SFATURI PARINTESTI DE FOLOS EXCEPTIONAL SI PENTRU NOI de la Cuviosul Serafim de la Platina

3-09-2009 Sublinieri

“Tu vii la Ortodoxie ca să-L primeşti pe Hristos, şi nu ai voie să uiţi niciodată acest lucru”

seraphimrose111bis.JPG

Călăuzire pastorală

Suferinţa este arătarea unei alte împărăţii, spre care noi privim. Dacă a fi creştin ar însemna a fi „fericit” în viaţa aceasta, atunci nu am mai avea trebuinţă de împărăţia Cerurilor. (Părintele Serafim)

Ortodoxia confortabilă nu poate fi decât o făcătură. (Pr. Serafim)

“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”, credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”. Majoritatea acestor sfaturi au rămas în inimile şi în minţile fiilor săi duhovniceşti, însă unele s-au păstrat şi în scris: este vorba de scrisorile sale pastorale, pe care Părintele Gherman i-a dat ascultare să le scrie la indigo şi să păstreze o copie.

In 1973, după ce Maggie, fiica lui Vladimir şi a Silviei Anderson, a murit şi a fost înmormântată pe Noble Ridge, Părintele Serafim i-a scris Silviei aceste cuvinte:

“Faptul că te gândeşti cu durere la Maggie este firesc – însă aceasta ţine de cele pământeşti. Sufletul ei este la Dumnezeu, iar încercările pe care le-ai avut cu Maggie au fost o cercetare din partea lui Dumnezeu şi dovada că în toate cele întâmplate este ceva mai adânc decât poate să-şi închipuie logica şi sentimentul omenesc.

Unii oameni par a avea un drum „uşor” şi fără ocolişuri în viaţă sau, cel pu­ţin, aşa pare din afară. în schimb, pentru unii ca tine, totul pare complicat şi greu. Să nu te nelinişteşti de aceasta. De fapt, din punct de vedere duhovnicesc, cei ce chiar au un drum „uşor”, probabil că sunt în primejdie! – tocmai fiindcă nu există câştig duhovnicesc sau sporire fără răbdarea până în sfârşit a ceea ce Dumnezeu ne trimite. Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte mult mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi, orice am crede noi, El ne trimite ceea ce ne este de trebuinţă!

Mormântul lui Maggie este un izvor de mare bucurie pentru noi. In marţea de după săptămâna Paştilor, când se pomenesc din nou morţii pentru prima dată, ne-am dus acolo şi am cântat, amestecând cântări pentru morţi cu cântări pas­cale; apoi am ciocnit ouă – simbol al învierii – şi am mâncat deasupra mormân­tului. Cu adevărat, viii şi morţii sunt una în Hristos şi doar din pricina orbirii noastre ajungem să uităm uneori acest lucru!”

Câţiva ani mai târziu, într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc care suferea de pe urma politicilor bisericeşti, Părintele Serafim scria:

“Cât despre încercările tale: multe dintre ele sunt părţi fireşti ale vieţii, iar Dumnezeu îngăduie ca unele dintre ele să se adune grămadă, tocmai pentru că eşti în stare să le duci. Letargia aceasta, ce vine mai ales de pe urma politicilor într-un loc sfânt unde nu au ce căuta, va trece. Insă trebuie să înveţi să suferi şi să rabzi – dar să nu vezi aceasta ca pe un lucru „fără sfârşit şi dezolant”, căci atunci greşeşti: Dumnezeu trimite multă mângâiere, pe care o vei cunoaşte din nou. Trebuie să te deprinzi a afla bucurie în mijlocul unor doze tot mai mari de întristare; astfel îţi vei putea mântui sufletul şi îi vei putea ajuta şi pe alţii“.

Unui bărbat din Anglia, care trecea prin dificultăţi asemănătoare, Părintele Serafim îi trimitea următoarele sfaturi:

“În ceea ce vă priveşte personal, nu pot, fireşte, să vă dau un răspuns defini­tiv. Cu toate acestea, ştiu că adeseori, în viaţa duhovnicească omul începe să crească cu adevărat tocmai în condiţii aparent „imposibile”; atunci el trebuie să devină mai sensibil, să se gândească mai puţin la voia proprie, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi să înveţe să vadă ceva mai adânc în realitatea ce ne înconjoară – şi toate acestea prin suferinţă, atât a noastră, cât şi a celorlalţi”.

Lucruri asemănătoare avea să-i spună Părintele Serafim şi unui tânăr care se simţea singur în lume şi în acelaşi timp jinduia să slujească lui Dumnezeu ca preot:

“Părintele Dimitri Dudko are un cuvânt pentru noul convertit care duce o via­ţă singuratică în lume (cred că l-am citit în trapeză după plecarea dumitale): In­tră cât poţi de adânc în duhul Bisericii, în felul ei de a gândi şi de a trăi… Singu­rătatea dumitale, chiar dacă este greu de purtat, este ceva bun, pentru că numai din suferinţă vine creşterea duhovnicească; ea va trece, pe măsură ce vei pătrun­de tot mai mult în duhul Bisericii, hrănindu-te neîncetat cu el. Lectura zilnică, oricât de puţină, este de mare folos în această strădanie.

Cât despre preoţie: deocamdată păstrează cu scumpătate acest gând în inima ta. Cu cât ai mai multă experienţă de viaţă şi de suferinţă (ştiu că nu-ţi place cu­vântul acesta – însă chiar dacă nu umbli să cauţi cu tot dinadinsul suferinţa, mă­car să te pregăteşti a primi cu mulţumire cea pe care ţi-o trimite Dumnezeu), cu atât vei fî mai bine pregătit pentru preoţie“.

Unui tânăr preot, Părintele Serafim îi scria:

Să nu te deprime gândul că sunt oameni din parohie care se ridică împotriva ta. Dacă te-ar îndrăgi toţi, aş zice că ceva nu este în regulă, căci ar însemna că ţii seama prea mult de aşteptările oamenilor atunci când le dai sfaturi pastorale. Şi Hristos a fost urât şi a fost răstignit. De ce ne-am aştepta ca toată lumea să ne iubească aşa, dintr-o dată, dacă păşim pe urmele lui Hristos? Ingrijeşte-te numai să ai o conştiinţă pastorală curată şi nu te mai teme de ura celorlalţi, ci de ura din tine însuţi”.

Părintele Serafim nu-şi ţinea sfaturile despre suferinţă numai pentru cei care se întâmpla să o trăiască. În 1979 a primit o scrisoare de la un tânăr care se pre­gătea spre a fi botezat şi deja se simţea aprins de râvnă. Acest tânăr catehumen citise o carte recent tipărită de către Frăţie, carte pe care i-o trimisese Părintele Serafim: Sf. Simeon Noul Teolog, Păcatul lui Adam – omilii despre căderea omului şi despre răscumpărarea sa prin Iisus Hristos.

„Spre finalul cărţii, scria acest tânăr, „mi-am dat seama că ajunsesem să subliniez aproape fiecare pro­poziţie şi adeseori ochii mi se umpleau de lacrimi; însă erau chiar lacrimile acelea pentru care stăruim în rugăciunile noastre de dimineaţă ca să ni le tri­mită Maica Domnului. Sunt lacrimi ce au o lucrare curăţitoare asupra sufletu­lui”.

Omul acesta visa să alcătuiască treptat o obşte semi-călugărească în oraş şi spera că actualul său coleg de cameră, un fost „om al străzii” de origine evreiască, va deveni creştin ortodox. Aceasta în ciuda faptului că prietenul său D. îi atrăsese atenţia să nu se lase pradă unor astfel de vise. Iată ce-i scria Părintele Serafim tânărului catehumen:

“D. are dreptate – nu te lăsa purtat prea departe de asemenea „fantezii”. Însă nici nu le înăbuşi cu totul – nu putem trăi fără vise! Dumnezeu să-i dea lui Ruben al tău harul de a se boteza şi să-şi afle locul trebuincios lui pentru a putea deveni un creştin ortodox care să aducă roadă. […]

Iar ţie să-ţi dea Dumnezeu în continuare aceeaşi prospeţime faţă de Ortodoxie pe care ai simţit-o citind omiliile Sfântului Simeon Noul Teolog! Insă ia seama, căci aceasta nu va fi cu putinţă decât cu suferinţă; tot ce îţi este de tre­buinţă spre a-ţi adânci credinţa va veni prin suferinţă – dacă o vei primi cu sme­renie şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Nu este prea greu să fii „entuzias­mat” de bogăţia şi adâncimea credinţei noastre ortodoxe; dar a-ţi tempera entu­ziasmul prin smerenie şi trezvie (care vin prin dreapta primire a suferinţelor) nu este un lucru uşor. La foarte mulţi dintre creştinii noştri ortodocşi de astăzi (mai cu seamă la cei convertiţi) se poate observa un lucru înfricoşător: multe discuţii despre adevărurile şi experienţele înalte ale adevăratei Ortodoxii, însă ameste­cate cu mândrie şi cu simţământul propriei importanţe de a fi „înlăuntrul” a ceva ce majoritatea oamenilor nu văd (de unde izvorăşte şi atitudinea critică, în pri­vinţa căreia deja ai fost avertizat). Să-ţi ţină Dumnezeu inima blândă şi plină de dragoste pentru Hristos şi pentru aproapele. Dacă te vei învrednici şi de un du­hovnic căruia să-i poţi încredinţa simţămintele inimii tale şi în judecata căruia să te poţi încrede, totul îţi va fi mult mai uşor – dar dacă Dumnezeu va binevoi să ai parte de un asemenea duhovnic, îl vei găsi „firesc”, aşa cum se petrec toate în viaţa duhovnicească – cu timpul, cu răbdare, cu suferinţă şi ajungând să te cu­noşti mai bine pe tine însuţi.

Într-un alt loc, Părintele Serafim scria: într-adevăr, cu toţii trebuie să învă­ţăm şi să reînvăţăm că pretenţiile şi ideile noastre trebuie să treacă testul reali­tăţii şi să se călească prin suferinţă”.

Părintele Serafim era foarte îngrijorat de aceia care se foloseau de bogăţiile Ortodoxiei nu spre a se nevoi întru dreptate, ci tocmai ca pe un mijloc de a fugi de nevoinţă. El cunoştea o mamă celibatară care, din „râvnă religioasă”, căuta să scape de răspunderea pe care o avea faţă de copiii săi, lăsându-i în casele altora. Iată ce scria Părintele Serafim despre ea:

“Dacă scapă de „problema” copiilor săi, pierzarea ei este aproape garantată… Face o greşeală foarte gravă atunci când crede că, odată „scăpată” de copii, va putea începe să se gândească la o mănăstire şi la o adevărată „viaţă duhovni­cească” – căci dacă nu recunoaştem că viaţa noastră duhovnicească începe chiar acum, cu orice ne-ar fi dat Dumnezeu (şi cu atât mai mult dacă noi înşine am intrat într-o situaţie dificilă!), atunci nu ne vom începe „viaţa duhovnicească” nici mai târziu. Ar trebui deci să ştie că mântuirea ei poate depinde chiar de su­ferinţa de a-şi creşte copiii; însă dacă nu rabdă până în sfârşit, atunci mai târziu, când crede ea că va începe adevărata „viaţă duhovnicească”, va descoperi că nu are absolut nimic, iar „viaţa duhovnicească” ce începe după ce scăpăm de pro­blemele de acum este o simplă abstracţie. Cred în adevărul celor spuse, însă fo­losul duhovnicesc al „răbdării până în sfârşit” vine doar dacă suferinţa este pri­mită de bunăvoie.

Nu putem vedea viitorul – dar să ştii că dacă iubeşti pe Dumnezeu, şi Bise­rica Sa Ortodoxă, şi pe aproapele tău, atunci Dumnezeu poate să te folosească, şi o va face. Nu trebuie decât să rămâi în legătură cu nevoitorii ortodocşi (căci aceştia chiar există)”

În unele din scrisorile pastorale ale Părintele Serafim găsim poveţe referi­toare la lupta împotriva păcatelor trupeşti. Iată ce scria unei persoane:

Cât despre războiul trupesc, atunci când nevoinţa fizică este imposibilă sau greu de împlinit, Avva Varsanufie spune: „Fugi degrabă către Rugăciunea lui Iisus şi vei afla odihnă”;roagă-te neîncetat, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, izbăveşte-mă de patimile cele de ruşine”.

Pe un altul, care se plângea de slăbiciunile proprii şi se ruşina să-i mărturi­sească preotului din parohie căderile de natură sexuală, Pr. Serafim îl îndemna:

Nu te teme să-ţi mărturiseşti păcatele trupeşti. Chiar credeai că eşti atât de sfânt? Dumnezeu te lasă să cazi pentru ca să te smereşti. Ridică-te şi umblă, cu frică şi cutremur. Luptă-te cu ele, dar nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla. Tăria în virtutea ortodoxă vine treptat; faptele tale de fiecare zi te ajută să o zideşti; iar de cazi, o vor zidi smerenia şi trezvia în locul tău”.

Iar altei persoane:

“Lupta ta cu „drăceasca preacurvie” nu este chiar atât de neobişnuită precum ai putea crede. Patima aceasta a dobândit multă putere în vremurile acestea cumplite – aerul este saturat de ea. Iar dracii profită de aceasta ca să te atace în punctul cel mai vulnerabil. Orice luptă cu patimile îi implică şi pe diavoli, care dau „sugestii” aproape neobservate pentru a declanşa patimile şi lucrează în orice alt chip pentru stârnirea lor. Dar imaginaţia omenească joacă şi ea un rol însemnat aici şi ar fi neînţelept să distingi cu precizie unde se termină patimile şi imaginaţia noastră şi unde începe lucrarea dracilor, ci trebuie doar să continui lupta.

Faptul că diavolii te atacă în vis este semn de sporire – înseamnă că dau îna­poi, văzând că te împotriveşti păcatului conştient. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca să-ţi continui lupta. Adeseori, diavolul acesta te lasă în pace cu totul pentru o vreme şi poţi avea un fals simţământ de siguranţă, cum că ai fi „deasu­pra” acestei patimi; însă toţi Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia să nu credem că pa­tima aceasta a fost biruită înainte de mormânt. Continuă-ţi lupta şi află-ţi adă­post în smerenie, recunoscând cât de josnice sunt păcatele de care eşti în stare şi cum te pierzi fără ajutorul necontenit al lui Dumnezeu, Care te cheamă la o via­ţă mai presus de aceste păcate”.

Din epistolele acestea se poate vedea că Părintele Serafim era blând şi că îi îmbărbăta pe fiii săi duhovniceşti care se luptau cu adevărat cu păcatele tru­peşti. Insă cu cei care se dădeau bătuţi în faţa acestui păcat, iar apoi îl îndrep­tăţeau şi aduceau argumente raţionale, Părintele Serafim se purta cu totul altfel.

În scrisoarea următoare, adresată unui tânăr care adusese câteva suflete nesă­buite în păcate sexuale nefireşti, socotind că le „evanghelizează”, Părintele Serafim îi vorbeşte fără să-l cruţe:

“Fiule, tu te amăgeşti singur şi mergi pe calea pierzaniei. Nu vreau să afişez o mincinoasă „bunătate” şi să-ţi ascund acest lucru. Vorbeşti despre ajutorarea altora, însă tu îi duci la pierzanie… Ştii tu oare că „predicându-i credinţa” acestui …  şi apoi păcătuind cu el, l-ai făcut imun faţă de Hristos? Iar acum crezi că îl vei mai salva pe … ?

Fiule, trezeşte-te, cât mai poţi! Îmi spui că simţi o „distanţă” între noi şi nu înţelegi de ce. Dar distanţa aceasta tu singur ai pus-o între noi, alegând calea ta şi respingând pe toţi cei ce au încercat să te călăuzească. Este aceeaşi „distanţă” pe care, mai târziu (sau chiar acum), o vei simţi faţă de Vlădica Nectarie şi faţă de toţi adevăraţii creştini ortodocşi, iar apoi faţă de Sfânta Ortodoxie însăşi! Te îndreptăţeşti faţă de tine însuţi, argumentând că eşti oarecum „special”. Spui că problemele tale omeneşti sunt prea mult pentru tine şi că trebuie să le laşi să se dezvolte înainte de a-L putea alege cu adevărat pe Hristos. Nu, copilul meu, nu eşti cu nimic „special” – mii de „convertiţi nebuni” au parcurs deja acest drum, iar tu nu faci decât să li te alături.

Te rog să-mi ierţi cuvintele aspre. Ţi le spun pentru că te iubesc cu adevărat şi nu voiesc să te pierzi. Mă rog neîncetat pentru fiul meu risipitor… Aş suferi bucuros cu tine şi pentru tine, însă nu ţi-ar fi de nici un folos, până nu lepezi concepţia ta despre viaţă.

În acest sfârşit de săptămână am primit vizita unui preot foarte râvnitor de pe Coasta de Est. L-am simţit foarte apropiat, în primul rând datorită dăruirii, râv­nei şi adâncii sale suferinţe – lucruri care îţi vor rămâne cu totul străine atâta timp cât păstrezi întemeierea în sine.

Dumnezeu să te mântuiască din pierzanie.

Mă rog şi pentru încă neluminatul … . Nu îl mai amăgi şi în continuare”.

Înţelegerea patristică a Părintelui Serafim în ce priveşte locul sexualităţii în zidire, subiect deja abordat anterior, l-a făcut să-i poată ajuta pe alţii să aşeze sexualitatea în perspectiva corectă. Iată ce scria unuia dintre fiii săi duhovni­ceşti, care era căsătorit şi cu copii:

“Confuzia larg răspândită cu privire la această problemă pare să vină din ne­înţelegerea adevăratei învăţături ortodoxe despre sexualitate – care nu este nici „sfântă”, dar nici rea. Vieţile Sfinţilor ar trebui să fie de ajuns, fără alte tratate patristice, pentru a afla învăţătura ortodoxă: anume că împreunarea trupească, chiar binecuvântată de Biserică şi împlinind o poruncă a Ziditorului, rămâne o parte a firii dobitoceşti a omului şi, în omenirea căzută, este inevitabil legată de păcat. Aceasta nu ar trebui să ne mire, dacă ne gândim că un lucru atât de nece­sar precum mâncatul este aproape invariabil legat şi de păcat – care dintre noi se poate înfrâna întru totul când mănâncă sau bea, stăpânindu-şi deplin pântecele lui? Păcatul nu este o categorie de acţiuni specifice de la care înfrânându-ne de­venim „fără de păcat”, ci mai degrabă un fel de plasă care ne prinde şi din care nu mai putem scăpa niciodată în această viaţă. Cu cât trăim mai adânc Ortodo­xia, cu atât ne simţim mai păcătoşi, pentru că vedem mai limpede plasa în care este prinsă viaţa noastră; aşa se face că omul care săvârşeşte mai puţine păcate se simte mai păcătos decât cel ce săvârşeşte mai multe păcate.

De altfel, Părinţii arată limpede că Adam şi Eva nu au cunoscut împreunarea trupească în Rai (şi, desigur, nici nu au mâncat carne). Mi se pare că însă Toma d’Aquino spune că au cunoscut-o – ceea ce ar fi în acord cu doctrina romano-catolică despre firea umană.

Toate acestea ar trebui scrise şi tipărite într-o bună zi, cu multe citate din Sfinţii Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor – împreună cu întreaga problemă a sexuali­tăţii: avort, păcatele fireşti şi cele nefireşti, pornografie, homosexualitate etc. Cu izvoare scripturale şi patristice, totul s-ar putea face cu grijă şi fără a leza pe ni­meni, dar limpede. […]

De ajuns cu subiectul acesta; ai dreptate, de altfel, că este mai bine ca ase­menea lucruri să fie tipărite de mireni, nu de călugări!”

Inspirându-se tot de la Sfinţii Părinţi, Părintele Serafim îşi sfătuia fiii du­hovniceşti să nu se încreadă şi nici să nu se lase duşi de imaginaţie, mai ales în rugăciune. Părintele Alexei Young îşi aminteşte cum, pe vremea când încă era romano-catolic, dar se pregătea să devină creştin ortodox, a primit o lecţie im­portantă din partea Părintelui Serafim:

„L-am întrebat pe Părintele Serafim de­spre meditaţie pe care, sub influenţa romano-catolicismului, atât eu, cât şi soţia mea, o foloseam ca parte a rugăciunii noastre de dimineaţa. Nu realizam pe atunci faptul că în Ortodoxie meditaţia este înţeleasă cu totul altfel decât în concepţia creştinismului apusean. Stând de vorbă, Părintele Serafim ne-a expli­cat că folosirea imaginaţiei în sistemele spirituale apusene de meditaţie – de pildă în rostirea Rozariului, în recitarea Căii Crucii sau în săvârşirea exerciţiilor spirituale ale lui Ignatie de Loyola etc. – era incompatibilă cu spiritualitatea or­todoxă, ba era chiar interzisă, pentru că imaginaţia a intrat în folosinţă abia după căderea lui Adam şi a Evei. Ea este una dintre funcţiile cele mai joase ale sufletului şi domeniul de acţiune predilect al diavolului, care poate folosi şi chiar foloseşte imaginaţia omenească pentru a-i amăgi şi a-i rătăci până şi pe oamenii cei mai bine intenţionaţi”.

De asemenea, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra încrederii absolute în emoţii. Părintele Alexei Young îşi aminteşte de momentul când Părintele Sera­fim şi Părintele Gherman au vizitat paraclisul din Etna pentru prima oară:

„Pă­rinţii, băgând de seamă cât suntem de mişcaţi [de slujbă], ne-au avertizat să nu ne lăsăm emoţiile să fie stârnite prea tare de frumuseţea slujbei, explicându-ne că emoţiile, asemenea imaginaţiei, sunt o funcţie a firii omeneşti căzute şi, prin urmare, trebuie tratate cu multă grijă”.

În 1979 Părintele Serafim a primit o scrisoare din partea unui preot rus, tulburat şi zdrobit fiindcă părintele său duhovnicesc, care era igumenul unei mănăstiri greceşti vechi-calendariste, îl alungase într-un mod ce părea de neconceput şi crud. Igumenul angajase un avocat pentru un proces de calomnie împotriva altei mănăstiri greceşti vechi-calendariste, despre care credea că răs­pândeşte calomnii pe seama lui. Când preotul arătase că nu doreşte să se im­plice în acest război, igumenul şi mănăstirea lui s-au lepădat cu totul de el, înapoindu-i orice dar dat vreodată de el. Sfatul dat de Părintele Serafim acestui preot este deosebit de valoros pentru sondarea psihologiei bolnăvicioase aflate la temelia unei mari părţi din ceea ce se înfăţişează drept „tradiţionalism”, ca şi pentru gândurile despre felul cum trebuie abordată relaţia duhovnic/fiu duhov­nicesc în contextul actual. Scriind preotului despre fostul său părinte duhovni­cesc, Părintele Serafim începea astfel:

“Am primit scrisoarea dumitale şi am citit-o cu o oarecare tristeţe. (Părintele Gherman este plecat într-un pelerinaj de o lună la Muntele Athos şi se întoarce cam peste o săptămână.) […]

Noi nu-l cunoaştem prea bine pe Părintele … . Acum 10-11 ani am început o corespondenţă cu el, prin intermediul unui prieten de-al nostru care l-a întâlnit în sudul Californiei. […] Am citit scrisorile sale cu multă simpatie, privindu-l ca pe un om zdrobit şi smerit de propriul demers exagerat de critic din primii săi ani, dar şi de facţiunile şi invidiile din mişcarea vechi-calendaristă grecească, însă Părintele Gherman (care se pricepe mai bine la psihologie) a observat că scrisorile sale erau prea smerite şi prea complicate şi că, probabil, nici el nu era cu mult diferit de alte facţiuni greceşti despre care aveam deja cunoştinţă.

Iată, cam atâta ştim noi despre Părintele … şi este cu totul insuficient pentru a explica cele petrecute între voi. (Cu toate acestea, îmi închipui că Pă­rintele Gherman nu va fi foarte surprins.) Se pare că are o adâncă nesiguranţă personală legată de un anumit lucru, iar situaţia bisericească îl dă la iveală. Fap­tul că îşi iese din fire pentru nişte învinuiri vădit neadevărate trebuie să fie un mecanism psihologic de apărare împotriva unor atacuri mai profunde, pe care le simte îndreptate împotriva punctului său slab, oricare ar fi acesta. Am impresia că este ceva legat, într-un fel sau altul, de marea problemă a Ortodoxiei din ziua de azi (atunci când caută să fie serioasă şi credincioasă tradiţiei): prea mult calcul şi prea puţină inimă. Am văzut aceasta şi la Părintele… şi la Dr. …, (mai cu seamă atunci când a provocat propria schismă din pricina reprezentării iconografice a lui Dumnezeu-Tatăl), la preoţii care urmează „linia bostoniană” şi la numeroşi convertiţi; dar ce să mai spun de alţii – o văd şi la mine, este par­te din aerul pe care-l respirăm în vremurile noastre „luminate” şi orientate spre minte. Preoţii ruşi par a fi sloboziţi de ea şi cred că şi noi, convertiţii, avem nă­dejde, dacă pătimim destul.

Nu cred că trebuie să pui la îndoială autenticitatea lucrurilor bune pe care le-ai primit de la Părintele … doar că acum îi vezi şi partea slabă. Dumnezeu ştie dacă relaţia dumitale cu el va mai fi vreodată la fel ca înainte. Se prea poate ca el să se fi „folosit” de dumneata, atunci când calculul a întrecut bunătatea ini­mii sale; dar se poate ca şi calculul cu pricina să nu fie decât sclavul emoţiilor sale mai adânci.

Toţi avem lipsuri. Şi poate că aceasta este marea realitate duhovnicească a vremurilor noastre – şi anume că toţi învăţătorii au lipsuri, că nu mai sunt mari Stareţi, ci doar învăţători duhovniceşti „cu jumătate de normă”, care îşi petrec jumătate din timpul lor stricând ceea ce au făcut bun în cealaltă jumătate. Tre­buie să fim recunoscători pentru buna învăţătură pe care o putem primi, însă cu trezvie şi cu grijă.

Lecţia pentru dumneata este probabil: trezvia. Da, ar trebui să-ţi asculţi ini­ma (sunt sigur că Părintele Gherman va fi de acord cu mine) – ce altceva mai bun avem? Cu siguranţă, nu mintea noastră plină de calcule. Nu cred că vei avea de suferit de pe urma încrederii pe care ai avut-o în Părintele …; binele făcut de el va rămâne cu tine, dacă rămâi smerit şi trezvitor. (Iar dacă i-ai acordat o încredere excesivă, la fel ca unui guru, atunci să ştii că ceea ce suferi acum este tocmai pedeapsa pentru aceasta; dar o să treacă). Conştiinţa dumitale şi inima dumitale trebuie să vorbească: ascultarea orbească, totală, este pur şi simplu cu neputinţă, mai ales în vremurile noastre. Cred că, în viitoarea dumitale relaţie cu . dânsul (dacă va mai fi de acord), va trebui să ai încredere în ceea ce îţi spune inima. Episcopul Ignatie Briancianinov îi sfătuia mereu pe creştinii vremurilor de pe urmă: Nu mai există Stareţi, cercaţi orice învăţătură cu Evanghelia (desigur, nu în sensul de a „calcula” ca să vezi dacă învăţătorul greşeşte – ci firesc, cu inima şi cu conştiinţa). […]

Noi înşine ne străduim să fim în pace cu toată lumea, dar nu ne ascundem părerile atunci când vedem că cineva caută să impună Bisericii îngustele sale păreri personale. […] La urma urmei, “partidele” [taberele bisericesti, nota noastra] vin şi se duc, dar Dumnezeu este Cel ce ocârmuieşte Biserica Sa. Totodată, ne bucurăm ori de câte ori vedem că cineva se străduieşte să fie osârduitor în Ortodoxie şi îşi vede de treaba lui; iată de ce „răbufnirea politică” a Părintelui … este atât de tristă. […]

Imi pare rău că nu am de dat nici un sfat concret în amărăciunea prin care
treci, decât poate un singur cuvânt: încrede-te în inima şi în conştiinţa dumitale şi nu le fă nici un fel de silnicie. Dacă Părintele … te va primi înapoi întru bunăvoinţa lui, fără a-ţi cere implicări politice, foarte bine; de acum vei fi mai înţelept şi mai cu trezvie. Ar fi bine să mai aştepţi puţin înainte de a-l căuta din nou, până când simţi că trebuie. Iar dacă nu se răzgândeşte, atunci se pare că va trebui să-l laşi cu problemele lui, care, după cum se vede, sunt mari. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi! Roagă-te pentru el. O obşte călugărească, datorită ca­racterului ei de legătură strânsă, poate fi uneori un loc deosebit de tensionat, iar diavolul atacă acolo mai cu putere decât altundeva.

Între timp să nu renunţi la viaţa duhovnicească doar pentru că nu ai, momen­tan, un călăuzitor. Părinţii încă ne mai vorbesc prin scrierile lor (când ai citit ul­tima oară Războiul nevăzut?), iar viaţa însăşi ne este învăţător, dacă ne străduim să trăim cu smerenie şi trezvie – iar din când în când poţi primi câte un cuvânt sau sfat bun de oriunde. Păzeşte cu scumpătate tot ce este bun (este bine să ţii un jurnal) şi să nu te mâhneşti pentru ceea ce nu ai!”

Crescând în creştinismul ortodox până când credinţa devenise însăşi sub­stanţa întregii sale fiinţe, Părintele Serafim îi sfătuia pe oameni să nu caute să-şi afirme Ortodoxia „călcând în picioare” pe alţii. Iată ce îi scria unui catehumen ortodox:

“Intrucât te pregăteşti pentru Botez, îngăduie-mi să-ţi dau câteva sfaturi:

  • 1. Să nu-ţi îngădui să rămâi cantonat în aspectul exterior al Ortodoxiei fie că e vorba de splendidele slujbe bisericeşti (acea „high church” de care ai fost atras în copilărie), de rânduiala din afară (post, metanii etc), de „corectitudinea” după canoane etc. Toate acestea sunt bune şi de folos, dar dacă le acorzi o im­portanţă exagerată, o să ai parte de necazuri şi de încercări. Tu vii la Ortodoxie ca să-L primeşti pe Hristos, şi nu ai voie să uiţi niciodată acest lucru.
  • 2. Să te fereşti de atitudinea exagerat de critică. Nu spun să-ţi anulezi inte­lectul şi discernământul, ci mai curând să le subordonezi unei inimi pline de credinţă („inimă” însemnând nu doar „sentiment”, ci ceva mult mai profund -organul care îl cunoaşte pe Dumnezeu).Din păcate, sunt unii convertiţi care se cred foarte „isteţi” şi folosesc Ortodoxia ca pe un mijloc de a se simţi superiori faţă de neortodocşi şi uneori chiar faţă de ortodocşii din alte jurisdicţii. Desigur, teologia ortodoxă este mult mai profundă şi mai de bun simţ decât teologiile greşite ale Apusului modern, însă atitudinea noastră de temei faţă de ea trebuie să fie una de smerenie, şi nu de mândrie. Convertiţii care se mândresc că „ştiu mai bine” decât catolicii şi protestanţii, ajung adeseori să „ştie mai bine” şi de­cât preotul lor din parohie, şi decât episcopul, şi, până la urmă, chiar şi decât Pă­rinţii şi întreaga Biserică!
  • 3. Adu-ţi aminte de faptul că supravieţuirea ta de creştin ortodox depinde în mare măsură de legătura nemijlocită cu tradiţia vie a Ortodoxiei. Este ceva cu neputinţă de aflat din cărţi, cu neputinţă de definit. Dacă atitudinea ta este sme­rită şi fără criticism exagerat, dacă îl aşezi pe Hristos pe primul loc în inima ta şi cauţi să trăieşti o viaţă normală, după rânduiala şi practica ortodoxă, atunci vei avea parte de o astfel de legătură. Din păcate, majoritatea jurisdicţiilor ortodoxe din ziua de azi […] pierd această legătură, datorită duhului lor lumesc. Dar mai este şi o ispită „de-a dreapta”, purcezând din acelaşi hipercriticism despre care am vorbit. Biserica tradiţionalistă (vechi-calendaristă) din Grecia se află într-un adevărat haos tocmai din această pricină, pentru că jurisdicţiile se luptă între ele şi se anatemizează unele pe altele din pricina „corectitudinii canonice”, pierzând din vedere întreaga tradiţie în probleme de o mult mai mare fineţe. […] Dumneata însuţi ai destulă experienţă de viaţă pentru a şti să te fereşti de asemenea ispite, care sunt specifice mai mult celor tineri şi neexperimentaţi; dar este bine să nu le uităm”.

Cu câţiva ani înainte de a muri, Părintele Serafim a primit o scrisoare din partea unei femei afro-americane care învăţa despre Ortodoxie în calitate de catehumen şi se străduia să înţeleagă atitudinea lipsită de milă arătată de unii creştini ortodocşi faţă de cei din afara Bisericii – o atitudine care ei îi aducea aminte de felul cum fusese tratat poporul ei.

„Sunt profund tulburată”, scria această femeie, „de felul cum vede ortodoxia ceea ce s-ar numi îndeobşte creş­tini apuseni, adică protestanţi şi romano-catolici. Am citit multe articole, scrise de numeroşi autori ortodocşi, iar unii dintre ei folosesc cuvinte precum «papistaşi», etc, pe care eu una le găsesc profund supărătoare şi jignitoare. Le găsesc jignitoare pentru că aparţin unei rase care a fost supusă multor etichetări pe care le dispreţuiesc şi nu doresc să adopt şi eu acest obicei al etichetării. Până şi cuvântul «eretic» mă deranjează. […]

In ce raporturi voi fi faţă de prietenii mei şi de rude? Ei nu ştiu nimic despre Ortodoxie sau nu o înţeleg. Cu toate acestea, ei cred în Hristos şi I se închină. […] Ar trebui oare să mă port cu prietenii mei şi cu rudele mele ca şi cum nu L-ar avea Dumnezeu, nu L-ar avea pe Hristos?… Sau aş putea să-i numesc creştini,dar ca pe unii care nu cunosc adevărata Biserica?

Când pun toate aceste întrebări, nu pot să nu mă gândesc la vizita pe care tacut-o Sf. Inochentie din Alaska la o mănăstire franciscană din California. El rămas deplin ortodox, şi totuşi s-a purtat faţă de preoţii pe care i-a întâlnit acolo dragoste, cu bunătate, fără a-i eticheta în vreun fel. Nădăjduiesc că aceasta e ceea ce spune Ortodoxia despre felul cum trebuie să-i tratăm pe ceilalţi creştini”.

Impasul acestei femei era, de fapt, destul de răspândit în rândurile celor veniţi la Ortodoxie. Apropiindu-se de sfârşitul scurtei sale vieţi şi scăpat de amaraciunea tinereţii sale, Părintele Serafim i-a răspuns după cum urmează:

“M-am bucurat mult să vă primesc scrisoarea – şi m-am bucurat nu pentru nedumerirea dvs. în problema care vă preocupă, ci pentru că atitudinea dmneavoastră descoperă faptul că în adevărul Ortodoxiei spre care sunteţi atrasa doriţi să aflaţi loc şi pentru o atitudine iubitoare şi plină de compasiune faţă cei aflaţi în afara credinţei ortodoxe. Eu cred cu tărie că aceasta este cu adevărat ceea ce învaţă Ortodoxia. […] În continuare voi prezenta pe scurt ceea ce cred eu că este atitudinea orto­doxă faţă de creştinii neortodocşi.

  • 1. Ortodoxia este Biserica întemeiată de Hristos pentru mântuirea oamenilor şi, pentru aceea, trebuie să păzim cu preţul vieţii curăţia învăţăturii sale şi pro­pria noastră credincioşie faţă de ea. Doar în Biserica Ortodoxă se dă harul prin Sfintele Taine (cele mai multe dintre celelalte biserici nici nu pretind că au sfinte taine ca atare). Singură Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos, iar dacă mântuirea este atât de grea inlâuntrul Bisericii Ortodoxe, atunci în afara Biseri­cii Ortodoxe ea este cu mult mai grea!
  • 2. Cu toate acestea, nu este al nostru să definim starea celor aliaţi în afara Bisericii Ortodoxe. Dacă Dumnezeu doreşte să dăruiască mântuirea celor ce sunt creştini aşa cum se pricep ei mai bine, însă fără a fi auzit vreodată de Bise­rica Ortodoxă – aceasta hotărăşte Dumnezeu, iar nu noi. Dar când El face acest lucru, se abate de la calea normală pe care El însuşi a aşezat-o pentru mântuire – care trece prin Biserică, ca parte a Trupului lui Hristos. Eu însumi pot accepta experienţa protestanţilor care „se nasc din nou” în Hristos; am cunoscut oameni care şi-au schimbat cu totul viaţa prin întâlnirea cu Hristos şi nu pot să le tăgă­duiesc experienţa doar pentru că nu sunt ortodocşi. Eu obişnuiesc să-i numesc pe oamenii aceştia creştini „subiectivi” sau „începători”. Dar până ce nu se unesc cu Biserica Ortodoxă, nu pot avea deplinătatea creştinismului, ei nu pot fi creştini în mod obiectiv, ţinând de Trupul lui Hristos şi primind harul Sfintelor Taine. Cred că de aceea şi există atâtea secte în rândurile lor – ei îşi încep viaţa creştinească printr-o autentică convertire la Hristos, dar nu îşi pot continua vie­ţuirea creştină aşa cum se cuvine, până ce nu se unesc cu Biserica Ortodoxă, în­locuind astfel părerile proprii şi experienţele lor subiective cu învăţătura şi Tai­nele Bisericii.

Iată deci ce aş zice despre creştinii aflaţi în afara Bisericii Ortodoxe: ei încă nu au adevărul deplin – poate că încă nu li s-a descoperit sau poate este vina noastră că nu trăim şi nu învăţăm credinţa ortodoxă astfel încât ei să o înţeleagă. Noi nu putem fi una în credinţă cu astfel de oameni, dar nu avem nici un motiv să-i privim ca total înstrăinaţi sau în rând cu păgânii (deşi nici faţă de păgâni nu ar trebui să ne arătăm ostili – nici ei nu au văzut încă adevărul!).

Drept este că multe dintre cântările neortodoxe [aici parintele Seraphim pare a se referi nu la cantari eretice, ci la cantarile religioase populare si nebisericesti care se mai canta totusi in biserici, de genul unora dintre colinde sau, la noi in tara, a pricesnelor, a cantarilor de la Oastea Domnului, etc., care pot sa aiba si unele mici influente neo-protestante si care, probabil cunosc echivelente si in alte parti – n.n.] cuprind o învăţătură sau măcar o accentuare greşită – mai cu seamă ideea că atunci când cineva este „mântuit” nu mai are trebuinţă să facă nimic, pentru că Hristos a făcut deja totul. Această idee îi îm­piedică pe oameni să vadă adevărul Ortodoxiei, care pune accentul pe ideea de nevoinţă pentru propria mântuire, chiar şi după ce ea ne-a fost dată de Hristos, cum zice Sf. Pavel: Cu frică şi cu cutremur a voastră mântuire lucraţi (Fii. 2, 12). Dar aproape toate colindele de Crăciun sunt bune şi sunt cântate şi de către ortodocşii din America (unele chiar şi în cele mai stricte mănăstiri!).

Intr-adevăr, cuvântul „eretic” (aşa cum am spus în articolul nostru despre Pă­rintele Dimitri Dudko) este folosit mult prea des astăzi. El are un sens şi o funcţie bine precizată, şi anume aceea de a distinge învăţăturile noi de învăţă­tura ortodoxă; dar foarte puţini dintre creştinii neortodocşi de astăzi sunt „ere­tici” în mod conştient şi nu este de nici un folos să-i numim astfel. [atentie: Parintele se refera la a numi eretici pe oamenii obisnuiti din confesiunile heterodoxe, iar nu a renunta la calificarea respectivelor confesiuni ca fiind eretice, asa cum doresc ecumenistii!, n.n.]

In sfârşit, eu cred că atitudinea adoptată de Părintele Dimitri Dudko este cea corectă: ar trebui să-i privim pe neortodocşi ca pe nişte oameni cărora nu li s-a descoperit încă Ortodoxia, ca pe nişte oameni potenţial ortodocşi (numai de le-am da noi înşine o pildă mai bună!). Nu avem nici un motiv să nu-i numim creştini, să nu fim în relaţii bune cu ei, să nu recunoaştem faptul că avem în comun cel pu­ţin credinţa în Hristos şi să nu trăim în pace, mai ales cu propriile noastre familii. Atitudinea Sf. Inochentie faţă de romano-catolicii din California este un bun exemplu pentru noi. O atitudine dură, polemică este necesară doar atunci când neortodocşii caută să ne răpească turma sau să ne schimbe învăţătura. […]

Cât despre prejudecăţi, acestea sunt ale oamenilor, nu ale Bisericii. Ortodoxia nu vă cere să acceptaţi nici un fel de prejudecăţi sau păreri despre alte rase, naţionalităţi etc.”

Pe cei ce scriau Mănăstirii Sf. Gherman cu nădejdea că vor afla aici Stareţi purtători de Dumnezeu şi capabili de a-i călăuzi prin luminare de la Duhul Sfânt, Părintele Serafim era obligat să-i înştiinţeze că

felul acesta de călăuzire nu este dat vremurilor noastre – şi, sincer vorbind, noi, în starea noastră de slă­biciune, de stricăciune şi păcătoşenie nici nu o merităm. Pentru vremurile noastre este dat un tip mai smerit de viaţă duhovnicească, pe care Episcopul Ignatie Briancianinov, în excelenta sa carte Arena, o nu­meşte «viaţă după sfătuire» – adică după poruncile lui Dumnezeu învăţate din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, cu ajutorul celor mai bătrâni şi cu mai multă experienţă. Un «Stareţ» poate da porunci; dar un «sfătuitor» dă sfaturi care trebuie încercate prin experienţă”.

Chiar dacă, aşa cum arată câteva din scrisorile anterioare, Părintele Serafim putea adopta un ton mai ferm atunci când simţea că cineva se află într-o gravă primejdie duhovnicească, se ferea cu străşnicie să depăşească limitele autorită­ţii sale duhovniceşti. Una dintre fiicele sale duhovniceşti, Agafia Prince, îşi aduce aminte că el „nu dorea să stăpânească asupra oamenilor” şi că sub călău­zirea sa „simţea o minunată libertate”. La fel şi Vladimir Anderson îşi aduce aminte:

„Părintele Serafim era extrem de smerit, oricât de strălucit ar fi fost… Nu dădea niciodată sfaturi de tip guru. Cei care îi cereau sfatul erau mai degra­bă călăuziţi să afle ei înşişi soluţiile la problemele lor prin îndrumarea lui blân­dă, decât să urmeze anumite enunţuri sau porunci”.

Părintele Alexei Young întăreşte şi el aceste observaţii:

„Unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale călăuzirii Părintelui Serafim era, înainte de toate, faptul că se ferea cu tot dinadinsul de a pune stăpânire pe mine sau pe oricine altcineva. Spre deosebire de alţii, nu se juca de-a gurul şi nu dădea porunci (avea fii duhovniceşti, nu discipoli [nu “ucenici”, n.n.]). Îi ceream părerea şi el mi-o dădea, sincer, însă întotdeauna îmi lăsa mie hotărârea finală. Aceasta însemna că voi face şi greşeli, dar ştia că voi învăţa din urmările greşelilor mele. De asemenea, ori de câte ori simţea nevoia să critice ceva, avea grijă să-şi cumpănească critica cu ceva pozitiv, astfel încât să nu te simţi distrus sau descurajat în lucrarea ta. Aceasta este un semn de sănătate duhovnicească, spre deosebire de comporta­mentul sectar al celor ce cred că ei ştiu [cel] mai bine“.

Într-alt loc, Părintele Alexei scrie:

„Părintele Serafim […] atrăgea atenţia asu­pra aşa-zisului «guru-ism», care este ispita de a-i trata pe unii oameni aflaţi într-o poziţie de autoritate raportându-ne la ei ca la nişte guru sau «Stareţi» [Batrani duhovnicesti mari]. Primejdia aceasta îl înspăimânta foarte tare, căci vedea în ea un defect de temei al caracte­rului american: un defect ce face ca anumiţi inşi – preoţi de parohie sau monahi -să pretindă o autoritate duhovnicească care, de fapt, nu este a lor, pentru că ei în­şişi nu s-au curăţit şi preschimbat prin pocăinţă, iar pe ceilalţi îi face să-şi lase voia liberă şi chiar cele mai importante amănunte din viaţă în seama acelora. Părintele Serafim a subliniat în repetate rânduri că adevăraţii Stareţi sunt extrem de rari, că nu merităm asemenea călăuzitori duhovniceşti şi că, chiar dacă i-am avea în mijlocul nostru, nu am şti cum să ne purtăm faţă de ei”.

Ca sfătuitor şi părinte duhovnicesc, Părintele Serafim se întemeia pe ex­perienţa sa din mănăstire şi pe lecturile din Sfinţii Părinţi. Şi mai cu seamă se întemeia pe harul dobândit prin „durerea inimii răbdate pentru buna cinstire”. Chiar dacă acestea nu l-au preschimbat într-un „Stareţ purtător de Dumnezeu”, l-au făcut totuşi în stare de a-i insufla pe alţii să-şi ia crucea lăun­trică şi să înceapă lupta cea bană (Cf. 1 Tim. 6, 12) de o viaţă a nevoinţei creş­tine, ale cărei roade se vor vedea de către toţi la învierea cea de obşte.

(Din: Ierom. Damaschin,Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

seraphimrose-cruce.JPG

Cititi si:


Categorii

Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Curvia, Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Parintele Serafim Rose, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “SFATURI PARINTESTI DE FOLOS EXCEPTIONAL SI PENTRU NOI de la Cuviosul Serafim de la Platina

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: BOGATIA SI HOTIA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE/ Evanghelia dupa Mamona si “facatura” ortodoxiei confortabile/ DESPRE CE ESTE POSTUL, DE FAPT?/ Ce fel de “sare a pamantului” mai suntem noi, astazi? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: DE CE DUMNEZEU NE LASA SA SUFERIM SI SA NE CHINUIM MULT? Arhim. Simeon Kraiopoulos despre LECTIA FEMEII CANANEENCE: “A venit ceasul sa devenim crestini… Poate ca nimic altceva nu foloseste cat foloseste suferinta” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: DA, DOAMNE, CA UN CÂINE… “Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său…” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: CE NE ADUCE INAINTEA LUI DUMNEZEU SI FACE SA SE IMPLINEASCA CERERILE CELE BUNE ALE INIMII? Marea deosebire dintre INDRAZNEALA la Dumnezeu a celor smeriti si TUPEUL celor mandri si “smecheri”. PREDICA ARHIM. MELHISEDEC DE LA LUPȘA la Duminica
  5. Pingback: CE NE INVATA SFANTUL PROOROC ILIE? – Predici ale Parintilor Nichifor si Hrisostom: “FARA DREAPTA CREDINTA, SCHIOPATAM DE AMANDOUA PICIOARELE… Sufletele noastre, daca nu se adapa din apa Duhului Sfant, se prapadesc si emana moarte. NU-I D
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate