SFANTUL IOAN DE KRONSTADT: Cand trupul o ia inaintea spiritului, chiar si in cele ale credintei. VIATA CRESTINULUI ADEVARAT APARTINE VEACULUI CE VA SA VINA

28-12-2010 Sublinieri

Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge! Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie.

Viata omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il asteapta toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care isi ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu mai vorbim de dusmanul sau invederat, diavolul, care umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita (1 Petru 5, 8 ).

22.jpg

“Nefireasca dominatie a carnii asupra spiritului se explica printre altele si prin aceea ca spiritul pare a fi “ingropat” in carne, legat de aceasta. Aceasta iese in evidenta indeosebi in raport cu slujirea lui Dumnezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se inchina in duh si adevar. Intr-adevar, traim adesea ca si cum n-ar exista in noi spirit, suprema treapta a desfranarii vadindu-se in om atunci cand spiritul este sufocat cu totul si cand omul ramane doar trup si nimic altceva.

“Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia pentru ca sunt numai trup” (Facerea 6, 3).

Priviti cu atentie in ce chip il cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veti constata ca trupul incearca sa o ia inaintea spiritului. La sfinti se vede ca spiritul precumpaneste asupra trupului, fiindca acestia traiesc cu spiritul, nu vad in lume nimic altceva decat spirit, intelepciunea, atotputernicia si bunatatea lui Dumnezeu vadindu-se in toate. In orice fenomen, in orice lucru vad pecetea spiritului. La oameni exista o preponderenta considerabila a trupului asupra spiritului si ea apare in faptul ca ei recunosc doar cele ce pot fi percepute prin simturi, nu vad – cum se spune – mai departe de lungul nasului; omul simturilor, omul trupesc vede lumea aproape ca si fiintele necuvantatoare, irationale; il lasa rece intelepciunea, puterea pururea fiitoare, bunatatea Creatorului.

Citeste Cartea Sfanta si vede in ea numai buchea. Cand se roaga, mintea ii zburda, trecand mecanic peste cuvintele rugaciunii, nu le patrunde sensul, ignora arta rugaciunii in duh si adevar. Trupul predomina si sistemul de invatamant. (Nicaieri nu se invata in scoala ceea ce reprezinta lucrul de capetenie al practicii crestine: cum sa ne rugam; se invata oare undeva cum sa-L vedem pe Dumnezeu?) Trupul va continua sa domine lumea pana la sfarsitul veacului, astfel incat

“Domnul cand va veni – sa judece lumea – va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18, 8),

ca si la oamenii lumii celei dintai (necredinta este isprava trupului).

Dumnezeu se bucura atunci cand omul descopera lucrarea Sa in inima lui, fiindca El este lumina si adevarul. Diavolul se teme grozav de aceasta, fiindca el este intuneric si minciuna. Iar intunericul nu se arata la lumina, pentru a nu i se putea descoperi faptele. Diavolul este puternic doar atunci cand se foloseste de intuneric, de inselaciune, de minciuna. Da-i in vileag minciuna, scoate-i-o la lumina si el va disparea indata. Diavolul il atrage pe om in toate patimile prin inselaciune; prin inselaciune ii adoarme pe oameni, ii face sa nu vada lucrurile in adevarata lor lumina. Peste multe lucruri sta pusa acoperitoarea diavolului.

De ce oare sufletul pacatos nu primeste iertare de pacate decat daca recunoaste, in adancul inimii, cat sunt ele de irationale, de primejdioase si de mincinoase? Fiindca inima inseamna sufletul. Asa cum, atunci cand a savarsit pacatul, omului i s-a parut placut si “respectabil”, tot asa atunci cand se caieste de pacat, trebuie sa-l recunoasca vatamator si cu totul mincinos. Iar cainta, atunci cand are loc, aduce durere inimii, dupa cum si pofta pacatului provoaca durere in inima.

Sa nu te tulbure ura care clocoteste in tine si care tinde sa dea pe dinafara in vorbe de manie; porunceste-i mai bine sa taca si sa moara. Altminteri, obisnuindu-se sa vada ca i te supui si ca poate sa se reverse nestavilit din gura ta, te va lua in stapanire. Intocmai ca apa oprita de un dig de pamant care, cand gaseste o spartura, o largeste tot mai mult, cautand sa razbeasca prin ea; daca nu o astupam deloc, sau o astupam de mantuiala, in cele din urma, slabind preocuparea noastra de a drege digul si dupa asalturile repetate ale apei, aceasta nu inceteaza sa-si faca loc, din ce in ce mai insistent, incat pana la urma devine foarte greu, daca nu imposibil, sa fie zagazuita. Asa si cu ura care se strecoara in sufletul omului: daca ii ingaduim sa razbeasca afara, o data, de doua, de trei ori, va incepe sa se reverse din ce in ce mai tare si, in cele din urma, va rupe zagazul si va inunda. Tine seama ca apele rautatii stau adunate in suflet, dupa cuvantul Psalmistului:

“au intrat ape pana la sufletul meu” (Psalmul 68, 1).

De vei pacatui inaintea lui Dumnezeu si pacatele te vor chinui, te vor arde, grabeste-te sa cauti unica jertfa, vesnica si vie, pentru iertarea pacatelor si marturiseste-ti pacatele inaintea Celui ce s-a dat pe Sine jertfa. Altminteri nu vei mai primi mantuire de nicaieri. Sa nu crezi ca te vei putea mantui singur.

Domnul ar fi putut sa-si faca trup Siesi din tot universul, cer si pamant, sau, daca n-ar fi creat lumea, putea sa faca in locul ei un templu al trupului Sau. Numai pentru tine insa a binevoit sa se faca pe Sine trup, asemenea trupului tau, ca sa te mantuiasca si, dupa ce a creat lumea din nimic, sa faca, dintr-o infima cantitate de materii, trupul Sau, pentru a te aduce la viata, lasand lumea asa cum a creat-o. O, cata bunatate si milosardie dumnezeiasca!

“Suntem madulare ale trupului Lui si din carnea Lui si din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

Lumea ca si creatie a Dumnezeului Celui Viu si Preaintelept este plina de viata. Pretutindeni si in toate este viata si intelepciune, in toate vedem o expresie a inteligentei, atat in mare, cat si in mic, in intreg si in parte. Lumea este asemenea unei carti de invatatura, desi nu poti invata din ea cunoasterea de Dumnezeu atat de limpede cum ne invata Revelatia dumnezeiasca, inainte sa fi existat lumea a fost numai Dumnezeu, Cel Viu si nemarginit. Cand lumea a fost adusa la fiinta din nefiinta, este de inteles ca Dumnezeu n-a devenit marginit; intreaga plenitudine a vietii si nemarginirea au ramas in El, dar aceasta plenitudine si nemarginire s-a vadit si in creaturi, in cele vii si organice, care sunt de o infinita multitudine, inzestrate toate cu viata.

Cuvantul lui Dumnezeu scris vorbeste mai adevarat si mai clar despre lume decat lumea insasi si decat cuvintele omenesti despre lume. Cuvantul naturii este inchis in ea si nu poate exprima nimic deslusit, de la sine, ramanand litera moarta, fara glas.

“Unde erai tu – omule – cand am intemeiat pamantul?” (Iov 38, 4).

Erai, oare, langa Dumnezeu cand a intocmit universul?

“Cine a cautat in adanc Duhul Domnului si cine L-a sfatuit pe El” (Isaia 40, 13)?

Voi, geologilor, va laudati ca ati descoperit gandul Domnului in scoarta pamantului si sustineti aceasta in pofida Sfintei Carti a Facerii. Dati mai multa crezare buchiilor moarte ale straturilor solului, ale pamantului neinsufletit decat cuvintelor, de Dumnezeu inspirate, ale marelui prooroc si vazator de Dumnezeu Moise.

Imi spui “ca nu poti pricepe cum se intampla ca ne asculta sfintii din ceruri cand ne rugam lor.” Dar cum se face ca razele Soarelui se revarsa peste noi pretutindeni si ca lumineaza peste tot pamantul? In universul spiritual sfintii sunt ceea ce sunt razele soarelui in universul material. Dumnezeu este Soarele vesnic, datator de viata, si sfintii sunt razele acestui Soare al ratiunii. Dupa cum ochii Domnului privesc fara incetare pe pamant si asupra fiilor pamantului, tot astfel si ochii sfintilor; ei nu pot sa nu se indrepte intr-acolo unde se indreapta vederea proniatoare a Domnului fapturilor si unde sunt si comorile lor (trupurile lor, faptele lor, locurile lor sfinte si cinstitorii lor).

“Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta” (Matei 6, 21).

Stii ca inima poate vedea repede, departe si limpede (indeosebi cele ale lumii spirituale). Poti observa aceasta mai cu seama in cele duhovnicesti, unde multe lucruri nu pot fi percepute decat prin credinta (prin “vazul” inimii). Inima este ochiul fiintei noastre. Cu cat este mai curata, cu atat vede mai departe, mai repede si mai clar. La sfintii lui Dumnezeu ochiul duhovnicesc a atins inca din timpul vietii suprema treapta de curatie accesibila omului, iar dupa moarte, cand s-au unit cu Dumnezeu, capacitatea lor de a vedea s-a limpezit si mai mult, a devenit mai cuprinzatoare, prin har dumnezeiesc. De aceea sfintii vad foarte deslusit, cuprinzator si departe. Vad trebuintele noastre duhovnicesti. Ii vad si ii aud pe toti cei ce ii cheama, din toata inima, adica pe cei ai caror ochi launtrici sunt indreptati catre ei si pe care nici indoiala, nici necredinta nu-i deznadajduieste si nu-i intuneca atunci cand ii cheama pe sfinti, cand privirile rugatorilor intalnesc – ca sa spunem asa – privirile celor la care se roaga. Este o vedere mistica! Cine a dobandit o asemenea experienta ma poate intelege. Asa se explica de ce comunicarea cu sfintii se face atat de lesne. Trebuie numai sa cureti ochiul inimii, sa-l intorci neclintit spre sfantul pe care il cunosti, sa ceri ceea ce vrei sa-i ceri si ti se va da. Ce este insa Domnul in raport cu vederea? Totul in El este vedere, sfintenie, cunostinta. De El este plin cerul si pamantul, tot locul, El vede tot si pretutindeni.

Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni si a celor rai” (Pildele lui Solomon 15, 3).

Credinta din toata inima in lumea spirituala, mai cu seama in Soarele spiritual, Cel ce intelepteste si insufleteste totul, bucura, da viata sufletului celui cu o constiinta neprihanita. Prin credinta, trebuie sa ajungem sa vedem cu inima. Aceasta inseamna ca sufletul trebuie sa atinga o treapta de sensibilitate mai presus de cea trupeasca, de cea a fiintei noastre intunecate si sa patrunda cu vederea inimii, cea mai curata cu putinta, in lumea spirituala. Acolo se va simti bine, va avea parte de viata adevarata, de liniste si de bucurie. O stiu din experienta.

Daca Domnul n-ar fi iubitor de oameni si indelung-rabdator, ar fi putut oare sa indure nechibzuitele defaimari pe care I le aducem? S-ar mai fi intrupat oare, ar mai fi patimit, ar mai fi murit pentru noi, ne-ar mai fi dat Preacuratul Sau Trup si Preacuratul Sau Sange, catre care ingerii privesc cu frica si cu cutremur? Ne-ar mai fi izbavit, oare, de pacate si de moartea sufletului, asa cum de nenumarate ori o face? Poate ca ar fi spus atunci: chinuiti-va daca sunteti atat de rai, nu va voi mai izbavi, dupa ce in atatea randuri v-am dat izbavire. Asa insa, El indura toata multimea nenumarata a defaimarilor noastre, asteptand sa ne intoarcem la El. Da slava iubirii Sale si indelungii Sale rabdari! Inchipuie-ti ce-ar fi daca nu L-am avea pe Domnul, daca ne-am lipsi de a Sa mantuire! Sufletul ni se cuprinde de frica si cutremur. Dar pe pacatosii care nu se caiesc ii ajunge, in cele din urma, cu adevarat mania lui Dumnezeu,

“in ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5).

Atunci cand vii sa te rogi imparatesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tarie, inainte de rugaciune, ca nu te vei intoarce de la ea fara a primi milostivire. Asa este si asa se cuvine sa gandesti si sa crezi despre Dansa. Fiindca este Maica Atotmilostiva a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvantul si despre milele sale nemasurate si fara de numar marturisesc toate veacurile si toate Bisericile crestine. Ea este, cu adevarat, “noian de milostivire si de binefaceri”, asa cum aflam spus in Canonul Odighitriei (Canon, cantarea 5, vers 1). De aceea, a nu veni cu incredere cand te rogi catre Dansa ar fi o sminteala si o necuviinta, neincrederea i-ar defaima bunatatea, asa cum este defaimata bunatatea lui Dumnezeu cand nu nadajduiesti ca vei obtine ceea ce ceri atunci cand I te rogi. Oare cum alergi sa ceri mila unei persoane sus-puse si bogate, mila pe care toti i-o cunosc si pe care si-a aratat-o in nenumarate randuri? De obicei, fiind ferm convins si cu speranta vie ca vei obtine de la ea ceea ce vrei. Asa se cuvine sa fii si cand te rogi: sa nu te indoiesti si sa nu sovai.

Asa cum mama isi invata copilul sa mearga, ne invata si Domnul sa credem in El cu credinta vie. Mama isi pune copilul pe picioare, il lasa sa stea asa, se indeparteaza de el, apoi il cheama sa vina la ea. Ramanand singur, fara sprijinul mamei, copilul incepe sa planga, vrea sa se duca la ea, dar nu incearca, de frica sa faca primii pasi, pana cand se hotaraste sa paseasca si cade. Intocmai ca o mama, Domnul il invata pe crestin sa creada in El, credinta fiind ca si mersul (credinta – cale duhovniceasca). Credinta noastra este firava, lipsita de experienta, intocmai ca un copil care invata sa mearga. Domnul ne lipseste de sprijinul Sau, lasandu-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri si suparari. Ceva mai tarziu insa, cand avem mare nevoie de ajutor ca sa scapam de ele (cand nu simtim nevoia mantuirii nu suntem gata sa mergem la El), parca ne-ar indemna sa ne indreptam catre El (si trebuie, intr-adevar, sa o facem) dupa ajutor. Crestinul isi da silinta sa faca aceasta, “da drumul” ochilor mintii (asa cum copilul isi da drumul la picioare), incearca sa-l vada cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obisnuita sa-l “vada” pe Dumnezeu se teme sa-si faca curaj, se impiedica si cade.

Vrajmasul si stricaciunea pacatului pe care o avem de la nastere inchid ochii inimii care incearca sa vada, tinandu-l pe om departe de Dumnezeu, facandu-l sa nu poata inainta. Domnul ii este totusi aproape, gata sa-l aduca la sine, sa-l cuprinda chiar si in brate, numai sa vina la El cu credinta; si atunci cand, straduindu-te, reusesti sa-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El iti intinde o mana de ajutor, ca si cum te-ar lua in brate si ti-ar alunga vrajmasii. Atunci simte crestinul imbratisarea Mantuitorului Insusi. Slava bunatatii si intelepciunii Tale, Doamne! Asa cum, atunci cand esti stramtorat de diavolul si de toate necazurile, trebuie sa vezi indata ca inaintea ta sta Sanul iubitor de oameni al Mantuitorului tau, cauta cu indraznire la acest San parintesc, ca la o nesecata comoara de bunatate si darnicie si roaga-te Domnului, din toata inima, ca sa ne faca si pe noi partasi acestui nesecat izvor de bunatate si ajutorare duhovniceasca si indata ti se va da ceea ce ceri. Principalul este sa ai credinta sau vedere a inimii catre Domnul si speranta ca vei primi de la El ceea ce ii ceri, ca de la un Atot-bun. Asa este! Experienta ne-o arata. Asa ne invata si Dumnezeu, adica sa recunoastem ca fara El suntem de o neputinta morala fara seaman si, cu zdrobire de inima, sa mentinem duhul nostru intr-o necontenita dispozitie rugatoare.

Crestinul nu are nici un temei sa tina in inima ura impotriva cuiva, ura fiind lucrul diavolului. Crestinul se cuvine sa tina in inima numai dragoste. Si fiindca dragostea nu gandeste raul, nu trebuie sa poarte gand rau impotriva nimanui. Cand nu am nici o dovada in aceasta privinta, nu se cuvine sa gandesc despre altul ca e rau, trufas sau altcumva. Sa cred, bunaoara, ca daca ii voi arata respect, el va cadea in trufie, sau daca ii voi trece cu vederea o jignire, ma va jigni din nou sau isi va bate joc de mine. Trebuie sa nu lasam raul sa se cuibareasca in noi sub nici o forma. Iar raul pe care il face ura poate fi, de cele mai multe ori, lesne descoperit.

Pacea si belsugul de viata pe care le simte inima dupa impartasanie este cel mai mare si mai de pret dar pe care ni-l face Domnul nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate darurile, luate impreuna, de care se poate bucura trupul. Fara pace sufleteasca – atunci cand inima este chinuita si stramtorata – omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el material sau spiritual, nu-l incearca nici o bucurie dintre acelea care vin de la sentimentul adevarului, binelui si frumosului. Aceasta fiindca i-a fost strivit si ucis nucleul central al vietii – inima, adica omul cel dinlauntru.

Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge! Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie. In toate vei obtine biruinta prin credinta, te vei invrednici si de imparatia cerurilor. In viata pamanteasca credinta este supremul bine. Ea il uneste pe om cu Dumnezeu, iar cand se afla in om, il face puternic, de nebiruit.

“Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).

Datu-ne-a Domnul din bunatatea Sa, desi nu ne-am aratat vrednici de ea, sa vedem soarele si sa ne bucuram de razele lui. Lumina soarelui sa-ti fie chezasie, dar mai cu seama lumina lina a Sfintei slave a Tatalui ceresc, a Fiului Sau, Unul-Nascut, cea care ne-a fost data noua, si Duhul dragostei dat inimilor noastre.

Ce vad cand privesc lumea creata de Dumnezeu? Vad cat este de vasta, vad pretutindeni, in regnul animal, viata pulsand vioi printre patrupede, printre reptile, insecte si pasari si printre pesti. Te intrebi de ce viata oamenilor este atat de trista, stramtorata, plina de amaraciuni, mai cu seama a celer inclinati spre evlavie. Domnul a raspandit peste tot, din belsug, viata, multumire, bucurie si toate fapturile, in afara de om, il preaslavesc pe Creator vesele, bucurandu-se de viata. Oare de ce viata omului se desfasoara cu totul altfel decat a celorlalte fapturi? Nu este oare si el zidirea Aceluiasi Demiurg? Explicatia e simpla.

Viata noastra este otravita fie de noi insine, prin pacat, fie de vrajmasul cel fara de trup, acesta “ocupandu-se” mai cu seama de cei ce vor sa duca o viata mai ravnitoare. Viata omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il asteapta toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care isi ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu mai vorbin de dusmanul sau invederat, diavolul, care

“umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8 ).

Asa ca nu ma tulbur cand vad peste tot in lume bucurie si multumire, chiar daca de multe ori n-am de ce sa ma bucur si privesc cu mahnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucura in tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru pacatele mele, un gade care nu ma paraseste o clipa si nu inceteaza sa ma loveasca. Dar imi va veni si mie candva vremea sa ma bucur; nu aici insa, ci in lumea de dincolo”.

(Din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

photo2.jpg

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan de Kronstadt

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “SFANTUL IOAN DE KRONSTADT: Cand trupul o ia inaintea spiritului, chiar si in cele ale credintei. VIATA CRESTINULUI ADEVARAT APARTINE VEACULUI CE VA SA VINA

  1. Extraordinar, cat adevar e in aceste cuvinte si cate suferinte si caderi trebuie sa induram pentru a dobandii nemurirea.

  2. Minunat! Cat de simple par lucrurile atunci cand sunt expuse din preaplinul intelepciunii dumnezeiesti! Si totusi, cat de greu imi este mie pacatosului sa …cred! Sa CRED cu adevarat, nu sa cred ca cred. Intr-adevar, lipsa adancirii in rugaciune, a patrunderii sensului cuvantului de rugaciune pentru a-i surprinde puterea, as spune pentru a-l “intrupa” in fiinta noastra, asta ma chinuie si ma transforma adesea intr-un robotel multumit ca si-a executat rutina conform programului (ritualului). Devin un formalist; execut mecanic, fara (prea mult) discernamant.

  3. Mai jos puteti gasi un fragment dintr-o predica din Duminica Sf. Ioan Scararul la Evanghelia despre vindecarea copilului indracit, rostita de preotul Boris Raduleanu si culeasa din cartea “Semnificatia duminicilor din Postul Mare” aparuta la ed. Bonifaciu:

    Bunul Dumnezeu ne-a daruit trei feluri de cunoastere: prin simturi, pe care le-am completat cu aparate, microscoape, telescoape,… prin ratiune, pentru a analiza, crea, generaliza; si ne-a dat o a treia cale de cunoastere prin intuitie spirituala care se numeste credinta.

    Credinta este suprema cunoastere, este cel mai mare dar dumnezeiesc, prin care putem veni in contact direct cu Dumnezeu, pentru ca prin El sa cunoastem, apoi viata noastra, sensul si obiectivul ei. La aceasta cunoastere nu putem ajunge nici prin ratiune si nici prin simturi, ci numai prin credinta. Totusi toate trei ne sunt necesare, in cunoasterea vietii, in cunoasterea personala, pentru a cunoaste esenta lucrurilor in stiinta, filosofie… In calitate de conducator toate trei trebuiesc folosite ierarhizat. In primul rand credinta care ne da sensul adanc al intregului, apoi ratiunea pentru a diseca si cunoaste, si la urma simturile prin care experimentam si aplicam. In viata noastra nu este posibila adevarata stiinta, filosofie, cultura sau conducere fara aceste trei feluri de cunoastere imbinate intre ele ca degetele de la o mana. Tragi un deget, tragi toata mana.

    Noi, oamenii, am abandonat insa credinta si am ramas la ratiune. Cu ratiunea vrem sa cunoastem totul. Nu se poate, nu este posibil. In acest fel ne ratacim, si fiecare in parte si omenirea in totalitatea ei. Ratiunea este limitata. Nu putem cunoaste intregul fara credinta in Dumnezeu. Si daca nu incadrezi ratiunea in Dumnezeu, o poti folosi in rau; poate sa-ti devina piedica pentru tine ca persoana si totodata mijloc primejdios de distrugere. Asa am construit bombe si energii care primejduiesc viata planetei. “Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut”, spune Iisus Apostolului Toma care s-a indoit la inceput de Invierea Sa.

    Din pacate noi facem stiinta bazati pe ratiune, facem filosofie prin ratiune, facem si teologie pe ratiune. Ne inselam. Numai credinta este vedere. Sfantul Apostorl Pavel spune credita este vederea lucrurilor nevazute ca si cand ar fi vazute (Evrei, XI, 1). Prin credinta eu pot cunoaste veacurile, prin credinta pot cunoaste ca Dumnezeu a creat lumea si nu intamplarea, indiferent ce forma i-ar atribui oamenii. Cand eu vad, eu nu am nevoie de argumente, eu vad. Eu vad pe Dumnezeu Tatal, eu vad pe Domnul noastru Iisus Hristos, Il vad. Si ma unesc cu El, si ma inchin Lui, si ii spun miluieste-Ma! Daca nu-L vad, cui strig eu miluieste-ma? Credinta nu se limiteaza numai la mine, la persoana mea ci este legata de Dumnezeu, in fata caruia ma aflu, cu care vreau sa intru in comuniune. Eu cred in El, in puterea Lui si Dumnezeu, prin putera Lui raspunde credintei mele.

    Daca in sufletul nostru mijeste credinta, s-o pastram si adancim cu toata puterea, prin rugaciune si fapte bune. Numai prin credinta omul este om, prin puterea lui de a veni in contact direct cu Dumnezeu. Este foarte greu sa explici unui om lipsit de credinta ceea ce tu simti si traiesti prin ea. Unui orb din nastere, cum i-as putea expica ce frumos si gingas este ghiocelul, ce culoare alba, frumoasa are sau cat de frumos este un rasarit sau un apus de soare? Nu-si va putea imagina. Tot asa cel orb sufleteste nu va putea intelege.

    Toate cele trei cai de cunoastere trebuie insa cultivate si intretinute, altfel se atrofiaza. Germenele de credinta trebuie cultivat si adancit prin Sfanta Scriptura, prin Sfintii Parinti, prin post, rugaciune, infranare etc. Pentru o meserie dau o specialitate inveti ani multi si grei. Pentru a cunoaste ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin revelatie, de ce vrei sa cunosti dintr-odata? Trebuie si aici efort pentru a o cultiva si adanci. Altfel se atrofiaza si pierzi intuitia spirituala- credinta, cel mai mare dar cu care ne-a inzestrat Dumnezeu.

    “Poti sa crezi?” intreaba Iisus pe tatal copilului indracit. Poti renunta la egocentrismul tau, la ratiunea ta mandra pentru ca mai presus de ratiune sa crezi in Dumnezeu? “Toate sunt cu putinta celui care crede(Marcu, IX,23). Ati auzit frati crestini? Mare si adanc adevar ne-a descoperit noua Iisus prin aceste cuvinte. De-ar fi credinta noastra cat un graunte de mustar am putea muta si muntii din loc. Prin credinta toate ne-ar fi cu putinta. N-ai credinta sau ai un simulacru de credinta te zbati ca pestele pe uscat.

    Ce ne mai ramane noua, care credem dar, totusi, suntem atat de subrezi in credinta noastra? Ce ne mai ramane decat sa marturisim si sa cerem impreuna cu acel tata indurerat: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” acum si in veci, Amin.

  4. Pingback: Sf. Ioan de Kronstadt despre prostia si otrava mortala a pacatului. DE CE S-A INTRUPAT HRISTOS? INTELEGEM SI PRETUIM, OARE, JERTFA SA?
  5. Pingback: SFANTUL IOAN DE KRONSTADT, “Viata mea in Hristos”: Cand te ispiteste TRUFIA sau cand te copleseste DUHUL DESCURAJARII… -
  6. Pingback: Sfantul Ioan de Kronstadt: “Hristos pe pamant, inaltati-va!”: CUM AR TREBUI SA TRAIM DUPA VENIREA IN LUME A LUI HRISTOS? -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate