DUMINICA PARINTILOR DE INGERI

8-06-2014 14 minute ~~Sublinieri~~

UPDATE

Doxologia:

În vechime, Cezarii Romani au silit poporul să-i recunoască drept dumnezei. Din această pricină, poporul nu ştia de Unul adevăratul Dumnezeu, iar pe neghiobii lor Cezari nu îi cinstea nici ca dumnezei, nici nu îi iubea ca oameni. Aşa a fost dintotdeauna: când cei trufaşi şi înfumuraţi le cereau oamenilor o cinstire dumnezeiască, oamenii le tăgăduiau şi cuvenita cinstire omenească. Şi când băşicile umflate au plesnit, desumflându-se, oamenii au râs de ei. Dumnezeii născociţi şi mincinoşi. Iar când adevăratul Dumnezeu s-a arătat pe pământ, în chip omenesc, a umblat cu smerenie şi i-a slujit pe toţi. Nu s-a repezit la tron şi nu a cerut ca oamenii să i se plece înainte şi să-i sărute papucul, ci El însuşi s-a plecat să-i ridice pe slăbănogi, să-i ridice pe cei gârboviţi, să-i învieze pe cei morţi, să scoată oaia din scaieţi, să ridice banul din praf, să spele picioarele slugilor sale. De aceea întreg universul I se închină cu respect şi teamă fiiască, şi cu dragoste.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin Fereastra temniţei, Editura Predania, p. 131)

Duhul Sfânt șterge frica din firea omenească

Ziua Pogorârii Duhului Sfânt însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire. Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om. Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască. Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă – a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.

Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.

Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe!

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 100)

Atunci când Hristos dă Duhul Sfânt, Se dă pe Sine

La ce ar servi mărturia omenească, precum că sunteţi fii ai lui Dumnezeu dacă Sfântul Duh al lui Dumnezeu nu ar confirma El Însuşi acest lucru? Și Sfântul Duh este dat tuturor celor ce-L cer de la Dumnezeu. Pentru a primi acest oaspete mult prea drag trebuie îngrijită şi purificată casa sufletului. Aşa spune Domnul nostru, biruitorul morţii: „Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (Luca 11, 13). Acesta este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl oferă oamenilor. Căci atunci când dă Duhul Sfânt, de fapt El Se dă pe Sine.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Traducere din limba engleză: Diana Potlog, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 37)

Pogorârea Sfântului Duh este primul moment când omenirea respiră Duhul Dumnezeiesc

Pogorârea Sfântului Duh este primul moment când omenirea respiră Duhul Dumnezeiesc. Amintiţi-vă de proorocia lui Iezechiel despre câmpul plin de oase omeneşti. Amintiţi-vă cum la cuvântul lui s-au adunat iarăşi oasele, cum s-au acoperit apoi cu vine, cu carne şi cu piele, dar duh încă nu se află în ele. Şi i s-a zis proorocului: „prooroceşte despre Duh” „şi am proorocit” (Iez. 37, 9-10) – şi totul a înviat. Acel câmp de oase preînchipuie omenirea căzută, care în depărtarea sa de Dumnezeu nu avea în sine viaţă şi era lipsită de duh, precum spune Apostolul. Domnul însă n-a părăsit-o, ci a pregătit-o în vederea primirii învierii prin felurite lucrări ale purtării Sale de grijă. Se poate spune că la vremea arătării Mântuitorului Hristos ea era gata pe deplin să primească o viaţă nouă: semăna cu un hoit întreg, în care oasele erau unite prin încheieturi şi acoperite de vine, de trup şi piele, şi numai duhul lipsea din ea. În Evanghelie se spune limpede că vremea învierii ei sosise deja; rămăsese puţin de făcut: nu era încă Duh Sfânt – de ce? – pentru că Iisus încă nu Se proslăvise (In. 7, 39). Dar iată că Domnul a înviat, S-a înălţat la cer întru slavă, Duhul Dumnezeiesc S-a pogorât şi omenirea a înviat, respirându-L.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, p. 71)

Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl

În cântările sale harice, de Dumnezeu insuflate, Sfânta Biserică În numeşte pe Duhul Sfânt „Mângâietor”, „Mângâietor” Îl numeşte şi pe Fiul lui Dumnezeu; Mângâietor este şi Tatăl, Care în chip de nepătruns cu mintea Îl naşte pe Fiul şi în chip de nepătruns cu mintea Îl purcede pe Duhul Sfânt. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl. Dacă razele sunt lumină şi foc, şi soarele din care vin ele este lumină şi foc.

Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! Cei ce au cunoscut şi au primit Sfântul Adevăr au intrat sub înrâurirea, sub călăuzirea Sfântului Duh, sunt partea Domnului. În capul tuturor cunoştinţelor şi impresiilor care nu au drept cap Adevărul se află satana. Şi urmează satanei îngerii lui; aceştia sunt partea lui; sorţul lor este împreună cu el. Ţărână să mănânce în toate zilele vieţii lor şi pe pântecele lor să se târască (v. Fac. 3, 14); această hotărâre s-a pogorât asupra lor de la Judecătorul tuturor – Dumnezeu. Partea lor este înţelegerea trupească; îmbrăcămintea lor este învechirea lui Adam.

Sfântul Adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu spune: prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 23). Necazurile sunt cu precădere partea vremurilor noastre, căreia nu i-a fost lăsată nici nevoinţa muceniciei, nici nevoinţa călugăriei. Partea noastră, a creştinilor vremurilor din urmă, este partea unor necazuri ce par neînsemnate, nimicnice. Cumpăna este la Dumnezeu! Înaintea Lui, în cumpăna Lui, orice necaz este nimicnic, orice necaz este de mică însemnătate, oricât de mare ar fi el, pentru că adumbrirea puterii şi harului Său poate preface în cea mai mare desfătare cel mai mare necaz. Astfel, şi un necaz mic are înaintea Lui însemnătate deplină, cu nimic mai prejos decât cea a unui necaz mare. Totul depinde de harul Său – iar El primeşte de la om cu milostivire orice necaz pe care omul îl întâmpină mulţumindu-I, supunându-I-se, slavoslovindu-L.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 71-72)

Ziua Cinzecimii se numeşte ziua de naştere a Bisericii

La cinzeci de zile după Paşti evreii prăznuiau Cinzecimea, în amintirea evenimentului primirii Legii Mozaice. Noi, prin Cinzecime sărbătorim coborârea Duhului Sfânt „sub chipul limbilor de foc” peste capetele Apostolilor.

Hristos, şi înainte şi după Învierea Sa, le-a spus în repetate rânduri ucenicilor Săi că Se va urca la ceruri şi va trimite pe Duhul Sfânt, care-i va învăţa toate (Ioan 16, 13). Acesta prin Taine îi va sfinţi. Cel ce purcede de la Tatăl şi trimis de Acesta va fi împreună cu Tatăl şi cu Fiul viaţa Bisericii însăşi (Ioan 16, 1- 13).

Şi la cinzeci de zile după Înviere şi la zece zile după Înălţarea Sa a coborât Duhul cel Sfânt ca o suflare de vânt şi s-a aşezat peste capetele Apostolilor sub chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-13) şi au devenit înţelepţi, vorbeau în limbi şi săvârşeau multe minuni, până şi învieri din morţi (evenimentele acestea sunt cuprinse în cartea Faptele Apostolilor). Aşa s-a întemeiat Biserica lui Hristos pe pământ şi de aceea ziua Cinzecimii se numeşte ziua de naştere a Bisericii. Subiectul despre realitatea Cinzecimii, adică al Pogorârii Duhului Sfânt şi al întemeierii istorice a Bisericii este inepuizabil. Şi cele două subiecte fireşte că presupun ca fundament şi Cap al Bisericii pe Hristos. Astfel, Hristos, Duhul Sfânt şi Biserica, precum şi Dumnezeu Tatăl, Care L-a născut înainte de veci pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl ca a treia Persoană a Sfintei Treimi sunt legate reciproc. Persoanele Treimice lucrează pentru mântuirea lumii, pentru „zidirea cea nouă”, pentru îndumnezeirea noastră. Acesta este şi scopul cel mai înalt al Întrupării, Învăţăturii, Jertfei, Învierii şi Înălţării lui Hristos: îndumnezeirea după har şi zidirea cea nouă.

Şi o observaţie despre multele discuţii şi ciudăţenii pe care le-a creat Biserica Romano-catolică, prin Filioque, care face să apară „diarhia” în sânul dumnezeirii, ca şi protestanţii penticostali, care vorbesc în limbi, luminaţi chipurile, Duhul Sfânt, creând astfel anarhie şi haos. Faţă de toţi aceştia am să le spun următoarele: Biserica Ortodoxă, bazată pe învăţătura fundamentală a Sfintei Scripturi şi pe învăţătura Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, păstrează cale cea dreaptă. Cel care vrea să o urmeze, s-o facă în mod liber şi nesilit.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 136-138)

Cosmin Stoica: Pecetea Darului Sfânt

La Botez şi la Nuntă, devenim unşi ai Domnului! Dumnezeu ne ridică la ranguri nobiliare desăvârşite, prin îmbrăcarea în haina divină, prin punerea pe cap a ,,coroanei de pietre scumpe”, atribut al prinţeselor şi al prinţilor.

Primim resursele de valorificare a şanselor şi provocărilor Împărăţiei Cerurilor, aptitudinile de Sus. Aici, în marea trecere, le avem regenerabile, dacă ,,mânăm mai adânc”, pentru pescuirea minunată.

Dumnezeu vine tainic, cu adierea înmiresmată a aromelor Sfântului Mir – acţiunea relaxantă şi mângâietoare a ungerii – folosindu-se de simplitate, Cuvântul şi simbolistica sa.

La Botez, Pruncul se uneşte cu Hristos, prin mărturisirea de credinţă. Se unge cu untdelemnul bucuriei pe frunte, pe piept, pe mânuţe şi picioruşe.

Omul vechi, purtător al neputinţei, este spălat de apa sfinţită şi învie în Hristos, ca Hristos.

Copilul, în gingăşia lui, învinge în limpezimea cerească a apei toate adâncurile eruptive ale neamului său.

În această zi, copilul are forţa să-şi tragă după el tot neamul în Împărăţia Cerurilor, care vine smerit şi unduitor în iubirea lui Dumnezeu, în rugăciunea preoţilor, în naturaleţea resurselor vitale ale pământului: apa din cristelniţă, aerul nou respirat după afundarea în apă, focul veghetor al lumânării.

Taina ungerii cu Sfântul Mir, măcar de ar fi luată în seamă din interes lumesc, ar trezi sentimente. Duhul Sfânt previne şi rezolvă ceea ce, peste ani, cu bani grei şi speranţe deşarte, toate minunile instant se văd neputincioase. Duhul Sfânt, Mângâietorul, unguent al sufletului şi al rănilor ce trebuiesc tămăduite vine lin, fără magia şi marketingul economiei de schimb. Of, din prea mult bun-simţ, de multe ori Duhul Sfânt se retrage elegant. Nu îşi găseşte locul printre atâtea miracole ale deşertăciunii.

Dar, să ne bucurăm, după Sfânta Taină se încinge o horă !

,,În Hristos ne-am botezat !

În Hristos ne-am îmbrăcat !”

Pe credința ortodoxă se fundamentează toată fericirea noastră, şi vremelnică, şi veşnică

Explicaţi-mi observaţiile dumneavoastră privitoare la timpurile noastre care se află în mişcare şi în tulburare: de ce caută binele şi noul? Dar cum le caută şi unde vor să le găsească? Civilizaţia şi progresul! Iar religiei (credinţei) ortodoxe nu dau nici o atenţie. Doar pe ea se fundamentează toată fericirea noastră, şi vremelnică, şi veşnică. Cei înţelepţi, savanţii, oamenii instruiţi şi educaţi, doresc să creadă după bunul lor plac, nu aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă. Învăţătura Bisericii este infailibilă, chiar dacă printre împlinitori se găsesc şi păcătoşi. Dar partea nu este întregul; iar batjocurile împotriva celor ce greşesc îşi îndreaptă limba împotriva întregii Biserici; iar în Biserică avem toată bunătatea şi mântuirea noastră. Tainele bisericeşti sunt cele care ne duc în împărăţia cerului, iar slujitorii şi săvârşitorii lor, preoţimea, sunt atacaţi atât de obraznic şi otrăvitor de capetele cele deştepte şi îi infectează pe cei neputincioşi, dar mai mult se hrăneşte tineretul cu această otravă… ş.a.

(Starețul Macarie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 355)

Mai bine este să fii slobod, decât robit

Să ştii că păcatul este dulce pentru scurtă vreme, însă multă vreme este amar; puţin este mângâietor, însă cu mult necaz; puţin e îmbucurător, dar îndelung tânguitor, iar la despărţirea sufletului de trup este foarte împovărător şi cu multă mâhniciune. Nu te asemăna muştei sau furnicii, care pentru puţină dulceaţă îşi primejduiesc toată slobozenia. Nici porcilor nu te asemăna, care, deşi sunt deseori izgoniţi din grădină, nimic nu ţin minte şi iar se întorc acolo. Nu fi şi tu într-atât de fără de minte şi nu te lăsa robit de nici o desfătare a lumii acesteia. Ţine minte că aceasta ni s-a dat pentru puţină vreme şi fii slobod de toate acestea. Mai bine este să fii slobod, decât robit, alege mai bine stăpânirea de sine, decât încătuşarea. Robeşte-te doar lui Dumnezeu şi nu patimii stricăcioase, necuvântătoare – şi vei fi încredinţat de mântuirea ta.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 45)

Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit…

Este esenţială necesitatea de a te supune conducerii altora şi foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredinţezi. Mulţi părinţi – după cum spune, în acelaşi loc, Sfântul Casian – aduc în loc de folos, pagubă, şi în loc de mângâiere, disperare, celor ce vin la ei să le ceară sfatul, şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfântul Petru Damaschinul spunea că, de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce scrie el că, nu oricine este vârstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gândurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întâlneşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi având darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vârsta înaintată, şi-au descoperit gândurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în stare să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvârşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului râvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel sar peste multe încercări, care le rămân necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 51)

Dacă sfinţii au răbdat, cu atât mai mult al nostru este să răbdăm!

Ce putem face? Aşa a rânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără scârbe, precum se zice: fiecărui cap, durere şi, fiecărei inimi, scârbă. Însă cel mai minunat lucru este că nici unul dintre sfinţii bărbaţi, cât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost, nu şi-a petrecut viaţa fără să rabde ceva şi totul pentru ca omul să nu se înalţe. Iar dacă sfinţii au răbdat, cu atât mai mult al nostru este să răbdăm! (Sfântul Cuvios Antonie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 55)

Cel ce priveşte îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu

În Evanghelie, Dumnezeu însuşi vorbeşte că cel ce priveşte îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9: 62). Şi chiar dacă au fost exemple când oamenii au ieşit din mănăstire şi s-au căsătorit, totuşi n-a fost caz în care aceşti oameni să fi fost fericiţi în viața lor. De aceea este destul de nesigur să-ţi legi viaţa ta de viaţa unui asemenea om, iar eu, din partea mea, nu pot să sfătuiesc pe nimeni să facă aceasta, deoarece de la o astfel de căsnicie nu poţi aştepta rezultate bune şi fericire. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 73)

Răbdare pe calea Domnului

„Dar cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui”. Nu oricine rabdă se va mântui, ci acela care rabdă pe calea Domnului. Pentru asta e viaţa de aici, ca să răbdăm; orice om rabdă ceva şi rabdă până la sfârşit. Răbdarea însă nu este de folos, dacă omul nu rabdă pentru Domnul şi pentru Sfânta Lui Evanghelie. Păşeşte pe calea credinţei şi a poruncilor evanghelice; prilejurile de a dovedi răbdare se înmulţesc, însă răbdarea începe să aducă cununi şi, fiind mai înainte stearpă, devine acum roditoare.

Cu câtă orbire ne împresoară vrăjmaşul, încât ne face să socotim răbdarea pentru Dumnezeu grea şi de nesuferit, iar răbdarea cu care împresoară el pe cei robiţi patimilor o arată ca fiind uşoară şi necostând nimic, în vreme cea e mult mai grea şi mai lipsită de bucurie decât răbdarea celor ce se luptă cu patimile şi se împotrivesc vrăjmaşului!

Iar noi suntem orbi şi nu vedem asta… Ne ostenim, răbdăm şi ne sleim de puteri pentru vrăjmaşul, spre pieirea noastră.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 140)

Nu deznădăjdui, şi căieşte-te!

Nu există păcat care să poată birui milostivirea lui Dumnezeu, care vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

De aceea îndepărtează deznădejdea ta neînţeleaptă şi străduieşte-te să împlineşti poruncile lui Dumnezeu; iar în cele în care vei greşi, căieşte-te şi îndreptează-te.

Rabdă toate suferinţele care te cuprind, păzind cuvântul lui Dumnezeu: „în răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre” şi „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Nu ţine mânie împotriva casnicilor, ci roagă-te pentru ei şi pentru toţi cei care te urăsc şi te jignesc; şi prin mila lui Dumnezeu te vei mântui…

Sinucigaşii merg la fundul iadului, şi greutatea tuturor păcătoşilor îi apasă, iar chinurile lor sunt groaznice si nesfârsite.

Priveşte exemplul sfinţilor, cum răbdau ei pentru mântuire.

Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 138

pr. Razvan Ionescu: Justițiari

Pare-mi-se că problematica abuzurilor din spațiul Bisericii oferă recurent un spectacol prea viu pentru a fi ignorat. Din spirit justițiar sau nu, din dorire de afirmare personală, din dorire de instrumentalizare cu substrat politic ori din alte motive (care din pricini, nădăjduiesc, binecuvântate, îmi scapă), asistăm la un spectacol de trompete justițiare, cu vocație de trezire de conștiințe adormite, cu intonații dorit-cât-mai-sonore la nivel public care își propune, cel puțin la nivel declarativ, să sancționeze identificabilele încălcări ale spiritului evanghelic. « Target »-ul justițiarilor îl constituie adesea, e o simplă constatare, mai-mari ai Bisericii. Aș spune aproape cu duh de invidie, iată un sport național în galopantă creștere de notorietate, și asta fără să fie susținut expres de statul român, față de care biata noastră oină nu se poate arăta decât invidioasă! Deh, concurența; în fond tot de aruncare de mingi de la unii la alții prin lovitură măiastră e vorba, și dacă se mai lasă și cu căderi spectaculoase, spectacolul e garantat.

Cine se așteaptă să ies în apărarea unuia sau altuia prin argumente de ordin apologetic se înșeală. Slavă Domnului că ne ajutăm unii pe alții în a ne vedea neputințele, este semn că nu a venit încă sfârșitul lumii. E adevărat, contează și în ce duh o facem. Trăirea creștină, spunea cineva, este precum la meciul de fotbal: mai puțini sunt în teren, ducând asprimea alergăturii și riscurile alunecărilor de tot felul, mult mai mulți se găsesc în tribune cu rolul de pricepuți la evoluția de pe teren. Asta îți dă dreptul să fi critic, să urli, să înjuri, să ai preferințe, să beștelești, într-un cuvânt să-ți manifești propria-ți personalitate pornind de la o lectură a realității care îți e proprie și pe care o oferi celorlalți cu pretenție de obiectivitate.

Specialitatea Bisericii este transformarea oamenilor în sfinți prin lucrarea harului. Materialul de lucru este păcătosul, iar produsul finit este deci sfântul. Evident că îngrijorează orice abuz și nedreptate în flagrantă călcare a duhului evanghelic, tare am vrea ca în Biserică să vedem doar sfinți, și ne încurcă teribil că nu e așa, ba chiar câteodată ne pare că e invers. Dar vindecarea nu vine oricum. În orice caz, Hristos nu a vindecat pe desfrânate confortându-i pe acuzatori în inițiativa aruncării cu pietre, ci s-a întâlnit real cu păcătosul în spațiul inimii celui din urmă, interacțiune din care a rezultat un îndrăgostit de Dumnezeu mai mult pe pământ. Astfel că, domnilor jurnaliști, care cu siguranță că vă împliniți misiunea în coordonate deontologice lipsite de orice suspiciune de cusur, îngăduiți să vă spun că mi-e dor ca în urma lecturării producțiilor dumneavoastră să ajung să pot simți, fie și cu un strop mai mult, dragoste sinceră pentru vreunul din personajele relatărilor dumneavoastră, în fond și ei oameni cu neputințe, iată, atât de vizibile în lumea aceasta …

Nicolae Pintilie: Părinți de îngeri – durere nemângâiată sau nădejde în Împărăția lui Dumnezeu?

A fost odată ca niciodată o familie fericită. Darul primit de la Dumnezeu era Matei-Ionuț, o minune care întregea o lume formată din doar trei persoane. Era lumea unei familii. Așa începe fiecare poveste a fiecărei familii care este binecuvântată cu naștere de prunci. Însă, în povestea noastră fericită, Matei-Ionuț a fost chemat în patria cerească, la doar câteva luni de la naștere. O adevărată dramă pentru întreaga familie. Pentru tânăra mamă… nu cred că există cuvinte care să poată descrie durerea care i-a împărțit, pentru totdeauna, inima în două: Matei-Ionuț și lumea.

Sunt bărbat și nu voi putea înțelege niciodată ce este în sufletul unui mame. Cred, însă, că cea mai mare demnitate de pe lumea aceasta este să fii mamă. Mama e totul, încă de dinainte de a afla că este însărcinată. Apoi, după ce află, se gândește la viitor: la întâlnirea cu minunea din pântece, la prima rochiță și la prima fundiță ori la primul costum cu papion, la primul zâmbet și la primii pași, chiar și la prima zi de grădiniță. Toate sunt acolo, în mintea și în sufletul ei… Și, deodată, visul se destramă…

Oricât și oricine ar încerca să înțeleagă, totul se limitează la o percepție rațională și lumească. Nu există cuvânt omenesc care să aline durerea. Cred că nici măcar cel mai mare orator sau psiholog nu poate găsi cuvânt pentru o mamă îndoliată.

Un ierarh și părinte al zilelor noastre a fost întrebat, în cadrul unei conferințe cu preoții de spitale, despre „cum și ce să zicem unei mame care tocmai și-a pierdut copilul?”. Părintele, după clipe bune de gândire, a răspuns: „Nu zice nimic… Taci și te roagă!… Căci tu, chiar și preot fiind, nu ai inimă de mamă!”.

„Taci și te roagă!” este un îndemn corect. Doar rugăciunea poate aduce liniște într-o familie astfel încercată. Pentru că părinții care pierd un copil se vor lupta toată viața cu propria rațiune, încercând să schimbe perspectiva și să se adapteze la o realitate cruntă.

E adevărat, toată lumea din jur va da sfaturi, informații, suport și îndrumare – iar ei, ca să nu supere pe ceilalți, se vor preface că ascultă… Sunt, însă, cu mintea în altă parte: „Doamne, nici nu am apucat să îl văd zâmbind, nu l-am cunoscut aproape deloc, nu știu ce a simțit, nu știu ce ar fi vrut…”. Iar noi îi tocăm la nesfârșit: ba că e mai bine așa decât bolnăvior, ba că Dumnezeu i-a curmat suferința… și multe altele. Ocolim esențialul – rugăciunea pentru acea familie! Pentru că doar plecarea genunchiului nostru în fața lui Dumnezeu pentru cei încercați, doar aceasta poate modifica ceva în această situație.

Am văzut, de multe ori, femei cărora le-a murit copilul. Inima lor rămâne frântă pentru totdeauna – însă îngerașul plecat în împărăția lui Dumnezeu își face lucrarea deplină. În majoritatea cazurilor, familia care a pierdut un prunc a dobândit altceva. Nu în sensul nostru lumesc, material, ci în logica Împărăției lui Dumnezeu. Se schimbă ceva în acești oameni, ei ajung să gândească totul într-o altă perspectivă. Pe scurt, devin părinți de îngeri.

Este greu să fii mamă și tată astăzi, dar nici măcar nu putem gândi cum este să fii mamă și tată de înger! O astfel de mamă minunată m-a întrebat dacă îngerii, în împărăția lui Dumnezeu, cresc! Întrebarea era legată de faptul că nu mai știa ce măsură să ia la hăinuțele pe care la dăruia spre pomenirea îngerașului său. Murise la câteva luni, iar acum se împlinea aproape un an! Nu am știut ce să-i răspund! Am tăcut…

Dar, să revenim la povestea lui Matei-Ionuț, căci până aici sunt doar cuvintele unui bărbat limitat și neputincios. Matei-Ionuț a adus, după sine, o minune la puțin timp… pe Ștefan! Și, peste alte câteva luni, pe Casian! Știți ce m-a uimit la oamenii aceștia? Mi-au spus că, în continuare, ei au trei copii. În Săptămâna Luminată, imediat după Învierea Domnului, i-am găsit pe toți la mormântul lui Matei-Ionuț, cu ouă roșii și pască. Erau o familie fericită și împlinită. Cu trei copii, căci Matei nu a fost înlocuit de frații săi, ci păstrat ca un membru al familiei care, din Împărăția lui Dumnezeu, se roagă pentru ei. O minune de familie!

Anul acesta, Duminica Părinților de Îngeri este organizată în ziua de 8 iunie, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. O activitate frumoasă, la care vor fi lansate baloane în majoritatea orașelor din țară. Părinții își vor aminti de pruncii plecaţi prea devreme din această lume și vor celebra viaţa acestora, oricât de scurtă ar fi fost ea! Pentru a arăta lumii că, oricât de puţin timp au fost pe acest pământ, ei nu vor fi uitaţi niciodată!

Când dorul și iubirea se înalță la Ceruri, trebuie ca balonul înălțat să fie continuarea unei rugăciuni și a unei lumânări aprinse. Chiar dacă cineva o poate considera „o găselniță a Bisericii”, rugăciunea unește cerul cu pământul! Sunt o mulțime de mame de înger care mărturisesc că, prin rugăciune, și-au găsit liniștea și un dram de mângâiere. Restul… rămâne în nădejdea întâlnirii din Împărăția lui Dumnezeu!