Parintele Policarp de la Crasna – DESPRE FRICA DE DUMNEZEU SI BUCURIA IN DOMNUL

Un cuvant foarte folositor, extras  din ultimul numar (pe martie) al revistei “Lumea credintei”:

Slujiţi Domnului cu fri­că şi vă bucuraţi de El cu cutremur (Psalmi 2, 11).

Minunat este acest cuvânt rostit de marele prooroc David, prin insuflarea Duhului Sfânt! Este mi­nunat pentru că ne prezintă un echilibru, o dreaptă socoteală în avea frică de Dumne­zeu şi a ne „bucura în Domnul”. O bucurie în Domnul, curată şi adevărată nu are cum să fie, dacă nu are la bază frica de Dum­nezeu. Nimeni nu poate desfiinţa frica de Dumnezeu – care este temelie a pocăinţei – vorbind înălţător doar de bucuria în Domnul, chipurile, pentru că nu mai este la modă să speriem lumea cu frica de Dumnezeu. Ne spune însă un Sfânt Părinte: „Inţelepciunea are două capete: frica de Dumnezeu şi dra­gostea“. Şi mai departe: „Inmulţirea fricii de Dumnezeu este început al dragostei“ (Sf. Ioan Climax, Scara, cap. 30).

Cât de supărător este să vezi cum, în stil „pocăit”, eşti luat la rost şi întrebat: De ce eşti trist, unde-ţi este bucuria în Domnul? Iar unii dintre cei luaţi la rost sunt ispitiţi să mimeze bucuria în Domnul, să şi-o afi­şeze în mod artificial, chiar dacă nu o au re­almente în sufletele lor. Bucuria în Domnul trebuie să izvorască în modul cel mai natu­ral, din trăirea în Domnul. Dacă ai păcătuit şi sufletul ţi-e bolnav, de unde să izvorască bucurie sfântă pe faţa ta? Oare cine este grav bolnav trupeşte, se mai poate bucura cu cei din jur, până ce nu i s-au tămăduit mădu­larele? Nicidecum. Chiar de nădăjduieşte în vindecare, primul surâs şi prima rază de bucurie îi va apărea abia o dată cu primele semne ale însănătoşirii.

La fel este şi cu tămăduirea sufletului prin pocăinţă, iar sufletul pocăinţei este smerenia, şi smerenia din întristarea pentru păcate se naşte. „Pentru că L-am supărat pe Domnul“, spune Sf. Ioan Scărarul, pentru că am pierdut harul lui Dumnezeu. Când omul, prin mari păcate, îşi îmbolnăveşte sufletul, nu are alt început în vindecarea sa decât pocăinţa, frica de Dumnezeu şi de dreapta Sa Judecată, întristarea adâncă pentru fărăde­legile săvârşite, cu nădejdea în Domnul şi mila Lui.Căzut în păcate, omul nu are cum să se împace cu Dumnezeu, cu dragoste, cu „bucurie în Domnul“. Nici un om înţelept, spune un Sfânt Părinte în Filocalie, nu în­cepe să construiască o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus. In plan duhov­nicesc, însă, temelia este frica de Dumne­zeu. Pocăinţa, fericita întristare şi smerenia. Fericitul Augustin, întrebat fiind, cu ce să începem împăcarea noastră cu Dumnezeu, răspundea categoric: „Cu smerenia. Şi de mă veţi întreba de o mie de ori, de o mie de ori vă voi răspunde: cu smerenia!“. Şi smerenia, după cum am mai spus, este sufletul pocăinţei. Iar pocăinţă fără frică şi întristare după Dumnezeu – nu există!

Fiecare virtute trebuie practicată cu înţelepciune, deci şi pocăinţa. Şi „începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalmi 110, 10). „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“, i-a spus Mântuitorul Sfântului Siluan. Iar mintea în iad nu o poţi ţine cu dragoste şi bucurie, ci doar cu nădejdea că te va izbăvi Domnul. Şi nu numai că l-a izbăvit Dumnezeu pe Sf. Siluan, pentru această pocăinţă a minţii ţinute în iad, dar i-a şi împropriat pentru veşnicie o dragoste sfântă, dumnezeiască.

Insă nu doar Părinţii cei de demult au cunoscut că înţelepciunea are două capete (dragostea şi frica de Domnul), ci şi părinţi ai vremurilor noastre, care au trăit după rân­duielile bătrânilor, la fel au dat învăţătură. Părintele Benedict Ghiuş, „cel mai mare duhovnic al României”, cum l-a numit un vrednic de pomenire Patriarh, duhovnicul Rugului Aprins, care-şi aşteaptă Sfânta In­viere în cimitirul de la Mănăstirea Cemica, a fost întrebat odată cât de mult să ne bu­curăm în Domnul! Iar smeritul şi discretul bătrân a răspuns că ne îndeamnă şi Domnul nostru Iisus Hristos şi atâtea Sfinte Scripturi să ne bucurăm, dar să nu uităm glasul Duhu­lui Sfânt Care a grăit prin gura proorocului David: Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucu­raţi de El cu cutremur.

Să ne bucurăm dară, însă cu cutremur. Omul înţelept, care s-a împăcat cu Dum­nezeu, este cu mare grijă la tot pasul, să nu se găsească în înşelare. Păzind poruncile şi faptuind cele plăcute înaintea feţei Domnu­lui, el dobândeşte bucurie sfântă în suflet, acea bucurie în Domnul reală, autentică, însă această bucurie este izvorâtă tocmai din harul lui Dumnezeu sălăşluit în sufletul celui ce a făcut şi face permanent pocăinţă adevărată, „cu frică de Dumnezeu şi cu cu­tremur“. Că „frica Domnului este comoară veşnică a dreptăţii”, ne mărturiseşte şi Pro­orocul Isaia (33, 6). Tot cu frică şi cutremur ne îndeamnă „să lucrăm la mântuirea noas­tră” şi Apostolul Pavel, iar la I Corinteni 10, 12 continuă: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă!“. Şi tot aşa cum mai întâi a fost Golgota cu Răstignirea şi durerile ei şi mai apoi bucuria Invierii, se cuvine ca şi în viaţa noastră creştinească să fie mai întâi la­crimile şi apoi bucuria. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia…

Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, în mod deosebit a atras atenţia ucenicilor Săi să nu se amăgească cu bucurii lumeşti, false şi mincinoase, şi nici cu închipuiri de sine că trăiesc bucurii sfinte. Aceste bucurii sfinte nu pot izvorî fără numai din tânguirea şi fericita întristare după Dumnezeu, din pocăinţa împletită din frica de Dumnezeu şi adânca smerenie. „Adevăr, adevăr vă spun vouă, că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura, voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie“. (Ioan 16, 20). Iar Sf. Isaac Sirul, în Cuvântul 1, zice: „Iată adevărata bucurie a creştinilor de unde izvorăşte: din frica de Dumnezeu, care este temelia călătoriei omului spre cer“. De spune cineva că dragostea scoate frica afară – Sf. Ioan Teologul şi Părintele Cleopa – bine zice, însă ei vorbesc de acea frică de Dumnezeu începătoare, care dispare prin pocăinţă. Frica desăvârşită nu dispare, ea „rămâne în veacul veacului” (Psalmi 18, 10).

Bun şi sfânt lucru este a ne bucura în Domnul, dar numai prin pocăinţă şi adevărată împăcare cu Dumnezeu. Chiar dacă necazurile şi suferinţele ne împresoară din toate părţile, dacă în suflet avem pocăinţă adevărată şi fericita întristare după Dumnezeu, avem şi bucurie sfântă: mângâierea harului lui Dumnezeu.

„Când Te-am chemat, Dumnezeul dreptăţii mele întru necaz m-ai desfătat” (Psalmi 4, 1). însă noi nu ne mai desfătăm în necazuri şi, când nu vrem să ştim de frica de Dumnezeu, de fapt lovim cu putere în Sfânta Taină a Pocăinţei – care e temelia împăcării omului cu Dumnezeu, temelia mântuirii noastre.

Aşadar, să ne grijim noi mai mult de întristarea cea după Domnul şi cea pentru cele ce am săvârşit şi să lăsăm bucuria în seama milei lui Dumnezeu! Şi „fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine” (Psalmi 32, 21). Amin!

Arhim. POLICARP SIDOR

Sfântul Schit Crasna-Gorj

14 februarie 2009

(un interviu cu parintele arhimandrit Policarp – si in numarul pe februarie al revistei “Lumea monahilor” – online aici)

(fotografiile – scanate din acelasi numar al “Lumii credintei”)

Legaturi: