Avva Dorotei ne raspunde dilemei: SA-L IUBIM PE DUMNEZEU SAU SA NE FIE FRICA DE EL?

12-10-2009 Sublinieri

kariye_pantocrator

In exceptionalul cuvant de fata, Sfantul Dorotei al Gazei ne mai invata cand si cum trebuie sa mustram pe cineva si cum se deosebeste aceasta de barfa si osandire; ne mai constientizeaza gravitatea pacatului nerusinarii (obrazniciei, lipsei de cuviinta/respect) – pacat extrem de raspandit ca “normal” astazi, chiar si printre cei credinciosi – si ne arata ce conteaza mai mult intr-o lucrare: realizarea unei sarcini (fie ea si o ascultare!) sau paza duhului pasnic, a constiintei neintinate si a dragostei fata de aproapele?

avva-dorotei1.jpg

“Proorocul David zice: Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, şi multe alte asemenea aflăm în Scriptură. Deci, dacă se tem de Domnul şi sfinţii Lui, care îl iubesc, cum zice că dragostea cea deplină leapădă frica?

Din acestea înţelegem că sunt două frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltă a sfinţilor, care după ce săvârşesc toate poruncile şi ajung la măsura dragostei celei depline, se tem să nu cadă din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începători, căci nu fac binele pentru Dumnezeu, ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desăvârşiţi că pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunătăţile şi iubind pe Domnul se silesc să-i placă Lui. Aceştia ştiu ce este fapta cea bună, au cunoscut cât este de bine a fi împreună cu Domnul, aceştia au ajuns la măsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplină, pentru că unii ca aceştia se tem şi fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru că au gustat dulceaţa lui Dumnezeu şi s-au alcătuit din dragostea Lui; le este frică să nu cadă cumva dintr-însa şi tare se tem să nu o piardă. Această frică desăvârşită ce se naşte din dragoste, scoate afară frica cea dintâi. Pentru aceasta zice că dragostea cea desăvârşită scoate afară frica. Însă nu este cu putinţă să ajungă cineva la această frică desăvârşită de nu va avea pe cea dintâi.

Că precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem să plăcem lui Dumnezeu:

sau făcând voia Lui de frica pedepsei şi suntem în starea slugilor;

sau săvârşind bunătatea pentru plata făgăduinţelor şi pentru folosul nostru şi ne asemănăm celor ce slujesc cu simbrie;

sau ne sârguim să facem binele pentru însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu şi atunci suntem în starea fiilor.

Că fiul, dacă ajunge la vârsta deplină şi la înţelegere, face voia părintelui său nu pentru că se teme de bătaie, nici pentru plată, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toată voia părintelui său şi se poartă cu toată cinstea şi cuviinţa faţă de el, fiind încredinţat că toată avuţia părinteasca este a lui.

Aceasta se învredniceşte să audă şi de acum nu mai este slugă ci fiu şi moştean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este frică de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. Şi Domnul a zis lui Avraam când voia să jertfească pe fiul său: Acum am cunoscut că tu te temi de Dumnezeu, însemnând desăvârşita frică ce se face din dragoste. abraham03Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut că te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost şi a urmat toate poruncile lui, lăsându-si toate ale sale şi nemernicind în pământ străin şi intre oameni idolatri şi cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însă după toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoşată ispită a jertfirii fiului său şi a arătat dragoste desăvârşită către Dumnezeu, hotărând să junghie pe unul născut, fiul său Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut că te temi tu de Dumnezeu. Cu adevărat, pentru această desăvârşită frică a sfinţilor i-a zis pentru că sfinţii nu de frica muncii sau pentru vreo plată făceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se să nu facă ceva împotriva lui Dumnezeu.Pentru aceea zice, dragostea scoate afară frica.

Însă, precum am zis, nu poate câştiga cineva frica cea desavarsita, de nu va avea mai înainte frica cea incepatoare [am corectat tacit aceasta fraza, dupa traducerea Parintelui Staniloae din Filocalia 9, pentru ca in traducerea urmata aici, de la Bunestire, intelesul ar fi fost invers, n.n.] după cuvântul: începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. Si iarăşi:începutul şi sfârşitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începătoare, de la care se ajunge la frica cea desăvârşită a sfinţilor.

Cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne păzeşte de toată răutatea, căci zice: de frica Domnului se depărtează fiecare de răutate. Căci în ce chip sluga întâi de frică începe a sluji, apoi deprinzându-se şi mulţumind pe stăpân, îndrăzneşte a cere şi plată, şi aşa multă vreme sluga mulţumind pe stăpân cu slujba, iar stăpânul îndulcind pe slugă cu plata, se alcătuieşte între dânşii o dragoste, încât stăpânul începe a socoti pe acea slugă bună ca pe un fiu, iar sluga pe stăpânul său ca pe un părinte; aşa şi noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru plată, şi ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungată, şi deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceaţa dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparţi, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bună pentru însăşi bunătatea ei şi temându-ne să nu o pierdem pentru că o iubim. De aceea proorocul, arătându-ne deosebirea dintre aceste două frici zice: veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi vă voi învăţa frica Domnului; cine este omul cel ce doreşte viata şi care iubeşte să vadă zile bune?David2Luaţi aminte, fraţilor, la fiecare grai al proorocului, ca să vedeţi câtă putere are.

Întâi zice: veniţi către mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugă: fiilor.Sfinţii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune,precum zice şi apostolul: fiii mei pentru care sufăr durerile naşterii până se va închipui Hristos întru voi. După ce ne cheamă şi ne îndeamnă spre această schimbare, zice: frica Domnului vă voi învăţa pe voi. Vedeţi îndrăznirea sfântului? Noi, când vrem să grăim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiţi să vorbim puţintel şi de frica lui Dumnezeu sau despre altă faptă bună. Iar sfântul nu aşa, ci cu îndrăznire a zis: veniţi, fiilor să vă învăţ frica lui Dumnezeu. Şi adaugă: cine este cel ce voieşte viata şi să vadă zile bune? Apoi, ca şi cum ar răspunde cineva că el voieşte să înveţe cum să trăiască şi să vadă zile bune, zice: opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug, tăind îndată lucrarea răutăţii prin frica de Dumnezeu.A opri limba de la rău înseamnă a nu mustra pe vecinul tău, nici a-l sminti cu ceva, a-l păgubi sau a-l osândi;iar a nu grai buzele tale minciuna însemnează a nu meşteşugi, nici a vicleni în vreun fel să înşeli pe fratele tău. Apoi zice: fugi de rău şi fă bine. Întâi a grăit numai de câte un păcat, adică de clevetire, de minciună,apoi a cuprins toate răutăţile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rău, adică depărtează-te de la tot lucrul aducător de păcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adăugat: şi fă bine. Pentru că sunt unii care nu fac nici un rău, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; că este cineva care nu năpăstuieşte, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieşte, dar nici nu iubeşte pe altul.

Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rău şi fă binele, arătându-ne cele trei stări de care am zis: întâi ne învaţă frica de Dumnezeu, apoi ne porunceşte să ne depărtam de rău şi mai pe urmă ne îndeamnă să începem şi bunătatea. Că de nu se va învrednici cineva a se opri de la rău şi să fugă de el, atunci lucrează binele fireşte, povăţuindu-se spre săvârşirea faptei celei bune. După ce a grăit acestea prea bine şi după rânduială zice: caută pacea şi o urmează pe ea; adică nu numai să o cauţi, ci şi cu multă sârguinţă aleargă să ajungi la ea. Fiţi cu luare aminte la acest cuvânt şi vedeţi iscusinţa sfântului.

Când se va învrednici cineva să fugă de rău şi să facă bine îndată îi vine război de la vrăjmaşul. Deci se sileşte, se osteneşte, se străduieşte nu numai de teama de a nu se întoarce iarăşi la răutate, dar ca să nu piardă plata ce nădăjduieşte să ia pentru binele făcut. Astfel luptându-se şi făcând război cu vrăjmaşul, face binele cu mare trudă şi zdruncinare. Iar când se va învrednici să se umbrească de ajutorul lui Dumnezeu şi va începe a se deprinde întru obişnuinţa binelui, atunci cunoaşte odihna, atunci se linişteşte, atunci înţelege ce este scârba războiului şi bucuria păcii. De aceea o iubeşte, se nevoieşte şi aleargă după dânsa, ca să o câştige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici să ajungă la această măsură? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, după cum zice adevărul: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însăşi desfătarea de acest bine. Nimeni altul nu ştie câtă bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceaţa faptei bune. Atunci acela simte şi frica desăvârşită, precum am zis mai sus.

Iată că v-am arătat ce este frica cea deplină a sfinţilor şi ce este cea începătoare; din ce te izbăveşti şi unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum să vedem din ce vine frica de Dumnezeu şi din ce se depărtează.

grecia-athos-halkidiki 216Părinţii au zis că frica de Dumnezeu se câştigă din aducerea aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire şi din locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a întrebat pe un bătrân:

Ce voi face părinte, ca să mă tem de Dumnezeu? La care a răspuns bătrânul: mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta te va învăţa.

Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu şi mai vârtos îndrăznirea, adică neruşinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care când se aprinde, fug toţi de dânsa, fiindcă arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevărat aşa de rea îndrăznirea, a răspuns: nu este altă patimă mai rea decât neruşinarea, care este maică a tuturor răutăţilor. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis: pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de aceasta fiară otrăvitoare!

Îndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă deşartă, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând şi pe alţii la râs neruşinat. Îndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l apuca şi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrăznirea, care se sălăşuieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea puţin cate puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceţi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru că din neevlavie, din desfrânare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decât îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Având îndrăznire unul către altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne băgam în seama, ne grăim de rău şi ne ocărâm şi de vedem ceva spre care a căuta nouă înşine nu ne este de folos, alergăm îndată şi bârfim, îl aruncăm şi în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai îl zăticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispită. Şi nu este lucru mai greu decât acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.

Să luam aminte, dar, fraţilor! să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bătrâni) este un chip al îndrăznirii.

De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: iartă-mă frate, precum văd nu umblăm cu bună rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie; bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine să taci şi să nu zici nimic.

Iar dacă nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei să-i spui (te supără adică cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tău cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gând amestecat, poate pentru că am avut odată mânie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune că este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii însa şi aceasta. Se întâmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflând că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scârbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Căci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţâţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.

De aceea, să ne sârguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău, şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmări ale celor ce vor să se mântuiască, nici ale celor ce se sârguiesc să-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne întâmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinăciune cât şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.

Two20Holy20Mountain20MonksFraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea că fratele său râvneşte fie să-l facă şi el, fie ca să se fălească că l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-şi facă voia sa, şi mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacă el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viată să fi făcut vreodată alt bine decât numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viaţa, şi la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încă la mânăstirea avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de locuinţa bătrânului, mă închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osârdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrân, care avea şi viată sfântă şi cuvânt minunat! Şi în toate zilele, când îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi.

Şi zicea aşa:

Iţi spun odată frate (că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvântul: “îţi spun odată frate”): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, câştigă smerenia.

În alt rând îmi zicea:

Odată îţi spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră înaintea fratelui nostru.

Alteori iar zicea:

Zicu-ţi odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mântuieşte. Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos.

Aşa, întotdeauna, bătrânul îmi dădea câte o porunca din cele patru, când ieşeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că eram legat cu atâta dragoste de acel bătrân sfânt şi mult mai bucuros de acea slujbă, dar când simţeam că vreunul din fraţi râvneşte ca el să-l slujească, mergeam la egumenul şi mă rugam zicându-i: cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte, să slujească bătrânului. Deşi nu mă slobozea egumenul şi nici bătrânul, totuşi mă nevoiam pe cât îmi era cu putinţă să fac voia fratelui meu şi în cei nouă ani cât am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva de scârbă sau de mâhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un frate, înjurându-mă, de la spital până la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns cuvânt. Ba şi când a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit să-l canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarăşi, fie din îndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi făcea udul la căpătâiul meu, încât ajunsese umezeala până la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atât de multe intrau în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar când mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu le simţeam, numai când mă sculam găseam tot trupul vărgat de mâncărimea lor. Insă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci aşa? Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvânt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre fraţi.

3402543428_d5bee0b437De aceea, învăţaţi-vă şi voi iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să va ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndată face rană mare şi putrezeşte. Ci mai vârtos să aveţi inimă trează, inimă vitează, cuget întărit spre răbdare, ca să puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste toate să vă iubiţi unul pe altul.

De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al grădinarului, chelarului sau bucătarului sau oricărui frate, să se nevoiască a săvârşi porunca, păzindu-şi nesmintită aşezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftă alunecând, nici altă voie a sa urmând; să nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii stareţului, ci ori mică ori mare, ascultarea ce i se va da să nu o defaime, nici să nu se lenevească a o împlini, că neascultare face şi nu este bună nebăgarea de seamă, dar nici vremea pravilii sale să nu se ştirbească; că nu voim ca cineva, lăsându-şi pravila să facă rucodelie.

Şi, de are cineva vreo slujbă sau de s-ar afla careva dintre voi având să întrebe ceva fie pe grădinar, fie pe chelar, fie pe bucătar, fie chiar pe oricare dintre cei ce împreună slujesc cu voi, să se sârguiască atât cel ce întreabă, cât şi slujitorul care răspunde să-şi păzească înainte de orice starea lui dinăuntru şi niciodată să nu se predea pe sine nici vreunei turburări, nici vreunei duşmanii (antipatii), nici vreunei împătimiri,nici să-şi lase voia sa sau cererea dreptului său să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Şi oricare ar fi lucrul de care e vorba, fie mic, fie mare, să-l dispreţuiască şi nesocotească. Fără îndoială, nepăsarea este ceva rău. Dar nici să nu socotească cineva vreun lucru mai presus de starea lui dinăuntru, ca să-şi vatăme sufletul lui, pentru a izbuti în acel lucru. În orice lucru vă aflaţi prinşi, chiar de este vreunul care cere grabă şi e foarte însemnat, nu voiesc să-l faceţi cu ceartă şi cu turburare, ci să fiţi încredinţaţi că tot lucrul pe care-l faceţi, fie mare, fie mic este a opta parte din ceea ce căutaţi. Iar păzirea stării voastre dinăuntru, chiar dacă prin aceasta s-ar întâmpla să nu puteţi împlini slujirea, este patru părţi din opt. Vedeţi cât de mare e deosebirea.

Deci când faceţi un lucru, de voiţi să-l faceţi desăvârşit şi în întregime, sârguiţi-vă să faceţi şi lucrul însuşi, care este o optime, dar să vă păstraţi nevătămată şi starea voastră sufletească, care este o jumătate din cele opt părţi, adică patru din cele opt. Iar de este vreo nevoie să faci lucrul acela şi să împlineşti porunca, vezi să nu te păgubeşti şi pe tine, şi pe alţii; să ştii că nu e bine să piardă cineva patru optimi sau jumătate, pentru a păzi o optime.

Şi de ştiţi că face cineva aceasta, unul ca acesta nu-şi împlineşte cu conştiinţă slujirea sa. Căci el stăruie, certându-se şi chinuindu-se şi pe sine, şi pe aproapele, din slava deşartă şi pentru plăcerea oamenilor, ca să audă după aceasta că nimeni nu l-a putut înfrânge pe el. Vai! Mare vitejie! Nu e aceasta o biruinţă, fraţilor; aceasta e o pagubă, e pierzanie. Iată, vă spun că, dacă eu trimit pe careva dintre voi la orice lucru de trebuinţă şi el vede ivindu-se vreo turburare sau altă vătămare, trebuie să se oprească. Şi niciodată nu vă vătămaţi pe voi înşivă sau pe alţii. Mai bine să nu se împlinească lucrul acela (ceea ce e bine să nu se întâmple), numai să nu vă supăraţi unii pe alţii. Căci altfel, cum am spus, pierdeţi jumătate sau patru părţi din opt. Şi aceasta este o nebunie vădită.

Iar acestea vi le spun nu ca să descurajaţi îndată şi să opriţi lucrul sau ca să vă faceţi nepăsători şi să aruncaţi dintr-o dată toate şi să călcaţi peste conştiinţa voastră, voind să scăpaţi de griji, nici ca să vă faceţi neascultători, zicând fiecare dintre voi: „Nu pot face aceasta, mă vatăm, nu mă priveşte pe mine”. Căci pe motivul acesta nu veţi împlini niciodată nici o slujire, nici nu veţi putea împlini vreodată vreo poruncă a lui Dumnezeu. Ci ca să închinaţi toată puterea voastră spre a împlini orice slujire a voastră cu dragoste, cu smerită cugetare, plecându-vă unul altuia, cinstindu-vă, rugându-vă unii pe alţii.

Nimic nu e mai puternic ca smerita-cugetare. Deci, de va vedea cineva pe aproapele sau pe sine însuşi necăjit pentru un timp, opriţi-vă, îngăduiţi-vă unul pe altul, nu stăruiţi cât timp ţine vătămarea. Căci, cum am spus de multe ori, mai bine să nu se împlinească ceea ce e de trebuinţă precum voiţi, ci precum răspunde nevoii voastre, şi nu după voia sau după dreptul unuia. Chiar când vi s-ar părea lucrul îndreptăţit, să nu vă tulburaţi sau să vă necăjiţi unii pe alţii şi să pierdeţi jumătate sau patru din cele opt părţi. Căci e mare deosebirea pagubei. Dar se întâmplă de multe ori că cineva pierde şi optimea însăşi şi nu înfăptuieşte chiar nimic. Aceasta se întâmplă de pe urma certurilor. Toate lucrurile ce le facem le facem pentru a ne folosi din ele. Dar ce folos vom avea de nu ne vom smeri unii faţă de alţii, ci, dimpotrivă, ne vom turbura şi ne vom necăji unii pe alţii? Ştiţi ce se spune în Pateric: de la aproapele ne este şi viaţa şi moartea. Cugetaţi-le acestea pururea în sinea voastră, fraţilor, ca să deprindeţi cuvintele sfinţilor bătrâni, ca să vă sârguiţi să căutaţi şi să vă folosiţi pe voi înşivă şi unii pe alţii cu iubire şi cu frica de Dumnezeu, în felul acesta puteţi să vă folosiţi din toate cele ce vi se întâmplă şi să sporiţi cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi însuşi Dumnezeul nostru, ca un iubitor de oameni, să ne dăruiască nouă frica Lui. Căci zice: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta o cere de la oameni” (Ecl. XII, 13).

(in: AVVA DOROTEI – Invataturi si scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacau 1997; pentru ultima parte am folosit traducerea parintelui Dumitru Staniloae din versiunea scrierilor Avvei Dorotei incluse in volumul 9 al “Filocaliei”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002)

125.JPG

Legaturi:


Categorii

Avva Dorotei, Filocalie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

21 Commentarii la “Avva Dorotei ne raspunde dilemei: SA-L IUBIM PE DUMNEZEU SAU SA NE FIE FRICA DE EL?

  1. Cuvinte minunate.
    Cuvinte de folos,
    Născute din iubirea
    Trăită în Hristos.

    Cuvinte ce dau viaţă
    Şi spor duhovnicesc,
    Respect şi preţuire
    În cei ce le păzesc.

    Puterea’nţelepciunii
    Se vede în trăire
    Prin fapte ce-şi dau rodul,
    -Total- doat în iubire.

    Când nu rodesc doar sfertul
    Din sfert fără folos,
    Spre-o laudă deşartă
    În care nu-i Hristos.

    Ruşinea-i o comoară
    Trăită’n Duhul Sfînt,
    Dar vai cât e de rară
    Şi stinsă pe pământ.

    Dar ce zidire sfântă
    Şi zestre sufletească
    -În fiecare suflet-
    E’nstare săzidească.

    Respectul preţuirea
    Şi cinstea dăruită
    -Oricând, oricărui semen-
    Se’ntoarce însutită.

    Dar unde se mai vede
    În lume preţuire,
    Spre’aşa comori înalte
    Când nu avem iubire.

    Şi cine mai roşeşte
    Sau plânge de ruşine,
    Când goliciunea-i cinste
    Şi când TUPEU’i bine.

    De când ne-am făcut ,, vestici’’
    Toţi ne dedăm ,, iubirii’’
    -cea fără de ruşine-
    Chiar şi’npotriva firii.

    Când eu sunt pildă’n rele
    Prin multa-mi îndrăzneală
    Din vorbele ce’acuză
    Şi–aduc ades sminteală.

    O , Doamne îndurate,
    Vrând bine, facem rău,
    Când nu avem ruşine,
    Mustrând răul cu rău.

    Îndură-Te şi iartă
    Şi dă-ne Tu lumină,
    Ruşinea şi respectul
    Prin mila Ta divină.

    Mulţumim admin. pentru inspirata şi atât de necesara postare ca şi pentru tot ceia ce faceţi. Îl rog pe iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru poporul, pentru biserica şi viitorul nostru,şi pentu frăţiile voastre să dăruiască toată bunătatea şi tot binele şi să ne dea puterea să-l folosim spre mântuire.

  2. Fac precizarea că am scăpat comenariu într-o formă care mi se pare a avea o umbră ironică. Cer iertare pentru lipsa de îndemânare.- Abia învăţ să lucrez cu pc-ul şi tastatura. – Spun însă în frica lui Dumnezeu că nu am ironizat niciodată în ce am postat şi nu vreau s-o fac niciodată. Consider ironia un mare păcat. Evit pe cât îmi stă în putere sensurile figurate tocmai pentru că permit interpretări periculoase. Vă rog să mă iertaţi.

  3. Draga frate,

    Nicidecum nu am perceput textul tau drept ironic. Iti multumim pentru poezii si pentru urarea duvohniceasca pe care ati facut-o. Deie Domnul sa o putem implini cu totii!

  4. ULTIMA ORĂ:

    În cadrul ediţiei a X-a a Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu, Sâmbătă, 10 octombrie 2009, a avut loc o masă rotundă pe tema “Martirajul creştin în temniţele comuniste”. Invitaţii acestei dezbateri surorile martirului creştin Valeriu Gafencu, Valentina şi Eleonora. S-a filmat

  5. Pingback: Avva Dorotei – cuvânt de mare folos duhovnicesc « Blogul lui Vasile Călin Drăgan
  6. “Ce voi face Parinte ca sa ma tem de Dumnezeu? La care a raspuns batranul: mergi de locuieste cu un om temator de Dumnezeu si acesta te va invata” – spune bine Avva Dorotei insa, noi – astia din lume, adesea nu traim langa oameni tematori de Dumnezeu la modul absolut ci, amestecat cumva…adica sunt lumesti si tematori de Dumnezeu in a face pacate strigatoare la Cer pentru care le-ar fi frica de osanda proprie venita aici, pentru ei sau asupra copiilor lor! Referitor la supravegherea de sine in amanunt (trevzie) prin necaderea prin cuvant, gand sau fapta nu exista decat la cativa numarati pe degete (in lume) si in mod sigur, mai mult la monahi.

    Modelele/reperele lipsesc! Modelele de pe vremuri erau altele; mai e ca pe vremea Pr.Cleopa care, spunea ca erau pusi fratii de mici impreuna la rugaciune dis-de dimineata si, abia cand veneau de la scoala aveau ‘dezlegare’ sa manance fiindca ‘numai porcii mananca de dimineata’ cum spunea parintele sau trupesc – care stia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, avea evlavie la Sfinti, era un om cucernic…

    Acum e mai greu fiindca rusinea si bunul simt sunt pe cale de disparitie precum capra neagra din munti iar pentru noi – astia lumesti- in lipsa unor repere adevarate, dar in urma experientei de viata, pacatelor spuse la spovedanie, mila nesfarsita a lui Dumnezeu cu noi prin iertarea desavarsita a atator si atator pacate ne poate rusina – cel mult – indemnandu-ne sa facem pogoramant – acolo unde se poate – fata de neputintele/pacatele aproapelui daca nu pentru el insusi (fiindca ne poate fi antipatic pur si simpu ori nesuferit prin purtarea sa grosolana) macar pentru Dumnezeu Insusi care, ne iarta mereu din datorii si ne primeste de fiecare data, netinand minte RAUL din inima noastra, mintea noastra…iar de nu este cu putinta asta nici macar din cand in cand sa ne rugam din tot sufletul sa ne dea sa avem iubire si iertare fata de aproapele pentru ca, vremurile sunt cum sunt si, chiar de nu ‘gresim’ decat atunci…pe moment datorita supararii, furiei…uitand imediat ceea ce ne-a suparat, vorba/fapta ramane si urmarile consecintei ei isi pune amprenta pe simtirea celuilalt chiar daca este vinovat in fata noastra.

    Stiu! Si eu i-am spus deseori lui Doamne, Doamne: ‘Tu poti sa ierti, iti este atat de usor fiindca esti Dumnezeu! Eu – din tina alcatuit, avandu-mi tina mama, tarana tata…pamant (eu) pe pamant cearta (aproapele)chiar daca stiu/constientizez ca, amandoi vom sta intr-o zi cu mainile pe piept si cu o lumanare la cap parandu-ne rau amandorura ca am fost prosti si inchisi la minte dand pricina de bucurie vrajmasului ce ne-a prins pe amandoi – pe mine pentru ca ti-am raspuns cu tafna dorind sa fiu deasupra ta si avand ultimul cuvant, tu – raspunzand la suparare cu suparare si la manie cu manie departandu-ne de asemanarea cu EL ce vroia sa ne primeasca in bratele Sale si pe mine, si pe tine!’ – cam asa vorbesc eu cu suparare mai intai cu Dumnezeu din pricina fratelui, apoi pe mine din lipsa de rabdare si de intelepciune si de ce nu, de iubire pentru EL fiindca atunci cand iubesti pe Cineva rabzi totul pentru el, nu?

  7. Cand ma supar si situatia devine insuportabila citesc despre muncile Iadului scrisa de Pr.Cleopa si, ma linistesc facandu-mi-se mila atat pentru mine cat si pentru cei de-acolo incercand, prin exercitiul de imaginatie sa-mi inchipui ce grozavie este acolo; caut sa mi se insurubeze in minte ‘maniati-va dar nu gresiti, de ceea ce ziceti in inimile voastre sa va caiti’, ‘sa nu apuna soarele peste mania voastra’ si ‘mania nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu’ fiindca napraznic greseste omul la manie cat de indreptatit ar fi/se crede. Bine, de cele mai multe ori, ‘naravul din fire n-are lecuire’ insa, nadajduiesc ca, o data cu batraneste sa ma mai linistesc si eu. Este greu fratilor, dar nu imposibil…uneori reusesti, alteori nu!

    Pe de alta parte, imaginatia este periculoasa atunci cand iti hranesti mania/supararea inchipuindu-ti ca te tot certi si-i raspunzi celui care te-a lezat (in orgoliu), te-a intors pe dos…nadejdea este tot la Dumnezeu pentru aceasta patima, acest nerv al sufletului (mania) de care faci uz si/ori abuz in loc sa-l intorci in mutra diavolului care il ispiteste pe celalalt sa te manie stiind slabiciunea firii tale. Ea – mania – arata lipsa de rabdare si de iubire; asa ca, ‘din cuvintele tale te vei indrepta si din cuvintele tale te vei osandi’ arata clipa de nerabdare de ai cazut si cum, intr-o clipita poate atarna osandirea sau mantuirea ta, totul jucandu-se pe reactiile noastre la un moment dat, adesea in ispita…provocata fie de celalalt fie de noi, de la propria fire naravita care, din obisnuinta a dobandit o a doua fire, adica impotriva firii lasata de Dumnezeu care de obicei este buna, blanda…subtil si periculos razboiul pentru cei orgoliosi, mandrii…asa, ca mine….ihh, cah….

  8. E regretabil faptul ca tot mai putini oameni dovedesc frica de Dumnezeu. Dar rusinea pe care o vom resimti la Judecata de Apoi? Dar mantuirea pe care o vom pierde? Sa ai totul in mana si sa dai cu piciorul, din cauza mandriei si a lumii desarte! Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti!

  9. “Nimic mai mult nu-ti cere Hristos pentru ca sa-ti dea darurile Sale cele sfinte, decat sa recunosti ca tot ceea ce este bun este ai Lui. Si sa compatimesti pe cei care nu au. Sa nu-l judeci pentru faptul ca nu are: ca este pacatos, viclean, guraliv, hot, desfranat,pervers sau mincinos. Daca dobandesti aceasta cunostinta n-ai sa mai judeci niciodata
    pe nimeni, chiar daca ai sa-l vezi ca pacatuieste de moarte, deoarece ai sa spui
    imediat: ” Hristoase, nu are harul Tau, de aceea pacatuieste. Daca pleci si de la mine si eu voi savarsi fapte si mai rele. Daca nu cad, nu cad pentru ca ma tii Tu. Atata vede fratele, atata face. Este orb. Cum vrei sa vada fara ochi? Este sarac. Cum sa-i ceri sa fie bogat? Da-i Tu bogatie ca sa aiba, da-i ochi ca sa vada ” .
    Daca vei cauta dreptate pentru orice lucru cu care te-ar nedreptati semenul tau sau te-ar necinsti, te-ar injura, te-ar lovi, te-ar alunga sau chiar viata ta ar urmari sa-ti ia, tot tu esti nedrept daca il vei considera vinovat si-l vei acuza cu patima. Deoarece ceri de la acesta ceea ce nu i-a dat Dumnezeu. Daca vei intelege bine tot ceea ce ti-am spus eu, toti ceilalti iti vor fi neraspunzatori pentru orice greseala, in timp ce tu vei fi pentru toate raspunzator. ” – Citat din Gheron Iosif- Viata monahala

    Merita incercat!
    Doamne ajuta!

  10. Citatul anterior era pentru Magda

  11. @AnaR
    Citatul este si pentru mine. Ma gandeam in ce fel sa nu judec pe nimeni; pentru ca a judeca pe altii este un pacat mare,dar nu stiam cum sa gandesc in asa fel incat sa-mi dau o explicatie logica, sa nu mai pacatuiesc si sa ma linistesc. Abia mi-am spovedit acest pacat. Acum cu citatul postat de tine sper sa nu mai judec pe altii(macar atat de tare ca pana acum si sper ca in focul ispitelor sa nu uit). Am sa gandesc asa ca in citat pentru ca intr-adevar asa este. Este adevarul gol-golut,limpede ca lumina zilei. Multumesc mult Doamne pentru ca mi-ai trimis exact ce aveam nevoie! Multumesc AnaR!

  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul: OBRAZNICIA ALUNGA HARUL DUMNEZEIESC
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Petru Damaschin ne invata cum putem si trebuie sa facem din toate prilej de pomenire si multumire neincetata catre Dumnezeu
  14. Pingback: Jean-Claude Larchet despre SURSELE SPIRITUALE ALE BOLILOR PSIHICE (fragment): VINOVATIA, FRICA, IDOLATRIA, OBSESIILE, INJOSIREA DE SINE, s.a.
  15. Pingback: “Curajul sfant la inceput de drum” – Conferinta de la Iasi (2011) a Ierom. Melhisedec Ungureanu: DE CE OAMENII NU SE MAI ROAGA? CARE SUNT ETAPELE VIETII DUHOVNICESTI? DESPRE EXPERIENTA HARULUI (video) -
  16. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul – sfaturi pentru LUPTA CU RACEALA SUFLETULUI, IMPIETRIREA SI IMPRASTIEREA -
  17. Pingback: “MANA LA ADANC!” Predici audio la PESCUIREA MINUNATA (Mitropolitul Teofan al Moldovei, Pr. Coman, Ierom. Dosoftei, Arhim. Damaschin) -
  18. Pingback: IMPARTASANIA DEASA? DAR VIATA CUM NE ESTE? Parintii Ioan Buliga si Iustin Miron de la Oașa despre discernamantul impartasirii, rafinarea strategiilor celui-rau, lupta cu pacatul si ispitele duhovnicilor -
  19. Pingback: OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii” -
  20. Pingback: EDUCATIA ORTODOXA si LUMEA CONTEMPORANA. Cum sa imunizam copiii pentru intrarea in “minunata lume noua”, anti-crestina, de astazi? -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate