SFANTUL PETRU DAMASCHIN ne invata cum putem si trebuie sa facem din toate prilej de pomenire si multumire neincetata catre Dumnezeu

24-03-2011 Sublinieri

Linistirea foloseste mai mult celor patimasi

Tuturor le este de folos linistea si fuga de unele lucruri si de anumiti oameni. Iar mai mult celor patimasi si slabi. Fiindca nu poate mintea numai din faptuirea cea din afara sa se faca nepatimasa daca nu ii urmeaza multe si duhovnicesti vederi. Nici imprastierea si conducerea nu-l lasa pe cineva fara vatamare, daca nu si-a dobandit mai intai nepatimirea prin fuga de tentatiile lumii. Iar grija vietii si tulburarea, obisnuieste sa vatame si pe cei nepatimitori. Caci nici un folos nu vine, zice Gura de Aur, din lucrarea omului, fara inraurirea de sus. Dar nici inraurirea de sus nu vine peste cel ce nu o primeste in chip liber. De amandoua avem trebuinta: si de lucrarea dumnezeiasca si de cea omeneasca; si de faptuire si de cunostinta; si de temere si de nadejde; si de plans si de mangaiere; si de frica si de smerenie; si de dreapta socoteala si de dragoste. Fiindca toate ale vietii, zice, sunt indoite; zi si noapte, lumina si intuneric, sanatate si betesug, virtute si pacat, usurinta si greutate, viata si moarte, ca cei slabi prin unele sa iubim pe Dumnezeu si prin altele sa fugim de pacat de frica ispitelor, iar cei puternici, sa iubim prin toate pe Dumne­zeu ca pe tatal, cunoscand ca toate sunt bune foarte si Dumnezeu le randuieste dupa folos. Acestia de la cele placute trebuie sa se infraneze, iar pe cele grele sa le doreasca, stiind ca prin cele dintai se sustine viata trupurilor, spre slava Facatorului; iar prin celelalte sunt ajutate sufletele spre a se mantui, din mila negraita a lui Dumnezeu.

Caci trei sunt starile oamenilor: robi, platiti si fii. Robii nu iubesc binele, dar se retin de la rau, de frica muncilor. Acesta nu este, zice Sfantul Dorotei, un lucru bun, nici bine-placut. Cei platiti iubesc binele si urasc raul, dar la nadejdea platii. Iar fiii, fiind desavarsiti, nu se retin de la rau de frica muncilor, ci-l urasc cu putere, nici nu fac binele in nadejdea platii, ci-l socotesc ca pe o datorie. Ei iubesc si nepatimirea ca pe o urmare a lui Dumnezeu si ca o pricinuitoare a salasluirii Lui, prin care se departeaza de tot raul, chiar daca nu e vreo amenintare. Fiindca daca nu se face cineva nepatimitor, nu-si trimite Sfantul Dumnezeu Duhul Sau Cel Preasfant, ca nu cumva sa se afle daca atras din obisnuinta spre patimi si sa se faca vinovat in fata Duhului Sfant celui salasuit in el si mai mare osanda sa aiba. Dar cand deprinderea virtutii il face sa nu mai aiba prietenie cu vrajmasii, nici sa mai fie atras de obisnuinta patimilor, se impartaseste de har, si asa ramane neosandit, primind darul.

De aceea zice Scararul: «Nu ne descopera noua Dumnezeu voia Lui, ca nu cumva afland-o sa nu o ascultam si sa ne osandim si mai mult». Caci prunci fiind nu ne dam seama de milostivirea Lui nemarginita catre noi cei nemultumitori. Cel ce vrea, zice, sa afle voia dumnezeiasca, trebuie sa moara lumii intregi si voilor sale pentru toate. De aceea, nici un lucru indoielnic nu trebuie sa-l faca cineva, sau sa-l hotarasca ca bun, afara de cazul ca nu poate sa traiasca sau sa se mantuiasca fara el. Sa intrebe pe cei incercati, sau sa-si castige asigurarea din credinta cea tare si din rugaciune inainte de a fi ajuns la desavarsita nepatimire, care face mintea nebiruita si nemiscata in tot lucrul bun. In felul acesta inclestarea poate fi mare, dar omul ramane nevatamat. Caci «puterea mea intru neputinta se desavarseste», zice Domnul. Iar Apostolul: «Cand sunt slab; atunci sunt tare». Caci a fi cineva nerazboit nu e bine. Fiindca dracii se departeaza adeseori, zice Scararul pentru multe pricini, parasindu-l pe monah, fie pentru a-i intinde curse, fie pentru a-i starni parerea de sine, sau inaltarea, sau vreun alt rau, cu care se multumesc, stiind ca acestea pot sa umple locul celorlalte patimi.

Parintii, zice Cartea batranilor (Patericul) au pazit  poruncile, cei de dupa ei le-au scris, iar noi am pus cele scrise in dulapuri (biblioteci). Chiar daca vrem sa le mai citim, nu staruim sa intelegem cele scrise si sa le facem, ci le citim in fuga, sau socotind ca facem ceva mare, ne inaltam, nestiind ca mai mult ne osandim daca nu le implinim (…). Asadar, buna e citirea si cunostinta, dar cand nu iscodeste cineva viata invatatorului, cum zice Teologul: «Nu cauta vrednicia de crezare a celui ce te invata, sau iti vesteste», si cum zice Domnul: «Cate va vor zice voua preotii…» si celelalte. Caci nici o vatamare nu-i vine vreunuia care intreaba, din faptele celui ce-l invata pe el, dar iarasi nici un folos, daca nu lucreaza insusi. Pentru ca fiecare va da socoteala pentru sine: invatatorul pentru cuvantul sau, iar auzitorul pentru ascultarea lui cu lucrul.

Iar ce este afara de acestea, e impotriva firii si vrednic de osanda. Caci, cum zice Sfantul Eustratie, Dumnezeu fiind bun si drept, prin bunatate ne daruieste tot binele, cand ne purtam cu recunostinta, primind ca de la un Datator drept cu multumire: dar daca ne aratam nerecunoscatori, cadem de la bine intru osanda lui Dum­nezeu. Asadar bunatatea si dreptatea lui Dumnezeu, daca traim dupa fire, ne sunt pricinuitoare a tot binele: iar daca le folosim rau, ne pricinuiesc munca vesnica.

Mare bine este pocainta adevarata

Dar daca cineva vrea, pune iarasi inceput prin po­cainta. «Daca ai cazut, zice, ridica-te; si daca iarasi ai cazut, iarasi ridica-te», nedeznadajduind nicidecum de mantuirea ta, orice s-ar intampla. Nu te preda pe tine de bunavoie vrajmasului. Iti ajunge tie spre mantuire rabdarea aceasta, impreuna cu osandirea de sine.

«Eram, zice Apostolul, si noi odinioara fara minte, umbland dupa poftele noastre…» si celelalte. Si tu deci sa nu-ti pierzi nadejdea, uitand de ajutorul lui Dumne­zeu. Caci el poate face cate vrea. Ci nadajduieste in El, si va face una din acestea: sau Iti va pregati indreptarea prin niscai ispite si alte mijloace, precum El stie, sau Iti va darui cu iubire de oameni o alta cale pe care nu o stii pentru a mantui sufletul tau umilit. Numai sa nu parasesti pe Doctor. Fiindca altfel vei suferi jalnic moartea cea indoita, pentru ca nu cunosti scopul cel ascuns al lui Dumnezeu.

Cum s-a spus despre cunostinta, se va spune si acum despre fapta: ca toata fapta trupeasca si sufleteasca e la mijlocul a sase curse, adica a celei de la dreapta si de la stanga, sau a prea multelor osteneli si a prea putinelor; a celei de sus si de jos, sau a inaltarii si descurajarii; a celei dinauntru si de afara, sau a fricii si a indraznelii, care, zice Teologul, ca este departe de indraznirea cea adevarata, prin trecerea masurii, macar ca are asemanare dupa nume. Iar la mijloc intre cele sase curse este lucrarea masurata, intru smerenie si rabdare. Dar trebuie sa ne minunam de mintea omeneasca cum intoarce toate lucrurile in sine dupa cum vrea, macar ca in ele insesi sunt de neintors si in alte privinte raman asa. Din aceasta pricina, noi toti avem intelegere a lucrurilor, dar fiecare le foloseste cum vrea, fie bine, fie rau; cele sensibile cu lucrul, iar cele inteligibile cu cuvantul si cu gandul.

Patru sunt vederile, cum mi se pare mie, sau starile oamenilor, dupa Teologul: Unii se afla bine aici si in veacul viitor cum sunt sfintii si cei ce au ajuns nepatimitori; altii numai aici se afla bine, ca unii ce se impartasesc de binefaceri, sufleteste sau trupeste, in chip nevrednic, neavand recunostinta fata de Binefacator, cum este bogatul acela si cei asemenea; altii iarasi se muncesc numai aici, cum sunt cei tinuti de o boala indelungata, ca slabanogul acela si cei ce se nevoiesc cu multumire de bunavoie; si in sfarsit altii se muncesc si aici si acolo, ca cei ce se ispitesc de voile lor, cum e Iuda si cei asemenea. Aceste patru feluri de oameni privesc in patru feluri lucrurile sensibile; unii urasc lucrurile lui Dumnezeu, ca dracii, si le strica dintr-o pornire rea; altii le iubesc ca bune, dar cu patima, ca dobitoacele necuvantatoare, neavand nici o grija de contemplare sau de multumirea naturala; altii le iubesc firesc, folosindu-se de toate cu infranare; altii iarasi, in chip suprafiresc, ca Ingerii, privindu-le toate spre slava Facatorului si nefolosindu-se de ele, decat de cele trebuincioase pentru viata, dupa Apostol.

Despre binefacerile generale si particulare ale lui Dumnezeu

De aceea suntem datori sa multumim pururea lui Dumnezeu pentru binefacerile generale si particulare ale Lui, pentru cele sufletesti si trupesti. Cele generale sunt: cele patru stihii si toate cele facute din ele si toate lucrurile minunate si mai presus de fire ale lui Dumnezeu, aflatoare in dumnezeiestile Scripturi. Iar cele parti­culare sunt toate cele cate le-a dat Dumnezeu fiecarui om: fie bogatie, spre milostenie, fie saracie, spre rabdare cu multumire, fie stapanire, spre judecata dreapta si spre sustinerea virtutii; fie supunere si slujire, spre mantuirea sigura sufletului; fie sanatate, spre ajutorarea celor ce au trebuinta si spre lucrarea cea dupa Dumnezeu; fie boala, spre incununarea rabdarii; fie cunostinta si putere, spre dobandirea virtutilor; fie neputinta si nestiinta, spre ascultarea in liniste cu smerenie si cu fuga de lucruri; fie lipsirea fara de voie de lucruri, spre mantuirea cea de voie si spre ajutorarea celor ce nu vor sa vina la desavarsirea neaverii, sau la milostenie; fie usurare si buna indemnare, spre nevointa de buna voie si spre osteneala in virtuti, ca omul sa ajunga nepatimitor si sa mantuiasca si alte suflete; fie incercarea si stramtorarea, spre a se mantui fara de voie, cei ce nu pot sa-si taie voile lor, sau spre desavarsirea celor ce pot sa rabde cu bucurie. Deci toate cele spuse, chiar daca isi sunt potrivnice, prin intrebuintare buna, sunt bune foarte; iar prin intrebuintare rea, nu sunt bune, ci mai degraba vatamatoare sufletului si trupului. Dar mai buna decat toate cele spuse este rabdarea necazurilor. Cel ce s-a invrednicit de acest mare dar este dator sa multumeasca lui Dumnezeu, fiindca l-a impartasit de o binefacere mai mare. Caci s-a facut urmator al lui Hristos, al Sfintilor Sai Apostoli, al mucenicilor si al cuviosilor, ca sa se departeze de bunavoie de cele placute, prin taierea voilor sale si prin lepadarea gandurilor care nu sunt dupa Dumnezeu, ca sa faca si sa cugete pururea cele placute lui Dumnezeu.

Cei ce s-au invrednicit sa foloseasca lucrurile potrivit trebuintelor lor sunt datori sa multumeasca mult lui Dumnezeu, intru multa smerenie, ca s-au slobozit de cele contrare si de calcarea poruncilor, prin harul lui Dumnezeu. Iar noi, cei ce suntem inca patimasi si intrebuintam rau lucrurile, lucrand impotriva firii, suntem datori sa tremuram si sa-i multumim mult Facatorului de bine, cu toata recunostinta, minunandu-ne de negraita Sa indelunga-rabdare, ca chiar neimplinind noi poruncile Lui, rabda nerecunostinta noastra si nu inceteaza sa ne faca bine, ci asteapta intoarcerea noastra si pocainta pana la cea din urma rasuflare.

Asadar, toti crestinii suntem datori sa multumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: «Pentru toate multumiti». De la aceasta ajungem la alt cuvant al Apostolului, care zice: «Neincetat va rugati», adica sa avem pomenirea lui Dumnezeu in toata vremea, locul si lucrul. Pentru ca orice ar face cineva, e dator sa aiba pomenirea Celui ce a facut lucrul acela. De pilda, tu cel dintre noi, cand vezi lumina, nu poti uita pe Cel ce ti-a daruit-o; cand vezi cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt, da lauda si slava Celui ce le-a facut; cand imbraci o haina, cunoaste al cui e darul si mareste pe Cei ce poarta grija de viata ta. Si simplu, orice miscare sa-ti fie prilej pentru slava lui Dumnezeu, si iata te rogi neincetat, si prin aceasta sufletul se «bucura totdeauna», dupa Apostol. Caci pomenirea lui Dumnezeu il inveseleste pe el, zice Sfantul Dorotei, aducand marturie cuvantul lui David: «Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit».

Toate le-a facut Dumnezeu spre folosul nostru

Fiindca toate cele ce sunt le-a facut Dumnezeu spre folosul nostru. Ingerii ne pazesc si ne-nvata, iar dracii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin ei, asadar, ne izbavim de inaltare si de nepasare, de frica ispitelor. Sau iarasi: prin cele placute ale lumii, prin sanatate, bunastare, tarie, odihna, bucurie, lumina, cunositnta, bogatie, sporirea in toate, starea de pace, bucuria de cinste, stapanire, belsug si prin toate cele socotite bune in viata aceasta, suntem ridicati la multumire si la recunostinta fata de Facatorul de bine, ca si la iubirea Lui si la facerea, dupa putinta, a binelui, avand ca datorie fireasca sa rasplatim darurile, prin facerea de bine. Iar prin cele socotite neplacute, prin boala, greutati, osteneala, neputinta, intristarea fara de voie, intuneric, nestiinta, saracie, neizbanda in toate, frica, pagubire, necinste, durere, lipsa, prin toate cele potrivnice celor spuse inainte, venim la rabdare, smerenie si buna nadejde in veacul viitor. Dar nu numai atat, ci si in veacul de acum ni se fac pricina de mari mangaieri. Deci toate ni le-a randuit Dumnezeu bune, in chip minunat, pentru bunatatea Sa negraita. Cel ce vrea sa cunoasca acestea si sa le aiba cum trebuie sa se nevoiasca spre dobandirea  virtutilor, ca toate cele spuse sa le primeasca cu multumire, atat cele bune, cat si cele ce par potrivnice, si in toate sa se afle netulburat.

Si nu numai in acestea, dar si cand il momesc dracii cu vreun gand de mandrie, ca sa-l inalte, sa-si aduca aminte de lucrurile de rusine, vorbite de el mai inainte, si va surpa acest gand si va veni la smerenie. Iar cand iarasi il momesc cu ceva de rusine, aducandu-si aminte de acel gand de mandrie, sa-l inlature. Deci sa le inlature unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducerea aminte, ca sa nu vina niciodata nici la descurajare pentru cele de rusine, nici la nebunie, pentru parerea de sine. Ci cand ii vor inalta vrajmasii mintea, sa fuga la smerenie, si cand il vor smeri, sa si-o inalte prin nadejdea la Dumnezeu, ca niciodata sa nu cada tulburandu-se, nici sa nu deznadajduiasca infricosandu-se pana la cea mai de pe urma rasuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului, cum zice Patericul. Cand vrajmasii aduc inainte pe aceasta, el scoate inainte pe cealalta; si cand aceia aduc pe cealalta, el scoate la aratare pe aceasta, cunoscand ca nimic nu ramane in viata aceasta cu totul neschimbat, ci «cel ce rabda pana la sfarsit se va mantui».

Iar cel ce vrea sa se faca lucrurile dupa voia lui nu stie unde merge, ci ca un orb purtat de orice vant, orice intamplare i-ar veni, i se da cu totul ei; ca un rob se teme de cele de intristare si ca un prizonier e dus oriunde de parerea de sine. El asteapta de la bucuria dobitoceasca sa aiba cele ce niciodata nu le-a vazut si nu stie de unde sunt. Iar de zice ca stie, atunci si mai mult sufera de orbire; caci aceasta vine de acolo ca nu se ocaraste pe sine. Iar aceasta se numeste placere de sine si pieirea in ascuns, cum zice Sfantul Macarie, in capetele despre monahul care s-a pierdut, dupa ce a vazut Ierusalimul de sus, rapindu-i-se mintea, cand se ruga cu alti frati. Aceasta i s-a intamplat pentru ca isi inchipuia ca a ajuns ceva si nu mai e dator sa aiba ceva si mai mare. Deci precum cei multi datorita paclei patimilor, asa si cei nepatimitori cunosc cele necunoscute celor multi, dato­rita curatiei mintii.

(…)

Fara smerita cugetare nu e cu putinta sa ne mantuim

Nu stiu ca cineva, din multa intunecare prin patimi, sa nu fi ajuns la atata nebunie incat sa-i para ca este chiar ca ingerii, ba si mai mare, incat sa-si inchipuie ca nu mai e dator cu smerita cugetare. Caci si Luceafarul de la inceput, abatandu-se de la aceasta s-a facut Intuneric, fara alt pacat. Daca e asa, ce va avea sa patimeasca cel ce nu are smerenie, muritorul si tarana, ca sa nu zic pacatosul? Poate orb fiind, nu crede ca e pacatos. Cu toata siguranta, zice Gura de Aur, crestinul cel desavarsit se va face intocmai cu ingerii, cum zice Domnul, se intelege la invierea mortilor, nu in veacul de acum. Dar nici atunci nu a zis ca vor fi ingeri, ci intocmai cu ingerii, caci oamenii nu pot sa-si paraseasca firea lor, ci ajungand ca si aceia, neschimbaciosi dupa har si izbaviti de toata trebuinta din necesitate, isi au voia cu totul neatarnata si se afla intr-o veselie si intr-o dragoste de Dumnezeu neincetata, si se bucura de «cele ce ochiul nu le-a vazut» si celelalte. Dar aici este cu neputinta sa ajunga cineva desavarsit, ci primeste numai o arvuna a bunatatilor fagaduite.

Deci precum cei lipsiti de daruri sunt datori sa se smereasca, saraci fiind, asa si cei ce le au pe acestea, ca unii ce le-au luat de la Dumnezeu, ca sa nu fie osanditi pentru nerecunostinta – si precum bogatii sunt datori sa dea multumita lui Dumnezeu pentru daruri la fel, si cu mult mai mult, cei bogati in virtuti. Si iarasi, precum sunt datori saracii sa multumeasca lui Dumnezeu si sa iubeasca din prisos pe binefacatorii lor pentru bineface­rile primite de la ei, la fel, si cu mult mai mult, bogatii, pentru ca se mantuiesc si in veacul de acum si in cel viitor, prin milostenie, datorita purtarii de grija a lui Dumnezeu. Fiindca fara saracie nu castiga mantuirea sufletului, precum nu pot sa scape de ispitele bogatiei. Si precum ucenicii sunt datori sa iubeasca pe dascali, asa si dascalii pe ucenici si sa multumeasca unii pentru altii lui Dumnezeu, Cel ce da tuturor cunostinta si orice alt bine, pentru care suntem datori sa-I multumim pururea Lui, si mai ales cei ce au luat puterea ca sa reinnoiasca dumnezeiescul Botez prin pocainta, fara de care nimeni nu se poate mantui. Fiindca a zis Domnul: «De ce Ma chemati Doamne, Doamne, si nu faceti cele ce zic?».

Dar sa nu-si inchipuie vreun nebun, auzind unele ca acestea, ca daca omul nu cheama pe Domnul ramane fara vina, ci mai degraba se osandeste si mai mult. Caci zice Domnul: «Daca fac aceasta lemnului verde, ce voi face celui uscat?». Si «daca dreptul abia se mantuieste, zice Solomon, nedreptul si pacatosul unde se vor arata?». Dar iarasi, vazandu-se de pretutindeni stramtorat de poruncile dumnezeiesti, sa nu deznadajduiasca si sa se osandeasca mai rau decat un sinucigas, ci mai degraba trebuie sa se minuneze de Scripturile si poruncile dumnezeiesti, cum il imping din toate partile pe om spre desavarsire, ca sa nu afle unde sa fuga de la bine si sa gaseasca odihna in cele rele, ci indata ce ar vrea sa faca ceva de felul acesta, afland inaintea lui toate Infricosarile, sa se intoarca spre bine. Caci Dumnezeu randuieste cu iubire de oameni, toate in chip minunat, ca tot omul sa se faca desavarsit intr-un fel oarecare, chiar fara sa vrea, macar ca are libertate intru sine. Dar cei recunoscatori se nevoiesc mai degraba, rusinandu-se de facerile de bine, ca cei ce au trecut rîul dormind, cum a zis Sfàntul Efrem. De aceea zice Sfantul Isaac: «Inmultit-a Dumnezeu ispitele, ca de frica lor sa fugim la El». Iar cel ce nu intelege aceasta, ci isi face ras de acest dar, din iubirea de placere, s-a ucis si s-a pierdut pe sine insusi. Primind arme impotriva vrajmasilor, le-a folosit spre uciderea sa.

Caci precum Dumnezeu, bun fiind, vrea sa-i faca pe toti buni, zice marele Vasile, asa si diavolul, rau fiind pofteste sa-i atraga pe toti la ticalosia sa, macar ca nu poate. Si precum parintii iubitori de fii intorc pe fiii lor care fac lucruri nesocotite cu amenintari, fiind purtati de iubire, asa si Dumnezeu ingaduie incercarile ca pe un toiag, care intoarce pe cei vrednici de la viclenia diavolului. «Cei ce-si cruta nuiaua sa uraste pe fiul sau; iar cel ce-l iubeste, il cearta cu grija». Dar fiindca pe noi, iubitorii de placere si de noi insine, ne pandeste primejdia din alte parti, deci si incercarile din ingaduinta lui Dumnezeu, care sunt iubitorilor de Dumnezeu spre mantuire, ne pot aduce caderea spre pierzanie din mandrie si neramanerea langa Dumnezeu, cand suntem ca niste fii pedepsiti, dar nu omorati, tre­buie sa alegem ceea ce e mai usor. Caci mai bine este ca prin rabdarea celor ce ne vin asupra-ne sa alergam la Dumnezeu, decat de frica primejdiilor sa patimim caderea si sa ajungem in mainile diavolului, atragandu-ne pieirea, mai bine-zis, osanda vesnica, impreuna cu el.

Fiindca trebuie sa alegem una din doua: sau sa suferim pe cele dintai si vremelnice, sau pe cele de al doilea si vesnice. Dar pe cei drepti nu-i atinge nici una din cele doua primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par noua neplacute, si aflandu-le ca un mijloc de castig, imbratiseaza incercarile si raman neraniti de ele. Caci nu cel ce a primit o sageata si n-a fost ranit obisnuieste sa moara, ci cel ce a primit o rana de moarte de la ea, acela s-a pierdut. Sau a vatamat pe Iov rana, si nu mai degraba l-a incununat? Sau l-a inspaimantat pe Apostoli si pe mucenici vreodata? Se bucurau, zice, ca s-au invrednicit sa fie batjocoriti pentru numele Lui. Cu cat e razboit biruitorul mai mult, cu atat se incununeaza mai mult, si de aceea are multa bucurie cand aude glas de trambita. Unul ca acesta nu se inspaimanta de ea, ca de una ce-i vesteste moartea, ci mai degraba se veseleste ca de una ce-i prezice impartasirea cununilor.

Nimic nu obisnuieste sa pregateasca mai fara osteneala biruinta ca buna indrazneala cu credinta tare, nici infrangerea nu obisnuieste sa o aduca ceva atat de usor ca iubirea de sine si ca frica din necredinta. De asemenea, nimic nu calauzeste spre barbatie, ca sarguinta si ca experienta lucrurilor, nici spre subtirimea gandurilor, ca citirea in liniste. Nimic nu pricinuiese uitarea ca starea degeaba; nici nu duce asa de repede la iertarea pacatelor ca netinerea in minte a raului. Nimic nu pricinuieste stergerea greselilor ca pocainta si taierea raului; nici sporirea mai grabnica a sufletului ca taierea voilor si cugetarilor proprii. Nu e lucru mai bun ca acela de a te arunca pe tine inaintea lui Dumnezeu ziua si noaptea, si a-L ruga sa se faca voia Lui intru toate; nici mai rau ca a iubi libertatea [voia proprie sloboda, n.n.] si ratacirea sufletului sau a trupului. Fiindca noua, celor ce inca iubim binele de frica muncilor si a incercarilor, nu ne este de folos deloc libertatea, ci paza si fuga de lucruri, ca si prin departarea celor ce vatama neputinta noastra, sa putem lupta cu gandurile. (…)

Noi insa suntem datori sa fim sub lege si canon, ca siliti de datorie sa facem binele fara de voie. Fiindca noi iubim inca mai mult patimile si placerile sau odihna trupului si voile noastre, si vrajmasul duce mintea noastra unde vrea; de asemenea si trupul, avand pornirile fara randuiala, face ceea ce vrea, fara judecata. Caci unde nu e supravegherea mintii, toate se fac fara judecata si impotriva firii, si nu ca adevaratii israeliti, cum zice Domnul, catre Simon Zilotul, Cananitul: «Iata un adevarat israelit in care nu este viclesug». Prin aceasta vesteste virtutea barbatului, caci Natanail se talcuieste «ravna de Dumnezeu». Numele lui de obste era Simon. Iar Cananit se numea fiindca era din Cana Galileii. Natanail, iarasi, pentru virtutea lui; de aseme­nea si israelit, adica minte ce vede pe Dumnezeu, in afara de orice viclesug. Caci este obiceiul dumnezeiestii Scripturi, zice marele Vasile, sa numeasca pe om, mai mult dupa virtutea lui, decat dupa nastere. De fapt, capeteniile Apostolilor, Petru si Pavel, s-au chemat, cei dintai, Simon, dar Domnul i-a zis Petru, pentru taria barbatului; celalalt Saul, adica furtuna, si s-a schimbat in Pavel, adica liniste sau odihna. Si pe drept cuvant. Caci pe cat ii tulbura inainte pe credinciosi, pe atat odihnea pe urma sufletele tuturor, cu lucrul si cu cuvantul. Fiindca zice Gura de Aur despre el: «Priveste evlavia Apostolului. Caci aducandu-si aminte de Dumnezeu, nu invata pana ce nu aducea lui Dumnezeu datorita multumire si rugaciune, aratand ca de acolo are cunostinta si taria». Si pe drept cuvant. Caci sfatuirea este impreuna cu rugaciunea.

Iar dumnezeiescul Luca lasand neispravite Faptele Apostolilor, nu din negrija sau din vreo alta sila a facut aceasta, ci pentru ca a plecat la Domnul. Noi insa cand lasam un lucru sau o fapta neimplinita, patim aceasta din negrija si nedestoinicie, fiindca nu facem lucrul lui Dumnezeu cu sarguinta, si nu-l iubim ca pe un lucru de capetenie, ci-l dispretuim ca pe ceva de a doua mana si ca pe o povara si de aceea ramanem nesporiti, sau chiar ne intoarcem adeseori la cele dinapoi ca cei ce s-au intors indata indarat si n-au mai urmat lui Iisus, macar ca zice Gura de Aur, nu era cuvantul aspru, cum socoteau, ci era vorba despre dogme. Dar unde nu este hotarare, nu e nici ravna, si cele usoare par grele precum invers”.

(Din dumnezeiestile invataturi duhovnicesti ale cuviosului parintelui nostru Petru Damaschin, in Filocalia, vol. 5, Editura Harisma, Bucuresti, 1995)

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Filocalie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Sfantul Petru Damaschinul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “SFANTUL PETRU DAMASCHIN ne invata cum putem si trebuie sa facem din toate prilej de pomenire si multumire neincetata catre Dumnezeu

  1. Bunul Dumnezeu sa va socoteasca fiecare litera drept un pahar de apa dat celui insetat !

    Bogdaproste !

  2. A 5-a Rugăciune către Sfânta Treime.
    A Sfântului Ioann Gură de Aur.

    Slavă Ţie, Doamne Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Slavă întru cei dintru înălţime, şi pe pământ, Celui ce eşti fără de măsură mai presus de toată fiinţa şi Dumnezeirea, Unuia singur Dumnezeu. Slavă Ţie, Prea-înţeleptului Ziditor şi Stăpânitor a toate, şi nouă Făcător de bine şi Dătător, pentru toate care sîntem şi care avem. Slavă Ţie, celui ce ne suferi pe noi, nevrednicii şi păcătoşii, a sta înaintea slavei Tale. Slavă Ţie, o, fericită Treime, întru o desăvârşit şi prea-singuratecă unime a firii: Părinte, Fiule, şi Sfinte Duhule. Slavă Ţie, Făcătorului a toată firea cea gândită şi simţită. Slavă Ţie, Prea-bunului, şi Atotputernicului, şi mai presus de fiinţă, şi Milostivului, şi Înduratului Părinte şi Stăpân. Mă închin şi cu sufletul şi cu trupul mărimii Tale, eu, zidirea Ta cea prea netrebnică. Laud înţelepciunea Ta cea necercată, mulţumesc purtării Tale de grijă celei cu totul neînţelese. Prea-binecuvântez îndelungă răbdarea Ta, cea prea-neasemănată şi prea-bună.
    Dumnezeule, Treimea cea prea-sfântă şi prea-fericită, mântuieşte-mă. Dumnezeule, lauda mea să nu o taci. Ia aminte spre rugăciunea mea, şi să nu mă părăseşti. Dumnezeule Prea-sfinte, prin Cuvântul Tău şi prin Duhul Tău sfinţeşte-mă. Cu Cuvântul Tău de iznoavă zideşte-mă, şi cu Duhul Tău povăţuieşte-mă. Pe mintea mea cea omorâtă Cuvântul Tău să o însufleţeze, şi pe voirea mea, Duhul Tău cel Prea-sfânt. Mare întru tărie, puternice Doamne, sădeşte în inima mea dragostea legilor Tale, simţirile mele supune-le cuvântului, cuvântul meu întăreşte-l, mintea mea o luminează cu razele adevărului Tău, voinţa mea către Tine întoarce-o, Cel singur cu adevărat dorit, limba mea deprinde-o să zică totdeauna: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Doamne, prin Fericita Fecioară curăţeşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă mântuieşte. Doamne, prin Crucea Ta păzeşte-mă. Doamne, prin Sfinţii Tăi Îngeri îngrădeşte-mă. Doamne, prin Sfinţii Mărturisitori ai Adevărului într-armează-mă. Doamne, prin toţi Sfinţii trimite peste mine mila Ta. Doamne Iisuse, în dar miluieşte-mă pe mine, cel cumpărat prin Sângele şi numele Tău cel prea-scump. Duhule al lui Dumnezeu cel Prea-sfânt, vino, şi Te sălăşluieşte întru mine, şterge spurcăciunile cele de mulţi ani ale păcatelor mele. Goneşte de la mine duhurile desfrânării şi ale vicleşugului. Străluceşte în inima mea făclia darurilor Tale. Opreşte-mă pe mine şi mă împiedică dinspre împătimirile veacului acestuia. Trage-mă pe mine cu totul către dragostea de-a pururea vecuirii. Prea-sfântă Treime, prin îndurările Tale miluindu-mă, mântuieşte-mă.
    Învredniceşte-mă ca cu evlavie să-Ţi înalţ acea rugăciune, prea-deplin şi de Dumnezeu învăţată: Tatăl nostru care eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău… şi celelalte. Doamne Dumnezeule, dă-ne nouă, robilor Tăi, rugămu-ne, întru neîncetată mântuire a sufletului şi a trupului să ne veselim. Şi cu mijlocirea slăvitei şi fericitei Pururea-Fecioarei Mariei, învredniceşte-ne pe noi, izbăvindu-ne de scârba aceasta de acum, să ne îndulcim de veşnica bucurie, prin Domnul nostru Iisus Hristos, cu Care, împreună cu Sfântul Duh, şi viezi, şi împărăţeşti în vecii vecilor. Amin.

  3. @ nevrotic:

    Ne-a destins mesajul tau, dar, pentru binele tau,… frate, fii bun si primeste un sfat: nu-ti mai proiecta nevrozele si gandurile rele pe altii. Dar sa stii ca trece cu un pic de rugaciune, cu o catisma, ceva, eventual. Limpezeste mintea si largeste inima. Iti suntem recunoscatori pentru grija ce ne-o porti, dar te asiguram ca are cine sa ne poarte de grija, sa ne indrepteze si sa ne povatuiasca, deci mai bine sa luam seama la noi insine, fiecare, sa nu cumva sa murim prea devreme de griji care nu ni s-au pus de Dumnezeu in seama.

    Nu-ti publicam frumoasele ganduri ca sa nu dam prilej la alte certuri si tulburari in Post si de sarbatoare, sa nu cumva sa te trezesti cu niste comentarii mai aprige decat ar trebui de la unii cititori. Pentru noi ar fi total penibil sa ne indreptatim sau sa raspundem la asa ceva… Dar daca iti plac atat de mult si iti fac bine parerile despre noi, nu ai decat sa le pastrezi, nu-i bai.

    Si, apropo de site, la atata merita raspuns, intr-adevar: abia asteptam ziua fericita in care sa fim izbaviti de acest jug… Nu am avut zile mai fericite decat acelea in care am fost departe de calculator si de internet.

    Sarbatoare linistita iti dorim!

  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfaturi ale Staretului Partenie de la Pecerska DESPRE TREZVIE SI LUPTA DUHOVNICEASCA
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la
  6. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul – sfaturi pentru LUPTA CU RACEALA SUFLETULUI, IMPIETRIREA SI IMPRASTIEREA -
  7. Pingback: Raspunsurile Parintelui Teofil Roman despre RUGACIUNEA LIBERA, POSTUL ECHILIBRAT si LUPTA CU OBOSEALA SI IMPIETRIREA INIMII: “Dumnezeu nu asteapta de la noi poezii, ci asteapta inima noastra asa cum este” (si AUDIO) -
  8. Pingback: LUPTA CONTINUA SI HARTUITOARE A CRESTINULUI – INTRE HAR SI CADERI. In ce constau, de fapt, desavarsirea sau sfintenia? -
  9. Pingback: DUREREA ALTUIA – DUREREA NOASTRA. Cum dobandim rabdare si ce folos avem din incercari? ISPITELE INSINGURARII -
  10. Pingback: PARINTELE STANILOAE – Din “Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe”: FRICA DE DUMNEZEU SI FRICA DE LUME -
  11. Pingback: PARINTELE CLEOPA despre CONDITIILE DOBANDIRII PACII IN INIMA si despre SFARSITUL LUMII: “Urgia lui Dumnezeu, toate acestea striga la cer si nu stim pana cand…” -
  12. Pingback: PREDICI AUDIO in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”: Sa avem incredere in Dumnezeu! -
  13. Pingback: “MANA LA ADANC!” Predici audio la PESCUIREA MINUNATA (Mitropolitul Teofan al Moldovei, Pr. Coman, Ierom. Dosoftei, Arhim. Damaschin) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate