„Abator e puțin spus.” Mărturii cutremurător de dureroase care reclamă OMORÂREA cu zile a INTERNAȚILOR din SECȚIA ANTI-COVID ATI din Spitalul Județean Sibiu/ „Sechestrat printre morți vii”. Un jurnalist denunță relele tratamente din SECȚIA ATI a spitalului Covid Grădiște din ARAD

Foto: Turnul Sfatului

Turnul Sfatului:

”Și eu am omorât oameni!” Dezvăluiri șocante din secția ATI COVID a Spitalului Județean

”Nu vreau să crezi că vreau să salvez lumea. Nu vreau, pentru că nu pot. Dar am nevoie de ajutor, pentru că am fost acolo, am văzut și mă doare. Nu-mi poate spune nimeni că nu e așa și vor mai fi și alții care vor intra și nu vor mai ieși în viață. Acești oameni trebuie răzbunați. Aceste decese trebuie răzbunate prin aflarea adevărului. Măcar alții și alții să nu pățească la fel. De undeva trebuie să se înceapă”.

Acestea sunt cuvintele cu care începe relatarea despre anticamera morții, secția ATI dedicată bolnavilor COVID a Spitalului Clinic Județean Sibiu. Un cadru medical care a lucrat aici a vrut să vorbească despre oameni, nu despre cifre. Despre vieți care trebuiau continuate, nu despre statistici. Dar și despre ignoranță, lipsă de profesionalism, lipsă de empatie, neștiință și crimă.

Spune că nu vrea să-și divulge identitatea de frica repercusiunilor, îi este teamă că și-ar putea pierde dreptul de liberă practică prin încălcarea confidențialității actului medical. Dar susține că va da declarații procurorilor dacă se va declanșa o anchetă, pentru că tot ceea ce spune poate fi probat. Numele pacienților despre care se va vorbi în acest articol este de asemenea codat, astfel încât familiile acestora să fie protejate. De asemenea, fotografiile care însoțesc articolul au fost ”blurate” de către noi din același motiv. Iar persoanei care a fost de acord să vorbească despre ce a văzut și a făcut în ATI îi vom spune Domnul S.

”Salvatorul nu poate fi criminal, el trebuie să salveze vieți”

Cel mai șocant pentru Domnul S. este faptul că toți cei care ajung la ATI sunt sedați din primele ore.

”Pe un om cu insuficiență respiratorie dacă îl sedezi, moare. Pentru că în insuficiență respiratorie nu se dă de dormit și seara. Se face terapie. Se face oxigeno-terapie. Cum îți explici că vine din spital un caz. O doamnă operată, «deschisă, închisă» de un chirurg anume. O ciroză hepatică. S-a gândit să o ducă în modular să mai moară unul de COVID. Da, oamenii se omoară. Și eu am omorât oameni, pentru că am lucrat acolo. Chiar dacă din toate puterile mele am încercat să fac totul să nu încarc acele seringi cu sedare”, povestește Domnul S. El susține că în mod constant seringile automate se încarcă cu Midazolam, Propofol și Fentanyl anestezice și sedative extrem de puternice.

”Eu am intrat cu alt scop acolo. Am intrat prost, nevinovat, plin de energie, cu sufletul curat să ajutăm că m-am săturat de COVID. Și când colo… Eu nu m-am făcut asistent să-i omor prin sedare. Nu vreau ca mama mea să se răsucească în mormânt, să spună «ăsta nu e copilul meu». Din prima zi când am intrat, m-am îmbrăcat și mi s-a făcut rău. Mă închinam, nu-mi venea să cred. Am mers acasă, nu se poate. Salvatorul nu poate fi criminal, el trebuie să salveze vieți. Ce am văzut eu nu poate fi închipuit de o viață de om. Am văzut oameni care efectiv mor de vii. (…) Nu am văzut pe nimeni intubat care să fie apoi detubat la ATI Sibiu. O singură doamnă am văzut că a deschis ochii, intubată fiind, cu sedare în venă. M-am gândit, Doamne, Dumnezeule nu e un doctor să o supraveghem, poate reîncepe să respire singură. Nu. Mi s-a spus să mărim sedarea la maxim și să-i mai băgăm și Midazolam (n.r. – este un medicament cu acțiune de scurtă durată utilizat pentru a induce sedarea, o stare de calm, somnolență sau somn și care înlătură anxietatea și tensiunea musculară), pe lângă Propofol și Fentanyl. Sunt convinsă că acea femeie a murit de vie. Și altă femeie, și alți bărbați.

Ei practic nu mor de COVID, mor de clostridium, mor asfixiați, mor sedați”, mărturisește Domnul S.

”Era o doamnă care intrase cu o zi înainte. Oxigen ușor, iar mâine când am mers la lucru, de la opt, într-una țipa, într-una. Era 9 jumate, nu puteam să intru, trebuia să se facă ora 11. La un moment dat nu mai aveam răbdare, am vrut să intru, la fără 10 eram deja îmbrăcat să intru. Salonul 1, patul 1, femeia era legată de mâini și de picioare. Buni, ce faci? ”Lasă-mă în pace, nu am încredere în tine„, m-a repezit. ”Buni, eu sunt, am vorbit și ieri”, i-am zis. ”A, tu ești… M-au legat, dă-mi te rog puțină apă”. ”Dar tu, buni, nu ți-a da nimeni apă până acum?” ”Nu mi-a dat nimeni că m-au legat”. ”Buni, ai mâncat?” Era mâncarea de ora 8 neatinsă și era ora 11. Ceaiul neatins, și sticlele de apă era nedesfăcute. Am încercat să-i dau mâncare, dar într-adevăr mânca foarte greu, de abia bea apă. Dar de aici, până a o lega… A băut și ceai, a mâncat și o banană. Îi dădeau 2 mililitri de Propofon în venă, că e agitată. Pentru că îi era sete, că îi era foame. Cum să faci așa ceva? Ăsta e startul la omor: e agitată. Așa începe sfârșitul. Dar nimeni nu întreabă de ce e agitată. Hai să o calmăm, să o facem să respire.

Mai era cineva care nu avea scaun. Am întrebat și am aflat că nu mai avea scaun de 3 zile. Îi era rușine. Cum să nu ai puls mărit, cum să nu ai tensiune? Dar pe cine interesează?”

Foto: Turnul Sfatului

Pacienți COVID, legați de paturi

Pacienții sunt efectiv legați de pat, de mâini și de picioare, în momentul în care nu mai pot respira și încep să se agite, susține Domnul S. Un tratament absolut inuman este probat cu fotografii făcute în ATI, în care se văd mâinile cu pielea ruptă din cauza feșei cu care au fost legați. ”Se întâmplă. Din cauza CPAP-ului, inspirul și expirul omului nu se activează, nu mai are aer și omul se asfixiază și devine agitat. Când devine agitat, îl sedează. Au fost cazuri când din disperare că rămân fără aer, au devenit agitați și și-au rupt branulele, legăturile. Dar de aici, să-i sedezi până la moarte, să-i răstignești ca pe vite și să-i legi de paturi e cale lungă. În plus, pe toți îi pun pe poziția pe spate, care poziție pe insuficiență respiratorie poate fi letală”, spune Domnul S. Evoluția COVID asta e: oamenii stau acasă, ajung la spital când e destul de târziu, cu penumonie. Dar dacă ajungi la boli infecțioase și ei te trimit în modulare, dacă se constată că de azi pe mâine e posibil să ai nevoie de altfel de suport de oxigen. Ei au o mască simplă, tratează cazuri ușoare. Tu nu intri în ATI să mori, intri acolo să poți fi intubat, dacă e cazul, să poți lua altfel de tratamente, un CPAP. Dar dacă nici aceste aparate nu sunt setate, atunci tot nu primești nimic, începi să te desaturezi. Te agiți, dar ei tot nu-ți dau aer, îți dau sedative. Iar de acolo nu și-a mai revenit nimeni. Când văd sacul ăla negru cu fermoar îmi crește pulsul și tensiunea, brusc. Într-o lună, la câți bolnavi au ajuns acolo, doar trei au plecat. Au avut aparținători și s-au interesat de ei”, spune Domnul S.

”Asta se face, indiferent de ce comorbidități ai. Fiecare mai vine cu medicamentele lui de acasă, pastile, fiole, ce mai au. Cum să-i mai dau eu acele tablete, dacă el este intubat. Pe mine mă interesează să fie seringile cu sedare încărcate, pentru că una se pune pe aparat, iar alte două să fie permanent încărcate, ălea nu se țin la temperatură, așa cum scrie pe prospect. Ele stau la temperatura camerei până le vine rândul. Noi suntem interesate să fie pacienții sedați, tot timpul sedați. Trebuie să fie încărcate, că dacă se trezește bolnavul? Și dacă se trezește, ce? Că eu nu am văzut pe nimeni să se trezească, să dea din mâini și din picioare și să apară vreun doctor și să zică hai să-l detubăm pe ăsta să vedem dacă respiră sau nu, să dăm pașii înapoi. Nu!

Se crește sedarea. Pun mâna pe el, verific cateterul la femurală. Mă uit, mai verific un electrod, văd că nu stă bine, că mai și transpiră, mai trebuie să-l aspir, mai pun mâna pe cap, omul se mișcă. Atunci e tragedie. Se trezește omul! Mărim sedarea! Sedarea, nene! Nu se trezește doamna doctor, poate oprim sedarea, își revine pacientul? Nu! Sedarea”.

”Sistemul e super OK, noi, oamenii din sistem, nu suntem OK”

Domnul S. se întreabă de ce la ATI-ul organizat în modularul de lângă Sibiu nu există camere de luat vederi, astfel încât orice operațiune se face înăuntru să poată fi monitorizată și eventual probată mai apoi.

”Știu că mor mâine și nu pot muri liniștit. Nu vreau să se ridice modularul, există COVID, dar în Sibiu nu se moare de COVID. Dacă tot ajung oameni în acel modular pe care l-a pus Arafat, sunt convins că atunci când a plecat a dat dispoziții să fie totul în regulă. Eu nu zic că sistemul e de vină, ci oamenii din sistem. Clar. Sistemul e super OK, noi, oamenii din sistem nu suntem OK. Această crimă, și știu ce spun, trebuie oprită. Acel modular e făcut ca terapia să rămână terapie, să se poată duce bolnavii cronici, iar dacă în acest modular se omoară cu zile, atunci ce rol mai are? Abator e puțin spus. Niciodată nu am crezut că noi, oamenii, ne omorâm între noi.

Sunt băgați rezidenți la înaintare, de anul unu, de anul doi. Sunt supravegheați o dată pe săptămână de un medic în cel mai bun caz. În comparație cu Cluj sau Alba, e inuman ce e aici. În Alba sunt camere pe pacient, nu se poate ascunde nimic. Acolo, când iese și spune că am făcut tot ce am putut, dar a murit, îl crezi.  Una angajată cu buletinul de unde să știe că nu se face o injecție cu acul îndoit? Noi nu ne putem omorî sibienii între noi”, se destăinuie Domnul S.

”Sunt în stare să facă orice, pentru că acum de pe băncile școlii sunt niște mici criminali în devenire. Mă gândesc că se ridică modularul și vor apuca oamenii ăștia să intre în spital. Și merge mama și tata acolo. Și zice doctorul miligram cu miligram și ăla îi dă fiola întreagă”.

”Mi s-a spus că doctorița rezidentă care era de gardă nu a intrat, doar s-a uitat pe geam și n-a făcut nimic”

Una din cele mai grave probleme semnalate de Domnul S. este legată de procedura de intubare. Spune că se ajunge mult prea ușor la această procedură, chiar și atunci când în realitate nu este nevoie. Se face asta pentru liniștea medicilor și asistentelor: un pacient intubat nu mai face gălăgie. O și mai mare problemă ține de felul în care se execută acest procedeu. Acuză faptul că în ATI nu intră decât medici rezidenți, fără experiență, care aplică un tratament universal pentru toți pacienții, indiferent de particularitățile lor, de alte boli sau de evoluția sau involuția bolii lor. În plus, ”pe șeful ATI nici nu cred că l-am văzut de două ori în viața mea”, mărturisește Domnul S.

Un astfel de caz este detaliat.

”Domnul C. a fost soțul unei asistente. Într-adevăr, și ea a avut COVID, dar uite că a scăpat. Era puțin mai plinuț. L-au adus de acasă, l-au băgat direct în modular. Înainte să intre s-au pupat, că hai că ne vedem în câteva zile. O săptămână a fost bine, a făcut un scaun diureic, pe urmă un altul, s-au făcut analize și au găsit clostridium. Nu există să iei așa ceva din modular, pentru că e făcut nou, în plus se respectă măsurile de securitate sanitară, nu poți intra cu nimic. Se ia din combinația Remdesevir cu Favipavir și Meronem, de la antibiotice. Majoritatea oamenilor, de la antivirale COVID fac această chestie, clostridium. Unii scapă, alții mai puțin, dar într-adevăr nu se moare de el.

O doamnă doctor, o rezidentă, l-a intubat și a făcut edem pulmonar. Un om pe care îl intubezi și face edem pulmonar, face din trei cauze: ori când l-ai intubat i-ai atins pleura, ori pentru că el a fost intubat și resuscitat. După intubare, domnul C. a făcut imediat stop și l-au resuscitat. Ori când a făcut stop, poate i-a fost fisurată o coastă și i-a spart plămânul. Dar asta e exclus, pentru că omul acesta a avut o constituție foarte bună și o asistentă de 50 de kile nu-i poate rupe o coastă. A treia cauză poate fi pentru că nu au setat aparatul înainte de intubare. Înainte să-l pornești, trebuie băgate anumite setări în funcție de pacient, de constituție, de boală… Aparatul nu a fost setat, parametrii de oxigen nu au fost setați și când i-au dat drumul i-au spart plămânii. Plămânii lui au cedat imediat după intubare. Dacă îi făceau autopsie pe bune, nu ieșea că a murit de COVID. Trecem că se moare de COVID, pentru că nimeni nu mai face autopsie. Da, sunt de acord, se moare și de COVID, dar uită-te, sunt o mulțime de astfel de cazuri, iar domnul C e doar un exemplu. Nu ți-l desface decât să-l vezi puțin la față. Pe omul acesta eu l-am lăsat dimineața, după ce l-am păzit o noapte întreagă, iar dimineața când m-am întors, am intrat în modular la ora nouă și nu l-am mai recunoscut. Nu mai era el. Ăsta e nenea C? Pe omul ăsta nu l-a văzut nimeni? Am spus clar că a murit de edem. Mi s-a spus că doctorița rezidentă care era de gardă nu a intrat, doar s-a uitat pe geam și n-a făcut nimic. Dar și de pe geam dacă se uita, se vedea, îi vedeau fața. Abia a doua zi a venit cineva să-i bage ace, pentru că așa se face, dar era mult prea târziu. Trebuia o radiografie, să i se facă drenaj toracic, trebuia să se facă ceva pentru el. Orice. Dar nu i-a făcut nimeni nici măcar o radiografie. Eu nu am crezut, sincer. Nu pot să spun… Domnul C a murit cu zile, și-mi asum ce spun”, spune Domnul S.

”A picat leșinată, i-au pus patul jos, iar după încă o zi a decedat”

O altă problemă ține de lipsa comunicării cu pacientul și mai ales de felul în care sunt ignorate celelalte afecțiuni ale acestora, în afara COVID. De cele mai multe ori, acestea sunt mai grave decât virusul. ”Am avut o pacientă, o doamnă, de la Institutul Inimii pentru că a luat COVID. Au zis că nu o pot opera în primul rând pentru că are COVID și în al doilea rând că intervenția nu era chiar de urgență. Ea avea o problemă la inimă și nu putea să stea pe spate sau semi-șezut. Ne-a spus că și acasă dormea în șezut, pe marginea patului, între perne, într-un pat, așa dormea. Au încercat, cu mine de față, să o pună puțin mai pe spate. Doamna a început se învinețească și le-a spus că ea de doi ani nu poate sta în acea poziție, decât în șezut sau doar puțin înclinată. Am spus – lăsați-o că dacă are o problemă cardiologică nu va putea sta altfel decât cum e obișnuită. Ce-au făcut, ce n-au făcut, e că a doua zi când am intrat era conectată la priza de la perete. O asistentă a vorbit cu doamna doctor să-i facă o doză de Midazolam (n.r. – sedativ de intensitate mare). I-au făcut, a picat leșinată, i-au pus patul jos, iar după încă o zi a decedat. Au sedat-o, au așezat-o și a murit în mai puțin de 24 de ore. A omorât-o COVIDUL sau lipsa de profesionalism?”, întreabă retoric Domnul S.

Diabetul, moarte sigură

Domnul S susține că cei care suferă de diabet și ajung la ATI cu COVID le este ignorată prima afecțiune. Extrem de grav, spune acesta. ”Vin cei cu diabet. Acolo se măsoară glicemiile, într-adevăr, dar nu se dă mâncare de regim pentru diabetici. Și ei mănâncă același lucru ca toată lumea. Se măsoară glicemiile – 12, 18, 24, 6. Se pun perfuzii cu glucoză 10%, cu Ringer (n.r. – o soluţie de lichide şi electroliţi. Concentraţia în sodiu, potasiu şi calciu este similară cu cea din sânge), ser, iar această soluție perfuzabilă este compusă din două flacoane de glucoză, sunt o mie, două flacoane de Ringer încă o mie și aceste 2.000 trebuie băgate să ajungă de azi până mâine dimineață la 6, pentru că ar trebui să ajungă 24 de ore. Tu poți să le dai până seara la 22 pe toate, dacă nu ai grijă. Glucoza, după caz, se tamponează sau nu se tamponează, pentru că pe acest circuit sunt zece unități de insulină, dar tu pui la toată lumea, indiferent că este diabetic sau nu. E glucoză și glicemia crește, iar tu, ca să ții glicemia sub control, la un om normal, se face tamponamentul ăsta. După care se pune 10 ml de insulină și se mai pune 10 ml de potasiu-clor. Asta se folosește. În momentul în care, să zicem, vreau să-i măsor la doamna glicemia la ora 12, eu în momentul în care mă pregătesc, văd că e 11 jumătate, opresc perfuzia să am jumătate de oră, să nu meargă glucoza, să-i pot măsura glicemia pe real. Dacă-i iau pe perfuzie, normal că o să-i iasă peste 300, pentru că ea a și mâncat înainte, dacă a mâncat, și în momentul în care iese această glicemie, se pune Actrapid pe seringa automată. 50 de mii unități în seringa de insulină și o pui în 50 ml ser fiziologic. O pui să zicem în funcție de cum e glicemia, între 2 ml și 3 ml pe oră. O poți închide dacă scade glicemia. Dar pentru asta trebuie să știi care sunt nevoile pacientului. Ce doctor din ATI Sibiu credeți că e atent la asta? Somn la toată lumea”, spune domnul S. Dar ce înseamnă somn la toată lumea?

”I-am spus să vină soț, mamă, soră, dar să vină, să se interese de ea”

Despre cei care au scăpat

Sunt și pacienți care reușesc să iasă vii din ATI. Niciunul, însă, nu a supraviețuit după ce a fost intubat, spune Domnul S. Relatările despre cei care au scăpat:

”A intrat o doamnă, Maria, de aproximativ 30-40 de ani. A venit de la Boli Infecțioase, a stat acasă a văzut că nu respiră și s-a internat la Boli Infecțioase. Au adus-o la noi, după două săptămâni, pentru că avea saturația 78. La Boli Infecțioase au oxigen de la țeavă, de la perete. Și de acolo, pe mască. Au trimis-o în modular pentru că noi avem puțin alt stil de a oxigena. Când a intrat era speriată, am povestit cu ea și au încercat să-i pună masca și a spus că o sufocă, nu suportă. Atunci au lăsat-o pe «high-flow». E o mască, are un furtun mai gros și fixat ca și un aparat de bebeluși. S-a făcut protocolul de predare-primire, ca la orice internare. Pacienții nu pot intra la ATI cu obiecte. Avea și bani, am văzut că are apă, dar în momentul în care s-a ajuns la bijuterii nu trebuie să aibă la ea nimic. Săraca, s-a prins că nu e ceva în regulă. Au încercat să o dezbrace și să o lase în ”pamperși”. I-am spus șefei că femeia e lucidă, că pricepe și că nu ne merge cu ea. Așa și a fost, n-a vrut să se dezbrace de bluză, de nimic. După ce i-am luat bijuteriile, a apucat-o plânsul: «Nu mai ies din modular». «Dacă Dumnezeu ține cu dumneavoastră și dacă dumneavoastră luptați și respirați, atunci normal că ieșiți», am încercat s-o calmez. Evident că nici eu nu credeam ce-i ziceam. I-am spus să vină soț, mamă, soră, dar să vină, să se interese de ea. Tot timpul să vină la ușă, oricând vor. Înainte de serviciu, după serviciu, de la 8 la 20, oricine poate veni oricând. Au mai venit și i-au adus fructe. A zis că nu vrea nimic, cred că a fost învățată de doctorii de la infecțioase să refuze tot. Și poate așa, Măriuța noastră a ieșit. Azi nu a vrut, mâine tot așa. Au tot ademenit-o, dar nu le-a mers. Când venea cu seringa, tot întreba: ce-i aia? Ce-mi faceți? A scăpat că a pus întrebări. Doar cu Meronem. Un altul, operat la cap de doctorul Savu a venit la noi că are COVID. Dar a ieșit și s-a dus direct acasă, doar cu Meronem. Bietul, era din Focșani. Un altul a venit tot de la neurochirurgie, a stat o săptămână și a plecat. Ăștia sunt singurii trei pacienți care au ieșit vii de la ATI Sibiu într-o lună”.

Bunica a sfidat anestezia. I s-a mărit doza…

„A fost o bunică.  Buna Lesia. Cinci zile cu aceeași tensiune și același puls. Constant. Pulsul  de 50 și tensiunea undeva 10, 11, 12, pentru că fiind sedată scade tensiunea, e normal. Și bunica aceasta, brusc, deschidea ochii, crede-mă. Aveam speranță timp de trei zile că o salvăm, că vine cineva și o detubează. Încercăm să vedem, să o conectăm la sonda de la pat. Aceasta se poate detașa și putem vedea dacă scade, crește saturația, azi o lăsăm 20 de minute, mâine 30 de minute și așa normal o putem scoate de acolo. Această bunică a deschis ochii. Mă strângea de mână femeia, deși era sedată. Atât de tare a luptat femeia asta și atât de mult a vrut să trăiască, încât sedarea aia nu și-a făcut efectul. Ce crezi că a spus doctorița rezidentă: deschide ochii? Îi merge Menatin 20 de mililitri, îi merge Propofol două fiole, adică tot 20 de mililitri. Să mai băgăm și 5 miligrame de Midazolam. O fiolă înseamnă 10 mililitri. Din momentul în care i-a pus doctorița noua perfuzie, bunica mea nu a mai deschis ochii. A venit sacul negru a doua zi”.

Foto: Turnul Sfatului

Un pacient aproape supraviețuitor. A învins COVIDUL, dar a fost ucis de un streptococ

”Tatăl meu a murit în data de 17 decembrie 2020, la ATI. Nu am încredere în cei de acolo, sunt toți corupți, vor doar plicuri cu bani. De-a lungul anilor nu s-a rezolvat nimic fără plic”. Așa începe destăinuirea unei sibience, avocat de meserie, care susține că a făcut plângere penală împotriva Spitalului Clinic Județean după decesul tatălui său.

Tatăl ei a fost internat cu COVID, a avut o evoluție bună și urma să fie externat. S-a amânat externarea cu o zi, pentru încă ”câteva analize”. După încă o zi a fost anunțată că tatăl ei a decedat. ”Starea lui de sănătate a evoluat bine din 5 decembrie 2020 și până în 15 decembrie 2020. În 15 decembrie am vrut să-l externez, dar am fost refuzată de echipa medicală. A trecut săptămâna 9-14 decembrie, când a primit un test negativ, am cerut să-l externez, dar nu au vrut. Începând din data de 14, de când am cerut să fie externat, nu am mai putut vorbi cu el, cred că era sedat, nu mai era coerent, nu mai răspundea sau răspundea cu greutate la telefon. Ultima dată când am vorbit cu el a fost miercurea dimineață și mi-a spus că-l duce în zona verde și să fac cumva să mă duc la el să-l iau acasă. Recunosc am avut cunoștințe, pile cum se pune la noi, și am reușit să intrăm pe zona verde la ora 17. Nu putea să vorbească, deși ar fi vrut. Am mers până lângă patul lui se afla în boxa 12, ATI, etajul 1, doar am putut să îi spun că îl iubesc și ca mâine îl iau acasă. Sufla foarte greu. Acum și eu și mama suntem distruse”, povestește avocata.

Scrisoarea medicală a pacientului descrie ultimele sale zile. A scăpat de o pneumonie severă provocată de COVID, un scor de severitate 22 din 25, în condițiile în care era și diabetic, însă în noaptea din 14 spre 15 decembrie ”pacientul prezintă sindrom dispetic sever (vărsături alimentare), la examinarea clinică constatându-se hepatomegalie, durere de hipocodru drept și zona eritematoză subcostal. Biologic și ecografic abdominal nu se evidențiază modificări semnificative, dindrom dispetic fiind controlat medicamentos. În urma consultului dermatologic se aplică locoid la nivelul zone eritematoase cutanate. În următoarele 24 de ore în febrilitate, pacientul prezintă edem masiv de membru superior drept cu minime semne ceisiene și o zonă eritematoasă pe fața inernară a brațului. În supoziția unei eventuale tromboze venoase un pacient hemodializat cronic cu FAV în antecedente pe membrul superior se ridică suspiciunea unei tromboze venoase. În acest context se programează pacientul la angio-CT de membru superior și se solicită consult chirurgie vasculară”, se arată în biletul de ieșire al pacientului.

Pentru a descifra limbajul de specialitate am consultat un medic sibian, care profesează în Statele Unite, în specializarea Boli infecțioase. În traducere, faptele s-au petrecut astfel: pacientul a supraviețuit luptei cu COVID, a avut două teste negative, însă a luat un stafilococ în spital. La un consult medicul observă ceva pe brațul drept, însă în loc să cheme un medic infecționist, pentru că avea în față un pacient în care s-au pompat zeci de medicamente, cheamă un specialist dermatolog. Acesta opinează că ar fi vorba de celulită, decizându-i soarta. ”Dacă toată această scenă s-ar fi petrecut în război, pacientul ar fi fost salvat. Un medic de front și-ar fi dat seama că acolo nu e celulită, e dovada infecției. Trebuia trimis urgent pe masa de operație și chiar dacă se ajungea la amputare, viața lui ar fi fost salvată”, spune doctorul consultat de noi. Pe de altă parte, medicul admite că astfel de greșeli se petrec și în alte spitale. ”Am mai văzut astfel de confuzii, de lipsă de reacție, însă, pe de altă parte, aici vorbim de un pacient al cărui trecut medical trebuia să te ducă cu gândul spre o astfel de situație”, explică doctorul.

Domnul în cauză nu a murit de COVID, însă medicamentele, neglijența și condițiile din spital au dus la acest deznodământ. ”Am întocmit o plângere penală, dar cu cine am vorbit mi-au spus că nu am nici o șansă și se va clasa dosarul”, spune avocata.

Domnul S. confirmă faptul că majoritatea pacienților care ajung la terapie intensivă ajung să fie diagnosticați cu streptococi sau clostridium. ”Combinația asta de antibiotice, Meromen sau Remdisivir și altele dă un un fel de diaree. Asta e diareea antibioticelor. Și asta se cheamă clostridium. Dacă iei examen din scaun, îți iese clostridium. Dar la noi se moare de COVID”, spune Domnul S.

 Aparținătorii, complet izolați de pacienți

Practica ATI spune că un pacient nu intră cu niciun element de îmbrăcăminte din exterior. Fără bijuterii, fără apă, fără nimic. Cu toate acestea, sunt lăsați cu un mobil, însă acesta nu e niciodată încărcat. ”Am mai trișat și le-am mai pus telefoanele la încărcat, atunci când s-a putut și atunci când pacientul încă nu era sedat. Se lasă telefoanele, însă după o zi, două, se descarcă, iar legătura cu exteriorul este blocată total. Există un telefon la disponibilitatea aparținătorilor și există un program de două ore în care un medic ar trebui să vorbească cu cei de acasă, să le spună cum se simt pacienții. Niciodată nu ajung. Ți-e și jenă să le spui oamenilor că nu le poți da datele, dar că va suna cineva. Evident că nu sună nimeni”, spune Domnul S.

„Nu a putut fi resuscitat, îl găsiți mâine dimineață la morgă”

De partea cealaltă, cei care își plâng morții îngropați fără autopsie, într-un sac negru cu fermoar, spun că au impresia că au trăit în scenariul unui film prost.

Un tânăr student și-a pierdut tatăl după ce acesta s-a infectat cu virusul SARS CoV-2. Bărbatul avea 50 de ani, nu avea comorbidități, era o fire sportivă și ducea un stil de viață sănătos. Atât băiatul, cât și mama lui au povestit despre perioada de spitalizare pe care ei o numesc haotică, bulversantă. Vorbesc despre lipsa de transparență a actului medical din zonele roșii, de personal suprasolicitat și despre imposibilitatea de a lua legătura cu specialiștii. Totul s-a terminat cu fraza „Nu a putut fi resuscitat, îl găsiți mâine dimineață la morgă”, spusă de personalul din secția ATI, atunci când au sunat să vadă care mai este starea lui.

„Pentru noi a fost o perioadă bulversantă. S-a dus pe picioarele lui la Spitalul Județean din Sibiu cu febră. A stat două zile într-un cort, pe scaun, până a venit cineva să-l vadă. Nu a luat niciun tratament, pentru că până nu-l vedea un specialist nu se putea prescrie un tratament. A fost ca în filmele proaste. După două zile ne-a sunat bucuros că se eliberase un pat și avea unde să se întindă. A fost transferat de acolo la spitalul din Cisnădie și nu am mai știut nimic de el, doar ce ne spunea la telefon. Noi am ținut permanent legătura cu el. În 4 noiembrie nu a mai răspuns la telefon și am sunat la spital, iar după insistențe am aflat că a fost trimis la ATI la Sibiu. De atunci nu am mai putut lua legătura cu el, deși în 3 am vorbit. Nimeni nu ne-a spus ce schemă de tratament a urmat, am aflat ulterior sunând persoane pe care le știam din spital că i s-a administrat Caletra, că acesta era tratamentul standard aplicabil tuturor, dar altceva nu am mai știut. La ATI când sunam vorbeam cu medici rezidenți. Îmi spuneau doar că este sedat și intubat. În 9 noiembrie am sunat la spital. Parcă am simțit ceva. Am sunat pe la șapte seara să vedem cum se mai simte și chiar atunci îl resuscitau. Mi-au spus să închid că mă vor suna în cinci minute. Într-adevăr m-au sunat și mi-au spus: «Nu a putut fi resuscitat. Îl găsiți mâine dimineață la morgă». Pe certificatul lui de deces scrie stop cardio-respirator și este singurul act pe care l-am primit de la ei. Nimeni nu ne-a mai spus nimic. Totul a rămas o ceață totală. Nu avem nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat cu el în spital. În două săptămâni s-a terminat și totul a fost haotic. A mers doar cu o febră, starea lui nu era foarte degradată și era un om zdravăn, extrem de sănătos, sportiv, cu un stil de viață sănătos. Avea 50 de ani, dar arăta de 40. Apoi de la zi la zi a mers totul tot mai rău, a fost tot mai grav și a ajuns la ATI direct intubat. A mai fost o singură dată conștient. Și asta ne-a spus o asistentă de acolo pe care o cunoșteam. În rest suntem într-o nebuloasă totală, nu știm ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat. A fost fiul meu să-l recunoască, dar după trăsături nu și-a dat seama că era tatăl lui, atât era de transformat. Vă spun sincer, totul a fost ca un film prost, de la internarea lui și până la final. Niciun fel de transparență, de dialog, nimic”, spun cei doi.

Spitalul: Personalul secției ATI și al tuturor secțiilor implicate în tratarea pacienților Covid  a făcut și face eforturi susținute pentru a salva un număr cât mai mare de vieți omenești

Am solicitat Spitalului Clinic Județean Sibiu, în două adrese, date legate de numărul pacienților COVID care au decedat la ATI, precum și câteva răspunsuri la numeroasele probleme semnalate mai sus. Până la redactarea acestui articol am primit datele, însă răspunsurile încă nu.

Astfel, conform datelor prezentate de spital, aici au decedat de la începutul pandemiei 369 de sibieni, până în 1 martie 2021. În total, au fost internați în secțiile COVID ale spitalului 2.694 de pacienți. Dintre aceștia, 516 au ajuns în ATI. Doar 147 au supraviețuit, fiind retrimiși în secțiile din care au provenit.

Procentul de mortalitate în secția ATI a Spitalului Județean este de 71,51%, de la începutul pandemiei. În ultimele șase luni, însă, lucrurile sunt mai grave. Au fost 392 de pacienți internați în ATI și au decedat 297 – 75,76%. În comparație, la Timișoara mortalitatea la ATI este de 66%, iar la Institutul Marius Nasta din București – 61%.

Conducerea spitalului explică aceste cifre motivând că instituția deservește mai mult decât un județ, 15% din decese provin din alte județe decât Sibiul. ”Fiind cea mai mare unitate sanitară din județul Sibiu, SCJU răspunde atât cerințelor locale dar și regionale, deservind pacienți și din județe limitrofe. Mai mult, în context Covid, SCJU Sibiu a deservit pacienți dintr-un trial geografic mult mai larg, tratând pacienți din foarte multe județe. Aceste precizări sunt esențiale pentru constituirea unei imagini clare a activității ca spital suport Covid și pentru interpretarea datelor statistice. (…) Precizăm că situația este într-o dinamică permanentă. De asemenea, subliniem că în secția ATI ajung pacienții în stare foarte gravă, care necesită suport respirator.

Procentul de pacienți care ajung pe secția ATI este permanent influențat de o serie de factori cum ar fi: numărul de pacienți transferați din alte județe; astfel, circa 15% din decesele consemnate în ATI sunt pacienți transferați din alte județe; starea avansată a bolii, foarte mulți pacienți prezentându-se târziu la spital și având  funcțiile vitale degradate;  vârsta înaintată și comorbiditățile asociate, majoritatea pacienților din ATI fiind vârstnici și având  și alte afecțiuni foarte grave; media de vârstă a pacienților decedați e de aproximativ 70 de ani”, se arată în răspunsul primit de la spital.

Trebuie precizat însă că exact aceeași situație se regăsește în orice spital județean din țară. ”Totodată, interpretarea numărului de decese raport la populația județului conform ultimului recensământ nu este relevantă, în contextul în care, în ultimii ani, dezvoltarea zonelor industriale a dus la creșterea semnificativă a populației prin migrarea forței de muncă din alte județe către județul Sibiu. Practic, toate datele ar trebui raportate la o populație mult mai mare. Toți acești factori au dus la o adresabilitate crescută pentru secția ATI a spitalului.  În acest context, SCJU Sibiu a făcut permanent eforturi pentru asigurarea resurselor umane și materiale necesare secției ATI precum și pentru creșterea numărului de paturi ATI dotate corespunzător care a ajuns de la 12 la 28. Personalul secției ATI și al tuturor secțiilor implicate în tratarea pacienților Covid  a făcut și face eforturi susținute pentru a salva un număr cât mai mare de vieți omenești”, se mai arată în răspunsul primit de conducerea spitalului.

Cluj – Sibiu: Diferență de la 1 la 13%

La Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj-Napoca de la debutul pandemiei, până în 28 februarie, au fost internate 9.780 de persoane. Procentul celor care s-au vindecat este de aproape 99%. ”Anul trecut pe vremea asta ne uitam cu groază la ce se întâmplă în China, în Italia și am pregătit spitalul pentru ce este mai rău, ne-am pregătit pentru ce este mai rău. A fost foarte rău, dar nu atât încât să nu gestionăm situația. Era o panică generală la vremea respectivă. Era panică peste tot”, a declarat pentru G4media.ro managerul Spitalului de Boli Infecțioase din Cluj.

Din cei 9780, 160 au decedat, rezultând că au decedat 1,63% din cei internați aici. În Sibiu, la Spitalul Clinic Județean, de la începutul pandemiei au fost internați 2.694 de pacienți și au decedat 369 la secția ATI. Nu știm dacă au decedat și în alte secții. Chiar și așa, procentul este de 13,69%. În Sibiu au decedat de două ori mai mulți pacienți decât la Cluj în condițiile în care Clujul a avut de 3,6 ori mai mulți pacienți internați.

Sibiul, pe primul loc pe țară la numărul de decese raportate la populație

176,5 persoane la suta de mii de locuitori au decedat în urma infectării cu SARS CoV-2, în județul Sibiu, de la începutul pandemiei. Sibiul se află pe primul loc într-un clasament național, locul secund fiind ocupat de județul Brăila, la 13 decese distanță. Vorbim de decese raportate la suta de mii de locuitori, de la începutul pandemiei.

În luna februarie, lună în care în județ a fost până acum o medie de 53,2 de cazuri zilnice, rata extrem de ridicată a deceselor continuă. Suntem depășiți, într-un clasament național doar de județul Maramureș, acolo unde o rată extrem de ridicată a cazurilor a provocat 96 de decese, ajungându-se la 20,9 decese la suta de mii de locuitori, față de Sibiu unde mortalitatea era la 19 februarie de 9,5 decese la o sută de mii de locuitori. Vorbim aici de rata deceselor la suta de mii de locuitori. Diferența dintre Maramureș și Sibiu ține de faptul că acolo incidența cazurilor a fost în februarie de 363,4 cazuri la suta de mii de locuitori, de două ori mai mare decât în Sibiu: 154,8. Despre acest subiect s-a mai scris AICI.

Întrebările la care Spitalul Clinic Județean încă nu a răspuns:

”Am înțeles că există practica legării de paturi a pacienților. Suntem în posesia unor fotografii în care pacienții fie sunt legați, fie au răni la încheieturi în urma legării. De ce se apelează la acest procedeu pentru a calma pacienții și de ce este o practică deja comună în secția ATI COVID a Spitalului Clinic Județean Sibiu?

De ce nu intră doctorii în zona roșie? Din relatările pe care le-am ascultat aceștia nu intră decât maxim o dată sau de două ori pe lună. În plus, nu există un sistem de supraveghere video, zona roșie fiind complet izolată de către personalul din zona verde.

Câți doctori specialiști și rezidenți sunt alocați secției de ATI Covid?

Care este motivul pentru care tratamentele sunt supravegheate doar de medici rezidenți? De multe ori aceștia au dat dovadă de lipsă de experiență, au aplicat greșit tratamente, unele soldate cu decese. Este și cazul pacientului XXXXXXX, decedat în luna februarie, în urma unei operațiuni de intubare executată greșit, conform datelor pe care le avem noi.

Care este motivul pentru care se practică sedarea permanentă a pacienților aflați în ATI cu Fentanyl și Propofol două medicamente care, conform relatărilor unor medici, se folosesc înaintea operațiilor, nu în cazul infecțiilor virale? De ce această sedare este administrată tuturor pacienților, indiferent de stadiul bolii?

De ce se încalcă în mod constant protocolul privind relaționarea cu aparținătorii? Telefoanele pacienților nu se încarcă, iar singura posibilitate de legătură cu exteriorul, telefonul pus la dispoziția aparținătorilor, este inutil, atâta timp cât medicii nu stau, conform procedurii, în cele două ore pentru a da detalii legate de pacienți. Lucru confirmat atât de lucrători sanitari, cât și de mulți aparținători.

De ce nu se aplică tratamente diferențiate, în funcție de afecțiunile de care suferă pacienții? Din datele pe care le avem noi, pacienți dependenți de insulină și cu regim special au primit aceeași alimentație și medicamentație la fel ca ceilalți pacienți. La fel, în cazul unor pacienți cu grave probleme cardiace.

Cum vă explicați faptul că în alte spitale procentul de mortalitate în ATI COVID este cu 10 procente mai mic decât în Spitalul Clinic Județean Sibiu. De exemplu, 66% la Spitalul Clinic Județean Timișoara, 61% la Institutul ”Marius Nasta” Din București.  În Sibiu: 75,76% în ultimele șase luni, 71,51% de la începutul pandemiei.

În ce fel au colaborat medicii din Sibiu, secțiile ATI sau Boli Infecțioase, cu colegii lor din Cluj, Timișoara, Arad sau București? Orașe cu spitale care au avut rezultate net superioare cu cele obținute în Sibiu.

Ce fel de măsuri ați luat pentru a stopa cazurile tot mai dese de infecții nosocomiale în spital, inclusiv în secția ATI COVID? Care sunt cauzele acestor infecții?”

Aceste întrebări au fost transmise conducerii spitalului marți, 2 martie, iar până la postarea acestui articol pe site-ul Turnul Sfatului nu am primit niciun răspuns.

HOTNEWS:

Ministerul Sănătății trimite Corpul de Control la Spitalul Județean Sibiu, unde un cadru medical susține că pacienții COVID din ATI sunt omorâți cu zile, sedați puternic și legați de pat

Prima reacție a Spitalului Sibiu după acuzațiile grave privind moartea unor pacienți cu COVID în secția ATI: Sedarea se face doar la pacienţii agitaţi pentru ca aceştia să nu-şi inducă leziuni

***

CriticArad:

Sechestrat printre morții vii [JURNALUL de A.T.I. al unui internat cu COVID la Arad]

[Nota editorului] Îl cunosc pe Marian de vreo 15 ani și suntem amici buni încă din primele 15 secunde de când ne-a făcut cunoștință Răzvan (prieten comun multora dintre noi, care, din nefericire și el, trece printr-o luptă foarte grea cu o boală perversă): un munte de om bun… o combinație aproape inginerească de intelectual cu informațiile aduse la zi aglutinat într-un țăran ardelean hâtru,  cu un umor pe cât de brutal pe atât de fin, cu care n-ai cum să te plictisești decât dacă ești și prost, și abstinent.

Se pricepe inclusiv la scris și este, după cum probabil ați observat, colaborator la acest ziar de la apariție. Ne urmărim pe facebook cam toate postările, dar chiar în aceste condiții habar n-am avut că e în spital, cu COVID, la ATI-ul din Grădiște, TRATAT ÎN CONDIȚII INUMANE, ca un deținut politico-medical din perioada cea mai crâncenă a gulagurilor staliniste. Și nu o zi… două: 28! Un mandat de arestare pus în aplicare de autoritățile statului asupra unui om care, în afară de faptul că s-a infectat cu noul coronavirus după care a respectat legea în litera și spiritul ei, n-a păcătuit cu nimic! O distopie kafkiană care, și dacă ar fi ficțiune, tot ar înfiora – ea nefiind, din păcate, altceva decât o (de)scriere REALIST-CRUNTĂ A REALITĂȚII.
Ceea ce urmează se întâmpla concomitent cu perioada în care noi nu ne opream din descris ororile la care sunt supuși pacienții internați pe secțiile Spitalului Județean Arad… iar conducerea „lagărului medical” din publicat autopublicitate pe site-urile controlate, financiar, de putere.

În seara zilei de 25 ianuarie, după ce a citit articolul „Moartea doamnei Ileana Sîrbu” – un CAZ de INCONȘTIENȚĂ CRIMINALĂ! Mai multe cadre medicale de la Spitalul Județean Arad sunt acuzate de OMOR DIN CULPĂ, DELAPIDARE și NEGLIJENȚE GRAVE , Marian mi-a scris pe privat… după mai bine de o lună de stat pe un „mod silențios” pe care l-am confundat cu un gest voluntar oarecare.

„Frate, mie mi-au murit 2 în brațe pe secție în 7 zile și mulți alții la ATI. Am vrut să scriu, dar pentru mine au intervenit doi politicieni… Altfel eram mort!”

Păi intervin… f.m.m.l. că de tine le era frică că vorbești – explodez în secunda doi… bucurându-mă că-i viu și poate tasta.
Ar trebui să descrii, măcar undercover, zilele alea… îl provoc inutil – pentru că exact asta avea de gând. „Asta voiam să te întreb: dacă vrei să publicăm… că io scriu!” Cum să nu, bro?! Dă-i drumul, că ajută pe toată lumea o asemenea confesiune! – îi garantez „spatele”. „Și cel mai grav e  CUM MOR OAMENII ACOLO! Am ieșit cu ideea să scriu „Sechestrat printre morții vii – jurnal de ATI”.

Îl sun și vorbim. Îi ascult, stupefiat, povestea. Rezum jumătatea aia de oră: scrie, frate, că o să îți facă bine – ai să vezi! Dă-ți drumul la indignare și fii cât poți de dur cu ei – că nici ei nu te-au menajat… Autopsihanaliza te scoate din depresiile post-mortem – nu fentanylul, nici haloperidolu` Izodorei. Bag-o de Dostoievski… scrie cu toporul și dă-l în plm de stil. Comportă-te ca un soldat demn care a scăpat viu din lagăr și e obligat să-și povestească experiența întru memoria camarazilor săi morți!
Pe 15 februarie, la 08:52, festival de umor ardelenesc care începe cu `neatza, bro! Cum ești?… și se încheie brusc: „Binișor. Nu-mi simt o mână și degetele de la picioare. În rest e ok.”
Ieri mi-a trimis textul.

„Poți să o pui sub numele meu. Îmi asum tot ce am scris acolo pe scurt. Dacă vrei să detaliez anumite episoade, se poate.”

***

Dacă vi se pare oribil-grețos-înspăimântător-indecent colajul-copertă al acestui „reportaj de celulă”,  aflați că este tot ce a mai rămas după ultima serie de selfie-uri făcute de un om căruia, imediat după ce a ajuns la A.T.I.-ul din „Grădiște”, i s-au confiscat telefonul, ochelarii și i s-a tăiat orice formă de comunicare cu lumea exterioară. După ce veți citi mărturisirile care urmează, colajul o să vi se pară prea soft…

(L.V.)

Sechestrat printre morții vii – jurnal de ATI

M-a mâncat în fund ca pe maimuțe să îmi schimb locul de muncă în plină pandemie, așa că a trebuit să predau mașină, laptop, telefon și am rămas ca un aurolac în fața firmei așteptând un taxi. Normal că taxi a venit după 30 de minute și m-a luat frigul până la oase. Seara m-a luat cu temperatură, frisoane și frig sub două plapume deși în casă erau 28 de grade. Spre dimineață totul era ok, dar din simțul (idiot) civic, am anunțat medicul de familie că am făcut febră și omul e obligat să anunțe DSP-ul.

După un timp vine SMURD-ul și îmi ia din gât / nas probe și după o zi devine oficial faptul că am COVID

A doua zi, medicul de familie îmi recomandă să mă duc să mă ia în evidență, deși nu mai aveam nici un simptom de gripă, primesc o plimbare pe gratis cu salvarea și a doua zi dimineața mă urc în salvarea (moca) și mă plimb prin oraș cu sirenele date la maxim deși nu ne grăbeam niciunde. Pe stație centrala le spune că în drum spre Expo să mai luăm pe cineva din Vlaicu, care se dovedește a fi imobilizat la pat și cei de la Smurd îmi cer să stau în mașină singur până urcă la etajul 4 pe scări după celălalt pacient. Mi se pare haios și glumind le cer cheile să dau o tură cu girofar până coboară ei – glumă care îi face să anunțe centrala că mă duc în Grădiște care e în drum, deși noi trecusem de UTA, prin toate intersecțiile cu girofarele pornite. Până atunci am crezut că „salvările” chiar au pacienți cu probleme, dar șoferul mi-a zis că nu are chef să stea la semafor… aiurea.

La Grădiște mă bagă într-un container

și după vreo oră vine o asistentă să îmi ia tensiunea, oxigenul din sânge și apoi glicemia din deget. După vreo două ore mai apare o asistentă și îmi face o radiografie la plămâni și iar pauză. Cam după șapte ore, o asistentă mă întreabă dacă vreau ceva și cer apă și de milă îmi mai dă și un pachet de biscuiți din mâncarea ei. După vreo 8 ore, o doctoriță îmi face o consultație prin telefon și îmi zice că sunt fericitul câștigător al unui pat din spitalul Covid Grădiște din Arad. Încerc să îi explic că nu am nici un simptom și că mai bine mă tratez acasă, dar femeia parșivă (Doamna doctor I.M.) îmi zice că nu poate să îmi dea drumul decât după 48 de ore.

Efectiv m-am simțit sechestrat împotriva voinței mele în aripa B, exact ca la pușcărie în celula 2

Mă împrietenesc rapid cu un coleg de celulă care îmi explică toate șmecheriile. Nu sunt singurul sechestrat, deși majoritatea au dat bani grei (unii peste 500€) să ajungă aici, pentru că la Municipal e mai rău. Nu am fost niciodată internat, așa că nu îmi puteam închipui cum e mai rău.
Încă.

Am început să sun peste tot să mă elibereze, dar se pare ca nu te joci cu Covid-ul și, mai ales, cu implicațiile lui. Spre prostia mea, în prima zi am refuzat tratamentul cu insulină, le-am explicat că nu am diabet. Totuși analizele din deget arătau o glicemie crescută așa că musai insulină – de început 12 nu știu ce și după tot am crescut. Pe lângă insulină mai erau și vreo 12 medicamente dimineața și încă 10 seara, plus clexan – un anticoagulant injectabil – și antibiotic în venă.

Aparent nu era foarte greu. Veneau medicii cu asistentele îmbrăcați în pinguini dimineața și mai veneau seara, câteodată – în rest, pauză. Începusem să cred că sunt la pensiune și îmi iau concediu medical pentru prima dată în viață, așa că trebuie să mă bucur de zilele libere… asta până ce un coleg de celulă mi-a cerut să îi dau un pahar cu apă – era un profesor universitar cunoscut în Arad, așa că nu am comentat și l-am ajutat să bea apă. După câteva ore profesorul s-a ridicat în fund și m-a rugat să îl ajut. M-am trezit cu el în brațe și a murit.

Am sunat la numărul afișat – pentru că nu aveam buton de panică, trebuia să sunăm la un număr pentru asistente și la alt număr pentru doctori. Nu a răspuns nimeni vreme de câteva minute, apoi o asistentă a răspuns și mi-a zis că „e la neutralizare și că nu poate să vină”, dar „pentru că sunt eu disperat o să trimită o infirmieră”.Nu a venit nimeni timp de 2 ore sau mai mult, iar când a venit tura următoare au constat că Dom` Profesor e vânăt și țeapăn – au zis că a făcut infarct și de ce nu am anunțat? Când le-am arătat telefonul și că am martori că am sunat de peste 3 ore să vină cineva, l-au împachetat rapid pe Dom` Profesor în doi saci negri pe care au scris Covid, deși omul era albastru-moale și murise clar de infarct.

Schema era următoarea:

… doctorii (mai rar) și asistentele veneau la intrare în serviciu și dădeau o tură de maxim o oră și apoi stăteau minim trei ore la neutralizare la UV. Deci trei ore puteai muri fără probleme – cică e lipsă de personal.

Când am văzut că îmi moare al doilea coleg de celulă am știut că nu o să vină asistentele dacă sun, așa că am ieșit pe hol și am început să strig. Era pe la 3 noaptea și, din păcate, nu a venit nimeni. Am deschis ușa și geamul să fac rece să își revină omul, l-am luat în brațe, am fugit desculț pe hol să trezesc asistentele – nimic!Până la urmă omul a murit în brațele mele și m-am simțit neputincios ca un rahat în toaletă când tragi apa. Simțeam că nu mai am forță în brațe, simțeam cum mă duc, nu mai puteam face nimic. Încă plâng când îmi aduc aminte.

Apoi a început dezastrul.

Dimineață a venit tura nouă și l-a împachetat și pe Colegu’ (al doilea pentru mine) în sac negru cu covid și eu aveam 38,5 grade și tremuram tot, dar mi-am luat medicamentele cuminte după care mi s-a tăiat filmul. M-am trezit în locul colegului mort, legat la mâini și la picioare. Un alt coleg mi-a zis că am făcut urât și m-au legat, atunci aveam 39,5 de grade dar am reușit să vorbesc cu ai mei să le zic că sunt bine, deși nu puteam ține telefonul în mână, era prea greu pentru mine, apoi s-a stins lumina – am murit un pic.

M-am trezit aruncat într-un fel de lighean, înfășurat în cearceafuri ude

Nu înțelegeam unde sunt și ce se întâmplă și, când am început să întreb unde sunt, am simțit o moleșeală în vene și am adormit. M-am trezit mort de frig, cu picioarele și mâinile amorțite, legat de pat. Nu era nimeni lângă mine și mă simțeam căcat pe mine. Țeava pe care curgea urina mă trăgea în jos de penis. Îmi venea să dau de băut că sunt în viață, dar mi-am dat seama că picasem în altă capcană când a venit Doamna Doctor I.M.

„Cei din prima linie” mă și priveau demult ca pe un mort de Covid. Am ajuns din greșeală la ATI, iar când am încercat să-mi salvez colegii de cameră m-am împrietenit cu un infirmier care făcea tot ce putea, unul Daniel, care își făcea meseria din pasiune, nu era din cei care venea la serviciu pentru bani – era voluntar din Moldova de peste Prut și nu a vrut să mor, așa că m-a învelit în cearceafuri ude și când a văzut că nu au efect a fugit cu mine prin curte la minus un grad  să mă ducă la ATI – culmea plimbarea prin curte mi-a redus temperatura și m-a salvat. Sunt în viață doar din greșeala asta, cred acum…

La ATI au început să mă salveze conform cu procedurile în vigoare „băgați în el tot ce aveți pe listă!”

La ATI a început cu adevărat coșmarul morților vii. La câteva ore schimbau persoana din fața mea cu una nouă.Pe pacientul vechi îl duceau pe hol și îl băgau în sacii negri. Eram trei în salonul 2 de la ATI, mie îmi ziceau „2 cu 2” ca stăteam în patul 2 din salonul 2 – ca la pușcărie… Auzeam doar „2/2 puneți masca” – deși eu nu aveam nevoie – fără mască aveam oxigenul 97 și cu mască 95 pentru că nu venea oxigen suficient.I-am arătat doctoriței că nu am oxigen pe țeavă și ca respir mai bine fără, dar era să iau bătaie de la o infirmieră care zicea că respir pe ea și îi dau Covid… așa că trebuia să stau cu mască aiurea.

La început mi-a fost greu să înțeleg că ațipesc un pic și cel din fața mea era împachetat în saci negri, dar după câteva zile m-am învățat și mi se părea normal. Lângă mine mai era unul cu AVC, mai grav, pe care îl pupau în fund anumite doctorițe – presupun că cele care au luat șpagă, pentru că, miraculos, era în viață! Nu zicea nimic – doar urla noaptea și încercam să îl liniștesc pentru că oricum nu venea nimeni. Când a venit tura bună – pentru că, la cam două zile, nimereai o tură bună care spăla, la propriu, tot căcatul lăsat de ceilalți – fratele meu de suferință era tot roșu pe spate pentru că ajunsese rahatul din pampers până sus, dar a fost groaznic când i-au luat masca de oxigen de pe față cu nas cu tot și cu o parte din bărbie.
Încă aud bolborosirea aia de durere fără putere.

Și uite-așa, mureau între 4 și 6 persoane pe noapte la ATI…

După două săptămâni eram antrenat în ATI și le dădeam sfaturi – nu îi pune mască din aia sau nu are probleme cu respirația, verifică tensiunea. Sunt convins că doctorițele mă urau.Mai aveam un pic și îi salvam pe toți, pentru că nu dormeam și strigam ca disperatul când era oxigenul mic la câte unul sau tensiunea aiurea. Nu mai puteam să las să moară „pe tura mea”. Dincolo de pereți se auzeau sunete de discotecă, dinspre asistente glume, râsete, iar dincoace,  în fața mea, oamenii rămâneau fără oxigen, piuiau aparatele și, după ce urlam ca lupul pe hol, venea câte un pinguin-femelă, stresat că de ce urlu, îi arătam aparatele că moare în fața mea, iar pinguinul-femelă zicea că e„zgomotul prea mare ca să audă toate aparatele … ce să facă?”.

[Inserția redacției] Această fotografie, apărută și comentată în articolul asociat, este un selfie de grup făcut în camera de gardă, „Dincolo de pereți”, cu prilejul revelionului 2020/2021:

Și uite-așa, mureau între 4 și 6 persoane pe noapte la ATI.
Dimineața mă trezeam în coșmarul devenit ritualic: sacii negri trecând pe hol.

Încă nu îmi vine să cred că am scăpat din văgăuna aia a morții

Sunt convins că oamenii ăia care lucrau în spital erau imunizați la moarte în general, pentru că, de multe ori, nici nu erau acolo, dar pentru mine, să aud cum scade pulsul și moare câte un om, era ceva ce mă depășea; încă nu îmi vine să cred că am scăpat din văgăuna aia a morții, din secția unde toți te vedeau ca pe un mort îndevenire, unde era plin de morți vii. Nici măcar nu clipeau când îmi băgau câte o nenorocire în perfuzii. Dacă îi întrebam, îmi ziceau că e secret medical. Așa cum am spus, era bine că era câte o tură bună la trei zile și aia încerca să mă salveze și îmi băga pe ascuns în perfuzii ceva ce m-a ținut în viață. Totuși, când venea tura rea, dormeam vreo 24 de ore.

Pentru mine cel mai greu a fost cu nevoile elementare, pentru că, pentru urinat, aveam agățată o sondă care curgea într-o pungă de plastic ce nu ajungea până jos, tubul era prea scurt și ei nu aveau de unde să pună două, așa că mă trăgea de instrumentul de reproducere. „Pentru rahat avem pamperși.” Nu cred că pentru un om normal fără probleme e ceva mai odios decât să se cace pe el. Mă rugam de ei să mă lase la baie, dar trebuiau deconectate cele trei perfuzii prin care băgau toate substanțele utile și inutile,  ca Glucoză cu insulină băgate deodată timp de zile întregi. Era greu să te caci pe tine de față cu alte persoane și după să implori pe cineva să te schimbe. O infirmieră mi-a zis că tura ei s-a terminat așa că să mă schimbe tura următoare. A fost un doctor (bun) care m-a schimbat el și a ieșit scandal că de ce am avut tupeul să îi cer să mă schimbe. Toți erau îmbrăcați ca pinguinii, deci nu știam cine e brancardier și cine e doctor. Pe de altă parte, era tura „ne-bună” care mi-a zis în față că nu are chef să mă mai schimbe, că e obosită și să mă schimbe tura care vine. A venit după trei ore.

Noaptea îmi era frică să dorm pentru că cei mai mulți mureau noaptea și aveam o poftă nebună să le arăt că eu o să scap de acolo

Am avut repartizată o doctoriță care nu m-a consultat niciodată și care a încercat să mă trateze după ureche, simplu, cu ce a găsit în farmacia spitalului și care aștepta șpagă de la maică-mea… mă îngrozea mai tare decât orice Covid. După ce a sunat prefectul și a venit un senator a încercat să „mă salveze ” și am trecut în partea cealaltă – cu antibiotice, remdesivir și insulină.

Dimineața începea pe la cinci, pentru că trebuiau să își facă rondul și să treacă niște date. Cred că, de fapt, voiau să vadă cine a mai murit. Au fost nopți în care nu venea nimeni. Strigam degeaba. Prostia era că, pe o parte aveam trei perfuzii și pe cealaltă era punga cu urină – care avea furtunul prea scurt, așa că trebuia să stau pe marginea patului, iar când se umplea punga, se lăsa jos și mă trăgea de instrumentul prin care urinezi – din interior. Era o durere atroce. Undeva pe la ora trei se umplea punga, așa că nu mai puteam să dorm și stăteam cu ochii pe ușă să îmi golească cineva punga. Am pățit și că nu a vrut nimeni să golească nenorocita de pungă vreo trei ore – până a văzut un infirmier care mi-a zis, sincer, că o schimbă că îi e frică să nu se spargă punga și să facă mizerie pe jos.

După un timp, nu moartea te mai impresiona, ci suferința celor de la geamuri de pe lângă spital care încercau să își vadă persoana iubită

Erau atât de mulți morți și atâta suferință încât,  atunci când am scăpat de la ATI, nu înțelegea lumea de ce plâng. Eram din nou pe „secție” și plângeam ca un copil pentru că pot merge la toaletă și că cei lângă care mă culcam o să mai fie acolo dimineață. Era prea mult pentru mine. Din păcate, pe doi dintre noii colegi i-a aranjat sistemul și au murit după plecarea mea.

În ultimele două zile în spital nu am mai primit antibiotic așa că, gândacii care se plimbau peste tot și-au făcut datoria și am luat o bacterie spitalicească. Pe mine ideea de a mai sta în spital mă depășea.

Am fugit din spital cu 38,5 grade tremurând tot. Maică-mea a început să plângă și a vrut să cheme salvarea, dar eu am zis că nu mai întorc în spital niciodată.

Din păcate, după trei luni de medicamente și tratamente, încă nu îmi simt mâna dreapta și talpa picioarelor cu degete cu tot.

***

De curând am aflat că am fost legat (imobilizat) la ATI conform procedurilor de mâini și de picioare și sedat așa că am avut circulația blocată timp de câteva zile. E normal așadar să nu mai am control la mâini și picioare

Nu condamn oamenii din spital, nici măcar pe cei care mi-au măcelărit brațele și picioarele, ci sistemul care lasă să se întâmple așa ceva, făcând ca spitalele să fie ultimul loc unde îți dorești să fii salvat.

Fraților,  fugiți de/din spitalele din România!

Rușine celor care mențin starea asta de rahat și se tratează prin clinici private din străinătate!