Duhul grijii de multe (al descurajarii)… nu mi-l da mie!

27-03-2009 Sublinieri

arhimandrit-serafim_alexiev.jpg

Grija de multe (Descurajarea)

de Arhim. Serafim Alexiev

“În al doilea rând sfântul Efrem Sirul ne previne asupra duhului grijii de multe. Ce este grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul răspunde: „Grija de multe este o istovire a sufletului.” Ea este o stare de plictiseală, tristeţe, apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită, uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă întunecate şi ceţoase sunt prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea de nebiruit, dacă prinde putere conduce către deznădejdea cea ucigătoare. Orice stare întunecată este primejdioasă pentru suflet. În întuneric şi în ceaţă lupul se aproprie cel mai uşor de stână. În întunericul grijii de multe vrăjmaşul mântuirii noastre năvăleşte cu foarte mare izbândă. „Sufletul care este descurajat (de grija de multe) – continuă sfântul Nil Sinaitul, – nu va sta cu bărbăţie împotriva ispitei”. De aceea Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc mereu să ne păzim îndeosebi şi cu multă stăruinţă de duhul grijii de multe. Ei ne însufleţesc cu credinţă că Dumnezeul nostru este bun, iubitor de oameni şi Atotputernic, fiind întotdeauna pregătit să ne ajute în lupta noastră împotriva năvălirilor celui rău.

După Sfântul Ioan Gură de Aur grija de multe exagerată este mai vătămătoare decât orice acţiune demonică, pentru că şi demonul atunci când stăpâneşte pe cineva îl stăpâneşte prin grija de multe. Dacă nimiceşti grija de multe, nici demonul nu va putea să-ţi pricinuiască ceva vătămător”. Noi avem marea datorie de a ne păzi sufletul de vrăjmaşul demon. Diavolii ne asaltează din toate părţile: de aici năvălesc cu ispitele trupeşti, de dincolo – cu lăcomia şi îmbuibarea pântecelui. Din al treilea loc – cu slava deşartă şi mândria, din al patrulea cu pizma şi ura, din al cincilea cu nehotărârea şi răcirea întru credinţă, din al şaselea cu diferite neplăceri din partea oamenilor celor răi şi altele. Din toate părţile ne pândesc diavolii – vrăjmaşi ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Cădem în decurajare, suntem pierduţi!

Un oraş poate să reziste şi unui asalt de lungă durată. Însă dacă se răceşte întru el duhul de luptă, el va fi sortit pieirii. Dacă rabdă cu bărbăţie muncile asaltului şi se împotriveşte cu eroism, el poate să aştepte ajutor din afară, prin care va pune pe fugă pe vrăjmaşi. Însă dacă se descurajează, dacă se predă în mâinile vrăjmaşilor, devine el însuşi pricină de a fi jefuit şi ruinat. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală nicicum nu vom pieri. Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut se află lângă noi şi ne ajută tainic. Dacă însă pierim cu duhul, noi singuri deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului.

Grija de multe este predare de bună voie. Nimeni dintre aceia care au stat fără preget de strajă şi au apărat cetatea sufletului lor de vrăjmaşii demoni nu au căzut sub stăpânirea lor. Un oraş chiar de se împotriveşte, poate să nici nu primească ajutor din afară, dacă Dumnezeu a hotărât să-l pedepsească pentru mulţimea nelegiuirilor lui. Însă sufletul oricât de păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor, ajunge numai să nu se descurajeze (să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii săi. Dacă acesta doreşte din toată inima să se izbăvească de demoni Dumnezeu va înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu (vezi Iezechiel 33, 11). Întreaga taină a mântuirii constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui Dumnezeu totul este înfăptuit şi tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea constă doar în faptul – dacă noi săvârşim cele necesare mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia care însetează după mântuire şi care se nevoiesc să o capete.

În Psaltire chiar Sfântul Duh a mărturisit cu tărie şi precizie aceste idei. Acolo citim: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr, voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe dânşii (Ps. 144, 18-19). Dacă iubeşti pe Domnul şi cu rugăciune fierbinte ziua şi noapte strigi către El, poate El să nu te izbăvească de asalturile demonilor? Ca să zdrobească faptele diavolului (vezi 1 In. 3, 8), Dumnezeu a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, Care din dragoste pentru noi a murit pe Cruce pentru mântuirea noastră! Cum este cu putinţă ca El să-ţi refuze ajutorul, când El Însuşi jinduieşte să ţi-l dea şi aşteaptă numai să strigi din toată inima către El! Pentru cei ce nădăjduiesc cu adevărat în Domnul sunt valabile cuvintele Psalmistului: Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va adormita Cel ce te păzeşte… Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac. (Ps. 120).

Despre mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu se cunoaşte că la cruntele năvăliri ale demonilor, când li se părea, că Dumnezeu îi părăsise deja, tocmai atunci – în momentul cel mai critic, – El intervenea în mod direct, şi se vădea că în toată vremea luptei lor pline de bărbăţie a fost neîncetat lângă ei, bucurându-se de împotrivirea lor şi ajutându-i în chip nevăzut. El ne ajută şi nouă când ne împotrivim adesea demonilor şi numai atunci se retrage de la noi când începem singuri să facem în conştiinţa noastră compromisuri ticăloase cu vrăjmaşii demoni, în ciuda sincerelor noastre relaţii cu Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu nu se amestecă în lupta noastră mai vădit, aceasta se întâmplă, ca să vadă cât suntem noi de tari întru bine şi până unde îi suntem credincioşi, până unde vom păzi cu sinceritate sufletele noastre de demoni şi dacă nu ne aliem tainic cu aceştia. Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască, numai dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească şi nimic mai mult! Şi chiar atunci când ne ispitesc aceştia, împotriva voi lor, ne sunt folositori deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări, numai dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât ne împotrivim, noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi, aceasta este de neînlăturat la orice luptător. Se poate chiar pentru puţină vreme să cădem. Însă, dacă ne ridicăm îndată, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală… (Pilde, 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăţia, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii doar una ca aceasta şi aşteaptă – să arătăm slăbiciune şi să pierim cu sufletul – ca să ne lovească. Ei devin puternici prin această slăbiciune a noastră.

Veţi spune însă: „Ce om nu este slab? Cum poate el să se lupte cu demonii cei puternici?”Da, vom recunoaşte cu toţii suntem slabi, şi încă foarte slabi. Însă, puterea noastră este Hristos! Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). Iar a te îmbrăca în Hristos, înseamnă să primeşti armura lui Hristos şi prin urmare să dobândeşti puteri. Asaltat de demoni un astfel de om nu va fi rănit. Căci demonii ies la luptă împotriva omului şi văd înaintea lor pe neaşteptate pe Hristos şi armele Lui, dintre care mai puternice sunt credinţa şi smerenia. Ei năvălesc cu neruşinare însă nu pot să facă nimic împotriva sufletului smerit şi care crede în Dumnezeu. La astfel de suflete însuşi Sfântul Duh ajută după cum este scris: …Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre (Rom. 8, 26). Astfel că nu noi ne luptăm şi biruim pe demon, ci Însuşi Dumnezeu Tatăl întru noi, Însuşi Hristos, în Care ne-am îmbrăcat prin harul botezului, Însuşi Duhul Sfânt, Care ne face de neînfrânt! Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filip. 4, 13).

Dar vai inimilor celor fricoase şi mâinilor celor slabe şi păcătosului care umblă pe două cărări! Vai inimii celei slabe! Că nu crede, pentru aceea nu va fi apărată (Isus Sirah 2, 12-13). Cele două cărări, pe care merge păcătosul, sunt îndoiala sufletului între credinţă şi necredinţă, între dăruirea către Dumnezeu şi înţelegerea cu diavolul. Credinţa în Dumnezeu şi dăruirea către El sunt cele mai de seamă condiţii ale victoriei. Dacă şovăieşti în credinţa ta şi în dăruire, nici un ajutor nu vei primi de sus. Grija de multe te va preda vrăjmaşilor tăi. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iac. 1, 8); să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu (Iac. 1, 7).

Grija de multe ne asaltează de obicei în urma unor nereuşite. Însă nicăieri nu se spune, că încă de la prima înfruntare cu demonii noi îi vom înfrânge. Dimpotrivă, suntem preveniţi, că prin lupte şi prin multe necazuri se intră în împărăţia lui Dumnezeu (vezi Fapte 14, 22). La vreme de luptă există căderi şi ridicări. Regula este: dacă ai căzut, ridică-te! Dacă ţi se întâmplă să nu izbuteşti, începe din nou! În legătură cu aceasta ca pildă ne slujesc albinele şi furnicile. Despre albine se ştie, că oricât li s-ar nărui fagurii ele nu contenesc niciodată să facă alţii noi până ce în cele din urmă vor reuşi să-şi asigure celule în care cresc larvele şi-şi depozitează mierea. Un naturalist povesteşte despre comportamentul micuţei furnici care purta o grea povară pe o suprafaţă înclinată. De cum se ridica pe locul cel mai înalt, povara cădea din nou. Aceasta s-a repetat nu doar odată. Însă ea, de fiecare dată se întorcea, o lua şi începea din nou să o care la deal, până ce în cele din urmă a reuşit să o ducă în muşuroi. Tot astfel şi noi trebuie să ne întărim în lupta împotriva piedicilor de pe calea vieţii duhovniceşti. Pentru a ne asigura de victorie să dăm dovadă de cea mai hotărâtă credinţă în Dumnezeu, de nădejde tare în ajutorul Lui, şi fără încetare să ne străduim să nu cădem în păcate de bună voie, ci să trăim virtuos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Noi nu avem alt mijloc de biruinţă asupra diavolului în afară de ajutorul lui Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă”. Cel mai aducător de biruinţă mijloc în viaţă este o comportare curată şi virtuoasă.

Nu trebuie să deznădăjduim nici chiar atunci când lupta devine deosebit de grea, şi mai cu seamă când intrăm într-o situaţie fără ieşire. Chiar dacă ni se pare că nu există nicio ieşire, trebuie să fim încredinţaţi că Dumnezeu cunoaşte ieşirea şi cu siguranţă ne va scoate din aceasta situaţie dacă dăm dovadă de răbdare până la sfârşit. Răbdarea este semnul adâncii credinţei în Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă să ne întărim întru răbdare, încununându-ne pentru credincioşia în încercările răbdate de noi, ocrotindu-ne cu dreapta Sa. „Când Dumnezeu îşi arată Atotputernicia Sa – spune sfântul Ioan Gură de Aur,- adesea îngăduie mulţime de osteneli în faptele noastre, ca să ne conducă spre împlinirea scopurilor Sale, ca să ne descopere măreţia Atotputerniciei Sale”. Acelaşi sfânt părinte povăţuieşte: „Nu există nimic mai puternic decât omul îngrădit cu ajutor ceresc, şi nimic mai slab decât omul, care este lipsit de acest ajutor”.

Cunoscând toate acestea trebuie să ne îmbărbătăm în luptă şi să nu ne îngăduim nicio îngrijorare şi cu atât mai puţin deznădejde. E de luat aminte, că si când descrie îngrozirile de dinaintea sfârşitului lumii Domnul Iisus Hristos nu dă dreptul credincioşilor săi urmaşi deşi atunci ei vor fi cel mai mult prigoniţi, să se arate fricoşi şi nehotărâţi. Dimpotrivă, El afirmă cu tărie şi îndrăzneală: Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se aproprie (Luca 21,28). Creştinul trebuie să fie îndrăzneţ în toată vremea, dar mai cu seamă – în grelele prigoane şi în ispitele cruciale. El trebuie să se deosebească radical de oamenii lumeşti care aşează ca scop al vieţii lor fericirea pământească. Pentru aceştia ispitele sunt moarte: ei se îngrijorează de cum văd piedici în viaţă pentru bogăţia pământească. Pentru creştin însă trebuie să fie în vigoare un dreptar exact pe dos. Dacă este un adevărat urmaş al lui Hristos, tocmai în vremea ispitei el este cel mai plin de bărbăţie, mai îndrăzneţ, mai energic pentru că atunci se hotărăşte locul veşniciei lui. Dacă arată în aceste momente hotărâtoare teamă faţă de viaţa sa, el poate să moară pentru vecie. Dacă însă îşi predă viaţa lui în mâinile lui Dumnezeu şi este gata să moară pentru Dumnezeu va trăi veşnic cu El.

În vremea cruntelor prigoane, când arienii s-au ridicat împotriva sfântului Atanasie cel Mare, el s-a ascuns printre monahii egipteni, cei de un cuget cu sine. Şi în cele mai crunte împrejurări sfântul a mărturisit către aceştia următoarele: „Niciodată nu am fost aşa de liniştit ca acum în vreme de prigoană!” Astfel, prin binecuvântata lui îndrăzneală, el a fost străin de orice îngrijorare şi a biruit. Pravila este următoarea: dacă te afli în grele ispite, în loc să te îngrijorezi, roagă-te! Rugăciunea fierbinte te va uni cu Dumnezeu, iar de la El vei primi puteri care te vor întări. Vântul împrăştie ceaţa, iar rugăciunea îngrijorarea. Soarele pune pe fugă întunericul, iar harul Sfântului Duh îndepărtează deznădejdea. Acest har se dobândeşte însă cu smerenie şi devine lucrător prin răbdare (vezi Luca 8, 15). El se înmulţeşte prin nevoinţă şi prin luptă!

Îngrijorarea este rudă a lipsei de voinţă. Dacă avem hotărârea să fim ostaşi îndrăzneţi ai lui Hristos, gata să-şi jertfească viaţa lor pentru Dumnezeu, vom vedea cum Dumnezeu ne va umple o neobişnuită bărbăţie şi fericire. Atunci vom înţelege de ce sfinţii mucenici cântau în mijlocul chinurilor lor. Atunci ne va deveni limpede că pentru aceia care se nevoiesc în viaţa duhovnicească există mângâiere, încă din timpul luptei. Şi cât de mare va fi bucuria la biruinţa deplină şi mai cu seamă în veşnicie – în împărăţia cea cerească! Însă grija de multe se naşte şi din păcate. Păcatele care ne asaltează şi nu sunt spovedite sunt o povară grea a sufletului sub care omul geme şi fără de voie se descurajează. Sub influenţa acestei descurajări sufletul devine neputincios şi în ciuda puterilor lui fireşti dăruite de Dumnezeu, într-atâta decade, că nu mai întreprinde nimic împotriva ispitei şi se dedă la noi şi noi ispitiri. O asemenea descurajare, rudă a păcatelor, naşte noi păcate. Aceasta este starea celor păcătoşi, care cred în Dumnezeu, însă nu au caută calea pocăinţei.

Cei ce au păcătuit şi nu cred nu încearcă o astfel de îngrijorare. Ei au aflat leacul împotriva ei în opiumul desfătărilor. Sub influenţa patimilor care îi stăpânesc, ei înăbuşă orice manifestare a grijii de multe în sufletul lor, trecând de la o plăcere la alta. Ei se înşeală pe sine, că pot să fie fericiţi şi tot încearcă vreo satisfacţie din petrecerile lor, chiar dacă destul de rapid văd spatele „fericirii” care se îndepărtează de la ei. Însă aceasta nu-i descurajează. Fără încetare se avântă în căutarea unei noi plăceri, aşteptând de la ea o nouă „fericire”. Diavolul îi ajută în această direcţie şi le distrage atenţia în înşelarea lor de sine. Desigur şi nou aflata „fericire” trece rapid. Însă ce-i cu asta?! Mâine soarele va străluci din nou şi îi va aduce noi posibilităţi pentru alte întâlniri şi desfătări! Astfel întreaga viaţă se scurge în jocul înşelării de sine până ce vine moartea şi răpeşte sufletele ce au rodit păcatul, ca să le târască în iad.

Pe cât este de nedrept omul în întreaga lui păcătoşenie să caute neîncetat plăceri ca şi cum le-ar sluji! Drept ar fi fost ca păcătosul singur să caute pentru sine pedepse pentru a-şi răscumpăra vina înaintea lui Dumnezeu şi să afle întru el pacea. Adevărata fericire este aceea, care izvorăşte din sufletul ce se află în pace cu Dumnezeu şi cu propria lui conştiinţă, şi nu aceea care o întâlnim ocazional ca să ne părăsească în următoarea clipă şi din care noi furând puţin, să păcătuim încă şi mai mult cu acest jaf.

Sfinţii niciodată nu au căutat plăceri. Dimpotrivă, ei au fugit de satisfacţiile vieţii pedepsindu-se cu nevoinţe aspre alese de ei de bună voie şi în grele condiţii de viaţă supunându-se la lipsuri de necrezut – foame, sete, ger, dogoare. Şi suportând cu răbdare toate aceste strâmtorări care ar fi silit pe omul obişnuit să se dedea la cârtire şi îngrijorare, tocmai astfel au biruit întru sine grija de multe şi s-a arătat că în sufletele lor strălucea soarele împărăţiei lui Dumnezeu cu caracteristicile ei dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 7). Aflând pe Dumnezeu şi fericirea în Dumnezeu ei nu căutau plăcerile cele vremelnice din afară. Şi cum le păreau lor acestea?! La omul ajuns la vârsta înţelepciunii nu se mai e loc de jocul cu păpuşi! Cele plăcute pentru copii sunt jignitoare pentru el. Cel ce gustă din veşnicele bunătăţi, pe care doar Dumnezeu le dăruieşte nu află nicio plăcere în înşelătoarele şi mincinoasele plăceri pământeşti.

Bine spune Pascal: „Dacă omul era fericit, fericirea lui ar fi fost cu atât mai deplină cu cât mai puţine plăceri există, cum se întâmplă cu sfinţii… Da, însă dacă plăcerea poate să ne dea bucurie, oare aceasta nu este o fericire? – Nu, pentru că vine de aiurea şi din afară. Şi atunci omul este dependent, prin urmare poate să se tulbure de miile de schimbări, care inevitabil îl mâhnesc”.

Tragedia umană constă în îndepărtarea omului de Dumnezeu şi în căutarea fericirii în afară de Dumnezeu. Şi această rătăcire este fatală. În ciuda nenumăratelor dezamăgiri în încercarea de a atinge fericirea pe această cale, oamenii nu se înţelepţesc uşor. Ei îşi închipuie, că dacă pornesc pe o altă cărare, dacă îşi schimbă profesia, mediul, rudele ori soţiile, îşi vor afla liniştea dorită. Însă procedând aşa, alte neplăceri îi năpădesc şi izgonesc fericirea din inima lor. Plăcerile îi ajută în acest caz cel mai puţin. Ele sunt doar mijloace vremelnice pentru om de a fugi de sine însuşi şi de a nu-şi da seama până la o anumită vreme cât este de nefericit atunci când rămâne doar el cu sine însuşi.

„Singurul lucru – spune Pascal – care ne mângâie în nefericire este plăcerea, dar în realitate aceasta este cea mai mare nefericire a noastră. Căci anume plăcerea ne împiedică să cugetăm la noi înşine şi ne păgubeşte fără să ne dăm seama. Fără ea noi am fi căzut într-o descurajare de nesuportat şi doar aceasta ne-ar fi împins ca să aflăm cel mai sigur mijloc de a trage un folos din ea. Însă plăcerea ne distrage şi pe nesimţite ne conduce spre moarte”.

Ce trebuie să facă cei care au păcătuit şi cred în Hristos, pentru a nu cădea în aceste rătăciri fatale pentru păcătoşii care nu cred? Ei trebuie să caute mântuirea din această îngrijorare nu în satisfacţie ci dimpotrivă, prin această grijă de multe să se izbăvească de orice îngrijorare. Ce vrea să spună aceasta? Iată ce: dacă te descurajezi pentru păcate nu fugi de necazul care te apasă din pricina lor! Nu căuta plăceri, ci spune-ţi: Iată până unde m-au condus păcatele mele! Vai mie! Dacă eu aici pe pământ mă bucur de atâtea îndurări dumnezeieşti unde mă bucur de aer şi de soare, unde admir stelele şi florile – dacă aici cad într-o astfel de stare de iad, care aproape nu o pot suporta şi prefer să mor, atunci prin păcătoşenia mea, care va fi starea mea în iad, unde nu va exista nici un fel de mângâiere! Nimic altceva nu-mi rămâne în afară de a mă pocăi şi a striga asemenea lui David: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!”

Cel care în grija lui de multe ajunge la pocăinţă, acela tocmai prin această îngrijorare se izbăveşte de ea. Aici se cere înţelepciune care îi va ajuta omului să recunoască şi în această descurajare glasul lui Dumnezeu care cheamă pe păcătos la pocăinţă. Această înţelepciune îl va învăţa şi la aceea – de a nu se îngrijora la orice prilej de scârbă, şi să ştie că grija poate să fie, pe cât de vătămătoare, pe atât de folositoare. Vătămătoare este aceasta, când ne îngrijorăm pe motivul neizbânzilor pământeşti, pentru pierderile materiale, pentru egoismul rănit ori în general pe motivul că ni s-a făcut vreun rău. Folositoare este însă grija de multe când ne-a fost dat să gustăm iadul înaintea iadului şi prin aceasta ne îndeamnă către pocăinţă şi împăcarea cu Dumnezeu. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (2 Cor. 7, 10).

Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă în chip minunat: „Dumnezeu a aşezat îngrijorarea în firea noastră, nu spre a ne preda ei în chip neînţelept şi la vreme nepotrivită. Şi nu pentru a ne păgubi prin ea, ci de a primi prin ea mare folos. Însă cum putem să primim prin aceasta folos? Dacă ne dăruim ei la vreme potrivită. Iar momentul potrivit pentru îngrijorare nu este când răbdă răul, ci când săvârşim răul. Însă noi am stricat rânduiala şi am schimbat vremea. Când păcătuim mult şi săvârşim răul, nu ne frângem inima nici măcar pentru puţină vreme; însă îndată ce vreun om ne face cel mai mic rău pierim cu duhul, ne îngrijorăm, ne pierdem raţiunea, şi lipsiţi de curaj dorim să terminăm cu viaţa noastră.”

După sfântul Ioan Gură de Aur, o asemenea reacţie, împotriva relelor venite din afară este întrutotul nelalocul ei. Căci leacul prescris este folositor doar atunci când este administrat într-o boală potrivită lui. Grija de multe este un leac mult prea puternic. Ea poate să roadă şi să cureţe viciile când conduce sufletul plin de păcate până la pocăinţă.  Dacă însă păcătosul se leneveşte pentru mântuirea lui, grija de multe poate să-l păgubească. Însă aceia care răspund că nu pot să nu se îngrijoreze când conştiinţa îi apasă pentru păcătoşenia lor şi la suferinţele pentru păcatele săvârşite, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde cu înţelepciune că, dacă vreun păcătos este pedepsit în această viaţă pentru păcatele lui, el tocmai pentru aceasta nu trebuie să se descurajeze, ci dimpotrivă – să mulţumească şi să se facă mai blând, cunoscând, că încă din această lume se slobozeşte de păcatele lui prin pedeapsa pe care o rabdă şi că nu va mai fi osândit împreună cu lumea (vezi 1 Cor. 11, 32).

Întunericul descurajării (îngrijorării), după minunatul sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie să se risipească cu cererii şi rugăciuni: astfel şi fericitul David, acest mare şi minunat bărbat, necontenit s-a folosit de aceste medicamente (rugăciuni) şi prin ele s-a izbăvit din greutatea necazului. El spunea lui Dumnezeu: Necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă (Ps. 17, 18), ori din nou singur se îmbărbăta trezind întru sine gânduri cucernice: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeu meu (Ps. 42, 6 – 7).

Iată că prin pocăinţă, prin rugăciuni, prin lupta cu păcatele se izgoneşte descurajarea (grija de multe). La necaz, cei deznădăjduiţi pentru nelegiuirile şi răutăţile săvârşite, pe care nu pot să le îndrepte, omul trebuie să-şi amintească, că deznădejdea este mai înfiorătoare decât toate, chiar şi decât păcatul neîndreptat. Pe cât de neîndreptat poate să fie la om, păcatul poate să fie iertat de Dumnezeu, ajunge numai să fie însoţit de o pocăinţă adâncă potrivită lui, care îndepărtează deznădejdea. Cei ce păcătuiesc nu trebuie să deznădăjduiască – scrie Sfântul Marcu Ascetul. Pentru că noi vom fi osândiţi nu din pricina multelor noastre răutăţi, ci de faptul că nu dorim să ne pocăim.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „nu păcatul păgubeşte într-atâta cât deznădejdea”. Şi pentru că deznădejdea este mai rea decât păcătuirea, şi pe cât suntem mai păcătoşi, niciodată nu trebuie să ne descurajăm până la deznădejde. Pentru păcat există leac – iar aceasta este pocăinţa. Iar „leacul”, care-l oferă deznădejdea este lipsit de orice putere. Iuda demonstrează aceasta. Iată de ce dacă cădem în grija de multe (descurajare) pentru păcatele noastre, să alergăm să le mărturisim, şi ne vom lecui. Aici ajută şi ocupaţiile duhovniceşti, către sunt ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu citirea Vieţilor Sfinţilor, curatele, scurtele însă fierbinţile rugăciuni, cântările duhovniceşti şi binefacerea. Osteneala trupească în asemenea cazuri este de asemenea foarte recomandată. Prin metode adecvate poate să se pună pe fugă grija de multe care a pătruns în sufletele noastre, şi să să pătrundă acolo razele bucuriei şi nădejdii”.

(din: Arhim. Serafim Alexiev, Izbavirea de pacate. Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, Traducere din limba bulgara de Gheorghita Ciocioi)

alexiev3164.jpg

Legaturi:

***


Categorii

Arhimandrit Serafim Alexiev, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Duhul grijii de multe (al descurajarii)… nu mi-l da mie!

  1. “Dacă acesta doreşte din toată inima să se izbăvească de demoni Dumnezeu va înfăptui aceasta.”

    “Întreaga taină a mântuirii constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui.” – ma duce gandul la maxima ‘omul este ceea ce gandeste’ mai ale in sens religios devine reala si aplicabila; daca omul se ingrijeste, si lupta pentru a sa izbavire nadajduind puternic in mantuire in ciuda tuturor ranilor primite in lupta cu sine, cu lumea si cu diavolul va fi intarit de Dumnezeu – Imparatul Imparatilor si Domnul Domnilor sa ajunga la liman fiindca ‘Imparatia Cerurilor se i-a cu sila si nevoitorii o rapesc pe ea’.

    Chiar El ne spune ‘Indrazniti!Eu am biruit lumea’ – nu cu sabia lui Malhus taind urechile dusmanilor vazuti si nevazuti ci prin barbatie (nadejde), credinta si dragoste…mai intai fata de Dumnezeu care, trebuie si merita sa fie iubit din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea, din toata virtutea ta dar infasurat in mantia smereniei, a bunei-cuviinte, a credinciosiei cerand ajutor si sprijin Imparatesei noastre – Maicii Domnului si a sfintilor bine placuti lui Dumnezeu care,sunt adevaratii prieteni ai Lui.

  2. Abecedarul meu in cele duhovnicesti este cartea “Viata duhovniceasca a crestinului ortodox” a Arh.Serafim, pe care il iubesc.Cand nu am timp sa alerg la duhovnic ,raspunsuri la probleme gasesc aici in aceasta carte . O recomand calduros tuturor.Multumesc ptr. postare ,azi a-ti facut o bucurie unei pacatoase..

  3. Da , abrutizati de munca la serviciu , acasa , sau la camp – cine mai are putin pamant – uita cum trec zilele… nesimtirea devine atat de mare , incat “vrajmasii sufletului” : ispitele trupesti ,
    lacomia si imbuibarea pantecelui , slava desarta si mandria , pizma si ura si – ce este mai rau intre rele – “racirea in credinta” , pun capac la toate si duc direct in iadul vesniciei …
    nici cei care-si inchipuie ca “opiumul desfatarilor” ar fi ceva salvator – nu stiu ce-i asteapta …”Tragedia umana consta in indepartarea omului de Dumnezeu” [ Pascal ] , “placerea este cea mare nefericire a noastra” … ooo , daca s-ar uita aici mai ales acea parte a tineretului de azi , care zace prin discoteci , baruri ,
    cafenele …sau maturii acestei generatii cu bidonul de bere in buzunar sau batranele vopsite tipator … sau oricine se ocupa de multe : fie activitati intelectuale , sociale …dar nu-si ridica ochii
    spre Cer , decat dupa capul lor , nesocotind Sfintele Taine si razand , rataciti , de “talibanii” fundamentalisti ai Ortodoxiei noastre … d a c a ar citi aici si ar lua aminte … S-ar milostivi
    Dumnezeu de lumea intreaga …

  4. Revin , cerandu-mi iertare pentru ca nu mi-am finalizat comentariul , pentru ca iarasi am trait frumusetea din “Inmuri vii pentru Crucea
    purtata” – adevarata “Gura de rai” a privelistei deschise din acel
    foisor al suferintei , din mijlocul viilor …
    Dar , cum Magda a spus exact ce-as fi vrut sa mai adaug – mai spun doar celor “descurajati” de duhul grijilor acestor vremuri in deriva , sa mai asculte inca o data majestuasa simfonie a “Imnurilor vii pentru Crucea purtata” si sa mai vada , iarasi , minunea privelistei care se deschide din foisorul suferintei …”Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai…” …chiar mai las la o parte atatea griji infame si ma urc si eu , netrebnica si pacatoasa , in acel foisor aflat in mijlocul viilor , cu frica sa nu-l pangaresc …

  5. Deh…”binecuvantarile” progresului!
    Era odata un soricel (alb), intr-o cusca de aur. Statea acolo privind printre zabrele si se tanguia…
    Trecatorii se opreau si priveau la el cu luare-aminte. Unul il compatimea, iar ceilalti il pizmuiau zicand:
    -Ia te uita, ce casa frumoasa are!
    -Are si cascaval!
    -Da, si tot nemultumit este…ce o fi mai vrand?!
    Dar el, rontaind cu dintisorii lui mici din bucatica de cascaval, gandea: “Cand voi creste si voi fi un sobolan in toata regula, poate ma vor ajuta dintii sa rod aceste zabrele si sa ies, sa fiu liber…poate…

  6. Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire

    Fie!

    † Bartolomeu ANANIA

    Buna-vestire

    Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

    Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. în faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

    Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

    Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

    Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

    – Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

    În acea clipă s’a petrecut întruparea.

    Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

    Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

    Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

    E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

    Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, –jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

    Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

    Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

    Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire. Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

  7. Catre cei care slujesc zi de zi, neobositi la alcatuirea acestui site :
    Faceti o lucrare mare, care nu are precedent(avind in vedere si usurinta cu care putem sa o citim in fiecare zi, punind-o pe pagina ‘home’). Atunci cind am o problema de suflet gravã, gravã si pot cadea in deznadejde sau in pacat, cind drumul pina la o carte e ingruiat(de simplul gest al mergerii pina la raftul bibliotecii sau de inexistenta cartii), un singur click mi-aduce in ochi si face sa patrunda in suflet voia lui Dumnezeu, pe intelesul nostru comun si plin de nerabdare, sparge nerabdarea, rupe infruntarea cea rea pe care o avem(am)uneori, din pacate des, in noi si ne readuce, ne repune in matca plãmãditã si intocmita de Dumnezeu pentru noi.
    Dumnezeu sa va intareasca rivna! Sa va dea sanatate si putere de sus!

  8. …si dau click, deschid ‘Razboi intru cuvint’ intotdeauna, fiindca stiu ca acolo voi gasi cuvinte care-mi vor linisti sufletul.

  9. eh, frate sergiu, de ar fi asa de simplu, si pentru noi, si pentru fratia ta, sa ni se linisteasca sufletele de la un simplu click… 🙂 Iti multumim pentru incurajari, doar ca sunt cuvinte prea mari pentru noi. Si nu e adevarat ca lucram neobositi, ci din contra, foarte obositi. 🙂 Ne bucuram insa pentru folosul adus si de textele duhovnicesti, care in aceasta perioada agitata sunt trecute mai usor cu vederea. Iti multumim din suflet pentru rugaciuni si binecuvantari si ti le “intoarcem” si fratiei-tale! Domnul sa le plineasca si sa ne miluiasca pe toti!

  10. Ei! Frati Admin.!
    V-ati indoit vreo data ca nu suna sau rasuna in sufletul celor care citesc pe-aici ceva…cat de mic?! Ei bine, sa stiti ca – in privinta mea dar si-a altora (sunt sigura) – in functie de starea sufleteasca, de asezarea sufleteasca…la unii au sunat clopotelul, la altii ditamai clopotul, la altii care erau rosi de intuneric i-ati facut sa vada luminita de la capatul tunelului, pe mine m-ati lamurit in chestiuni foarte fine duhovnicesti, mi-ati ‘batut obrazul’ (fara sa stiti/vreti) in privinta unor apucaturi sau idei gresit/prost intelese, m-ati pus pe linia de plutire deseori, m-ati incurajat, m-ati imbarbatat, m-ati edificat, mi-ati readus in minte si in suflet lucruri uitate, mi-ati deschis ochii indepartand ceata de pe ei si cate si mai cate…asa ca, nu va indoiti de misionarismul vostru prin ceea ce faceti pentru existenta acestui site minunat, cu atata hrana duhovniceasca ‘adusa la zi’ prin efortul vostru, sudoarea voastra, timpul vostru..

    Dumnezeu sa va rasplateasca si in viata de-aici si – mai ales – in cea viitoare!

  11. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu!

  12. Pingback: blogul lui laurentiu dumitru » Blog Archive » Linkurile zilei, 28.03.2009
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Evanghelia despre grijile vietii si inchinarea la doi domni
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “DUMNEZEU NU DEZNADAJDUIESTE DE MANTUIREA NOASTRA”
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (4): “TOATA GRIJA ARUNCATI-O DOMNULUI, EL ARE GRIJA DE VOI”
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » OMILIA SFANTULUI IOAN GURA DE AUR LA EVANGHELIA GRIJILOR VIETII: “Hristos ne spune: „Cautati pe cele ceresti!”, dar noi nu le cautam nicio clipa…”
  17. Pingback: INTRISTAREA SAU DEPRESIA - DUHUL "UCIGASULUI DE OAMENI DINTRU INCEPUT". CARE ESTE GRAVITATEA PACATULUI SINUCIDERII? Raspunsurile psihiatrului ortodox D. Avdeev
  18. Pingback: TRISTETEA SI AKEDIA: cauze, manifestari, terapeutica duhovniceasca (Jean-Claude Larchet)
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate