Arhim. Andrei Coroian: MEDITATIE LA SFANTUL ANTONIE CEL MARE, fericitul parinte al monahilor si desavarsit invatator al DISCERNAMANTULUI
FERICIREA DE A CUNOAŞTE CALEA
Discernământul este definit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca dreapta măsură a tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentală, dată de Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Este şi cea mai complexă şi greu de definit virtute, cum scrie părintele Nicolae Steinhardt, care le înmănunchează şi armonizează pe toate celelalte virtuţi. Ea este de fapt manifestarea unei stări de aşezare a sufletului întru smerenie, în credinţa, în pace, în bucurie şi în iubire, cu bună conştiinţă interioară, precum şi ştiinţa de a avea o relaţie dreaptă şi corectă, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu toată creaţia.
Păstrarea şi cultivarea acestei regine a virtuţilor este foarte importantă în viaţa personală pământească a fiecărui om, şi cu atât mai mult în viaţa sa duhovnicească prin care se lucrează mântuirea, fericirea şi înveşnicirea sa.
Dacă preabunul Dumnezeu din nemărginită iubire a creat cu multă înţelepciune şi măiestrie, atât cele văzute cât şi pe cele tainice şi nevăzute, care laolaltă încântă, minunează şi bucură sufletul şi mintea omenească până la extaz, nu mai puţin ne uimeşte prin înţeleapta şi plină de iubire a Sa purtare de grijă faţă de lumea creată, şi în special faţă de Biserica Sa cea sfântă pe care o conduce spre desăvârşire şi mântuire în veşnicia nesfârşită şi fericită.
Dacă până la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal popular pentru creştinii din Biserica primară, prin libertatea şi oficializarea cultului creştin, date prin sfântul împărat Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă încă o cale de desăvârşire, aceea de martiriu perpetuu, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii, cristalizată mai apoi sub forma şi numele de monahism.
Această formă de vieţuire a fost practicată în vechime de câteva mari figuri ale Vechiului Testament, ca profetul Ilie Tezviteanul, marele preot Melchisedec şi Sfântul Ioan Botezătorul, dar şi de Mântuitorul Iisus Hristos în cele patruzeci de zile petrecute în post şi rugăciune, în pustia Carantaniei (Matei cap. 4 versetele 1-10).
Modelul deplin însă al acestui tip de vieţuire creştină, Mântuitorul Iisus Hristos avea să-l arate în persoana sfântului Antonie cel Mare Egipteanul, trăitor între anii 250 şi 355 ai erei creştine şi care avea să fie considerat părintele şi începătorul monahismului.
În setea sa de desăvârşire, de parcurgere a drumului de la chip la asemănare, într-un mod cât mai direct şi în acelaşi timp ireversibil, într-o cât mai deplină siguranţă, omul credincios are neapărată nevoie de un model şi de un îndrumător. Dacă în viaţa profană drept modele se disting persoane cu capacităţi geniale sau cei care se consacră în totalitate unui anumit domeniu din ştiinţă, cultură sau artă, în viaţa creştină sau duhovnicească, modelul suprem este desigur Fiul lui Dumnezeu înomenit. Dar mai sunt şi cei care urmează în totalitate modelul Său evanghelic de gândire şi de trăire, consemnat de către sfinţii apostoli în scrierile lor şi practicat în tradiţia Bisericii într-o nemijlocită şi continuă comuniune cu El, prin mijlocirea harului Sfântului Duh.
Între sfinţii care I-au urmat exemplul şi cuvântul, făcându-se model al tipului de viaţă însingurată, liber de orice grijă şi posesie materială, ajungând prin despărţirea de toţi, pentru Dumnezeu, la unirea cu toţi prin El, avva Antonie cel Mare se va distinge tocmai pentru darul discernământului cu care şi-a orânduit viaţa, iar mai apoi i-a călăuzit şi pe alţii, doritori de a urma în vieţuirea lor această cale.
În scrierile hagiografice, patristice sau filocalice avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru felul în care a înţeles chemarea lui Hristos, urmându-o cu iubire, cu credinţă, cu râvnă şi pricepere. S-a socotit fericit pentru darul de a cunoaşte Calea, adică persoana lui Hristos, poruncile şi sfaturile Lui, precum şi pentru darul, ştiinţa şi puterea de a le păzi şi a le îndeplini cu sfinţenie (Lc 8, 21).
Născut într-o familie evlavioasă şi înstărită, din Egiptul de mijloc, copilul Antonie, pe lângă calităţile native deosebite, are parte de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de profundă şi autentică evlavie. Pentru a nu se perverti în şcolile laice păgâne, părinţii săi l-au învăţat carte acasă, sau la biserică buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. Rămas orfan de părinţi şi moştenind o avere îndestulătoare, la vârsta de optsprezece ani tânărul Antonie aude într-o duminica la slujba din Biserica satului cuvintele Mântuitorului:
„Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21).
El procedează întocmai, partea lui de avere împărţind-o săracilor, iar pe sora sa mai mică o încredinţează unei comunităţi de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună cu partea ei de avere.
Ştiinţa deosebirii între bine şi rău, a deosebirii gradelor binelui sau ale răului, poate şi ea să fie o definiţie a discernământului. Viitorul mare avva Antonie se arată încă de tânăr, un magistru în ştiinţa alegerii părţii celei bune (Lc. 10, 42). Ştie să se debaraseze încă de la început de lucrurile nefolositoare vieţii. Orice grijă justificată sau mai puţin motivatoare pentru lucruri, locuri, persoane sau situaţii, este o frânare a dorinţei de desăvârşire, care treptat paralizează voinţa şi stinge flacăra duhovnicească, precum şi elanul celui pornit pe cale. Avva Antonie nu se complică, încă de la început îşi rânduieşte cu înţelepciune lucrurile şi păşeşte liber, fericit, pe noul drum, care îi stă înainte. Îşi începe viaţa sihăstrească în propria sa locuinţă, iar mai apoi se retrage la marginea satului. Cunoscând şi alţi pustnici, culege de la ei ca o albină cuvinte de înţelepciune şi fapte de virtute. Vreme de cincisprezece ani uceniceşte în special pe lângă un pustnic bătrân, de la care deprinde lupta grea cu duhurile răutăţii, cu patimile sufletului şi ale trupului, postind, priveghind, rugându-se şi meditând. În puterea vârstei intră într-un mormânt părăsit unde trăieşte singur vreme de treizeci şi cinci de ani. Aici, prin răbdare, tenacitate, curaj şi perseverenţă poartă lupte dramatice cu duhurile satanei şi cu propriile sale patimi, lupte din care, cu ajutorul Mântuitorului şi al harului Său, iese mai mult decât biruitor. Luptele sale victorioase vor dovedi pentru totdeauna caracterul fantasmagoric şi iluzoriu al nălucirilor satanei, care pier „precum se risipeşte fumul şi se topeşte ceara la căldura focului”, în faţa unei credinţei puternice, a rugăciunii, a postului, a smereniei, şi în faţa semnului sfintei Cruci.
Luptele biruitoare ale sfântului Antonie împotriva duhurilor satanei, vor fi până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi de încurajare pentru monahi şi pentru creştini, dar şi o sursă de inspiraţie pentru arta şi cultura creştină. Prin modul său de viaţă, sfântul Antonie a fascinat şi a atras mii de discipoli care i-au urmat exemplul, dând fiecăruia învăţături şi sfaturi potrivit cu vârsta, puterea şi capacitatea lui.
Înconjurat de numeroşi ucenici, a petrecut o vreme în muntele Pispir, iar mai apoi s-a retras într-un munte de lângă Marea Roşie, care astăzi îi poartă numele şi unde a rămas până la sfârşitul vieţii, coborând doar la anumite perioade de timp pentru sfătuirea şi îmbărbătarea ucenicilor săi.
S-a săvârşit din aceasta viaţă, la vârsta de o sută cinci ani fără să fi fost bolnav vreodată, în ciuda luptelor duse şi ascezei severe, lăsând celor doi ucenici apropiaţi, avva Macarie şi avva Serapion hainele sale sfinţite, precum şi porunca de a-i ascunde trupul spre a nu fi cinstit şi venerat de creştini. Ucenicului iubit şi totodată biograful său, sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, îi va lăsa mantia sa.
Din scrierea sfântului Atanasie reiese într-un mod foarte limpede discernământul şi iscusinţa cu care sfântul Antonie cel Mare şi-a purtat crucea în această viaţă, a purtat războaie dramatice cu duhurile satanei, cu patimile şi cu ispitele acestei lumi, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu şi ajungând la vârsta şi măsura bărbatului sfânt şi desăvârşit în toate virtuţile. Sfaturile sale consemnate în primele pagini ale Patericului, precum şi cele cuprinse în vol. I al Filocaliei sunt foarte actuale şi aplicabile în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.
A avea în minte şi în suflet întotdeauna prezenţa lui Dumnezeu, a urmări ca în toate faptele tale să ai mărturia sfintelor Scripturi, precum şi îndemnul de a fi statornic în gândurile, cuvintele şi activităţile tale, reprezintă definiţia în sinteză, a unei vieţi trăite în Hristos. Ea este valabilă în orice timp şi în orice loc, experimentabilă pentru orişice creştin şi în acelaşi timp aducătoare de multă linişte, pace, siguranţă şi libertate duhovnicească.
A şti că recunoaşterea neştiinţei, a neputinţei, a păcătoşeniei, duce la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi a legii Lui, la puterea de a îndeplini voia Lui spre slava Lui şi binele semenilor, la curăţirea de păcate şi la sfinţenie; a şti că în această lume este o înşelare să crezi că se poate sluji la doi stăpâni, a încerca să slujeşti în paralel lui Dumnezeu şi mamonei, ce duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către draci, după exemplul tânărului candidat la călugărie pe care avva Antonie l-a trimis la măcelar; a şti să priveşti întotdeauna viaţa cu toate particularităţile ei generale şi esenţiale, a urmări şi a face întotdeauna binele, a nu pregeta, dar şi a şti unde şi când să te opreşti; a descoperi în tine şi în alţii false virtuţi, a nu le idolatriza, şi prin aceasta a cădea în mândrie pierzătoare, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti; a şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile fundamentale ale fiinţei umane în dubla ei ipostază suflet-trup; a lucra cu sârg până la ultima suflare în ogorul sufletului şi al vieţii, şi a nu aştepta răsplată, ba, din contră, ispită şi încercare; a şti că statutul de creştin reiese din împlinirea cuvintelor cheie ale Evanghelie, ca: iubirea vrăjmaşilor, netemerea de moarte, a urma sărăciei şi smereniei lui Hristos. A nu răspunde răului cu aceeiaşi monedă este meritoriu, dar este doar măsura Legii lui Moise, iar a nu putea nici atât, arată pruncia şi neputinţa duhovnicească şi nevoia de rugăciune. A prefera şi a alege întotdeauna smerenia, care poate trece peste toate cursele şi ispitele celui rău toate acestea şi multe alte cuvinte folositoare le vom găsi în scrierile din Pateric, consemnate în dreptul Avvei Antonie, precum şi în Filocalia vol. I.
Împreună cu Domnul a trăit pe pământ prin credinţă, ascultare şi iubire jertfelnică, împreună cu El se veseleşte acum în cer. Vesel, blând, politicos, dornic de a-i sluji pe oamenii din vremea sa, Dumnezeu i-a împlinit dorinţa, sfinţindu-l. A face binele conform psalmistului, înseamnă a rămâne prezent prin amintirea faptelor bune, pe întreg cuprinsul istoriei, iar marele sfânt Antonie rămâne contemporan cu noi şi cu toate generaţiile.
Vedeti si:
- SFANTUL ANTONIE CEL MARE. Predica Parintelui Sofian Boghiu
- Invataturi si pilde din viata Sf. Antonie cel Mare: “TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DUMNEZEU”
- SFANTUL ANTONIE CEL MARE ne povatuieste impotriva TRUFIEI, a IMPUTINARII DE SUFLET si a AMESTECARII adevarului cu minciuna
- SFANTUL ANTONIE CEL MARE sau Cum a biruit un analfabet intelepciunea cea nebuna a lumii – omilie de Mitr. Augustin de Florina
- MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI
- O convertire la umbra harului Sfantului Antonie cel Mare
- Cat de dulce trebuie sa fie RAUTATEA CEA VECHE… 🙁
“Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.”
“Om se numeste sau cel rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori.”
Antonie cel Mare