Lupul rapitor (despre impostura – III)

Portretul interior al impostorului religios îl descrie Mântuitorul printr-o analogie cât se poate de reuşită: lup răpitor (Matei VII, 15). Căci el începe în Biserica, dar sfârşeşte înafara ei. Dezbină.

El nu va fi niciodată un om al credinţei adevărate în Dumnezeu, şi nici al bunei credinţe faţă de om. Nu eprofund. Chiar dacă are credinţă în Dumnezeu, ea e amestecată cu credinţa în sine, e tulbure, fără expresie, fără putere (N. n. – Contradictorie, fariseică, trufaşă, arogantă, egolatră, amestecată cu clemente superstiţioase şi neliniştitoare etc. Azi poate primi cu o teatrală obedienţă vreo distincţie masonică insignifiantă, hrănindu-şi vanitatea nebună si setea morbidă de publicitate; peste numai câteva zile se poate făli cu o distincţie creştină, acordată imprudent sau dintr-o nemeritată încredere în retorica fals evlavioasă a impostorului «mistic», acceptat din bună credinţă în apropierea celor sfinte…).

El nu pricepe şi nici nu se căzneşte să priceapă ceva din adevăratele coordonate ale existenţei umane. Nu se lansează în subtilităţi filosofice, nici nu se împiedică de preciziuni dogmatice. Arma lui e de cele maj multe ori fascinaţia personala, falsul nimb supranatural pe care şi-l atribuie, cu discreţie sau fără. Aceasta îl scuteşte de teologie. Nu-şi pierde vremea cu procese de conştiinţă, pentru că nu are simţ moral. E capabil de orice, de la calomnie până la crimă. Si dacă e un reţinut, e numai pentru că aşa se potriveşte mai bine rolului de «sfânt» pe care îl joacă (N. n. -«Filantrop», «conducător», «misionar», «salvator», «pacificator», mă rog. orice îndreaptă reflectoarele unei popularităţi ieftine numai asupra lui si a discursului său demagogic). De obicei e inteligent. O cere şi rolul. Are însă o inteligenţă comună, minoră, exercitată în exhibiţii intelectuale, în insinuări, în jocuri de cuvinte şi în subînţelesuri facile, care alcătuiesc de fapt miezul mesajului său… “(„Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, Sibiu 1983 – Antonie Plămădeală, vrednicul de amintire Mitropolit al Ardealului, mutat la cele veşnice).

Cu siguranţă, această radiografie teologice-socială nu priveşte un singur ins, oricât de grozav s-ar crede acela, ci pe toţi cei care se pot recunoaşte şi eventual îndrepta prin ea. In prima tinereţe, pe când nimic nu era încă lămurit şi cristalizat înlăuntrul nostru, mărturisim, cu firească umilinţă, că a fost posibil ca mulţi dintre noi să fi cochetat, desigur teoretic, cu impostura livrescă. Dar, atât. Când impostura capătă însă un fundament social oficial, ea devinesigur extrem de nocivă…

Cititi si:

Primele parti: Nocivitatea impostorilor mistici (I)

Mistica orgoliului, scamatorie spirituală (II)