingback: Predica foarte folositoare a PARINTELUI SOFIAN, la intrarea in POSTUL MARE: “Frati crestini, nu va revoltati impotriva postului. Primele 3 zile e mai greu, dar apoi incepi sa simti efectul binefacator…” -
  4. Pingback: POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite -
  5. Pingback: Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau” -
  6. Pingback: Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. De ce a fost pedepsit Zaharia? Pe cine trebuie sa certam cu asprime si cui putem descoperi noi pacatele, dupa modelul Proorocului Ioan? -
  7. Pingback: MARTURISIREA LUI HRISTOS -
  8. Pingback: Din sfaturile duhovnicesti ale STARETULUI NICON AL OPTINEI: “Temeti-va, copii, sa anticipati judecata lui Dumnezeu. Cat de cumplit este sa osandim!“ -
  9. Pingback: FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri! “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI I
  10. Pingback: ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Barna din ochiul fratelui, haina judecatorului sau a doctorului sufletesc si MANDRIA NEBUNA DE A CREDE CA “EU STIU” SI “EU II INDREPT PE CEILALTI” (predica audio) | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: PREDICA VIDEO si alte multe CUVINTE ACTUALE la TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL: “Ceva trebuie sa fac cu omul asta, imi spune adevarul si eu nu suport adevarul… Si asa suntem si noi! Daca vrei sa suporti adevarul, trebuie sa-ti schim
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate