DUMINICA SFINTILOR ROMANI: Avem un rai de sfinti in cer… si un iad de pacate pe pamant/ Boala necredintei si lingurita euharistica/ CE FACEM DACA FAPTELE BUNE SUNT AMESTECATE CU PACATUL?/ Dumnezeu si valorile/ Crucea noastra cea de toate zilele

• Doxologia:

Nicolae Pintilie: România – un rai de sfinți

Cea mai importantă rugăciune a dumnezeieștii Liturghii – marea rugăciune euharistică, îl numește pe Dumnezeu „mai presus de gând și de cuvânt”. Nu poate gândul omenesc, puterea minții să îl cuprindă pe Dumnezeu. Nici măcar cuvântul nu cutează să pătrundă dincolo de limitarea sa. Și, totuși, vorbim despre Dumnezeu așa, cu nepunticioasele noastre cuvinte… ne rugăm cu ajutorul lor. Cuvântul nostru trece dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, când devine rugăciune.

Întreba cineva odată, ce limbă se vorbește în Împărăția lui Dumnezeu? Greu de răspuns, când noi îl numim pe Dumnezeu „mai presus de gând și de cuvânt”. Cu toate acestea, un părinte a îndrăznit să răspundă astfel: „printre multele limbi din Rai, cel mai des se aude limba românească!”. Cutezător răspuns! Oare, la ce se gândise părintele? „Păi, să nu vă închipuiți că în rai e diferit de lumea noastră. Când te întâlnești cu un vechi prieten, chiar în străinătate fiind, nu te bucuri? Și, nu vorbești românește, chiar dacă ești la Paris, Barcelona ori Torino? Așa și în Rai, când se întâlnesc toți ai noștri, limba românească sună în tot raiul…”

Părintele profesor Dumitru Stăniloae scria în una din cărțile sale despre ortodoxie și naționalism. Între lucrurile cele mai interesante, se remarcă faptul că doar în limba română Dumnezeu este numit „drăguțu și bunuțu”, iar Născătoarea de Dumnezeu este „Măicuța Sfântă”. Părintele Cleopa, marele nostru duhovnic, când binecuvânta pe cineva așa spunea: „Domnul și Măicuța Domnului să te binecuvânteze…”. Acestea sunt exemple din care ne dăm seama că limba română și neamul nostru are ceva aparte pentru Dumnezeu.

Situați într-o parte de lume în care vânturile istoriei au bătut haotic, românii în necazuri, în asupriri, slugi în propria lor țară, l-au căutat pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu, Cel care și El a suferit. Iar Dumnezeu drăguțu i-a mângâiat… cu mulți sfinți!

Pământul românesc, poate mai mult decât altă parte de lume, a născut sfinți pentru Împărăția lui Dumnezeu. De la Sfântul Andrei, care a lăsat o sămânță mică și uscăcioasă, într-un pământ mustit de sângele eroilor și al mucenicilor a răsărit un stejar de sfinți, la umbra cărora neamul românesc s-a plămădit și încă se mai plămădește.

Fiecare ramură atârnă sub greutatea unui sfânt al lui Dumnezeu…Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, Sfinţii Martiri Brâncoveni, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla,  Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, sfinții nemțeni…

V-ați plictisit citindu-i? Sunt doar o parte, o firimitură dintr-o mare pâine! Căci, restul pâinii stă lângă noi, smerită și sfântă. Sfinți despre care știm mai mult sau mai puțin, în funcție de evlavia fiecăruia. Cimitirele noastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile noastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile noastre, casele noastre sunt înconjurate de sfințenie. Numai să ne gândim la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile noastre sfinte… Nume la care sufletul nostru tresaltă! De ce oare, doar nu sunt încă în calendare?! Nu sunt încă pe perete… dar sunt în sufletul nostru! Sunt mijlocitorii noștri, prietenii și sfătuitorii noștri… bunicii noștri întru sfințenie.

Duminica a doua după Pogorârea Duhului Sfânt este a lor, a sfinților români. A celor trecuți în calendare, dar mai ales a celor din sufletele noastre. O duminică în care ar trebui să fim mândri că suntem români, mândri că ne-am născut într-un rai de sfinți. O duminică în care graiul românesc răsună în Împărăția lui Dumnezeu!

„Avem o ţară unde au stăpânit odată

Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.

Şi unde stau de veacuri laolaltă,

Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane

Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;

Avem atâtea lacrimi şi prigoane

Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul

Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;

Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,

Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;

Ca să păzească fără de schimbare

Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,

Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;

Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,

Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iarăși te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,

Ardeal cu trei culori împodobit;

Scriind deasupra vina ta cu sânge,

Aceea că ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte

Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;

Dar astăzi dând pământul la o parte

Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia

Ce strigă din morminte pân’ la noi:

Să apărăm cu râvnă Ortodoxia

Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!”

([…] versuri de Radu Gyr)

Nicolae Pintilie: Lingurița euharistică – dușmanul poporului?

„Eu cred în Dumnezeu, chiar merg și aprind lumânări la Biserică. Dar, nu merg la împărtășit… îmi este frică să nu mă îmbolnăvesc de la lingurița cu care s-au împărtășit și alții! În rest… sunt o bună creștină!”

Sunt cuvinte pe care le auzim, din ce în ce mai des. Într-o societatea paralizată de frica de îmbolnăvire, într-o Românie în care, după fiecare colț, te așteaptă primitoare o farmacie, am putea spune că părerea doamnei de mai sus este încuviințată. Mai ales în mediul urban, unde participanții la Sfânta Liturghie sunt atât de diferiți, o astfel de problemă răsare în mintea multora dintre noi. Oare chiar putem contacta vreo boală dacă primim dumnezeiasca Euharistie cu aceeași linguriță cu care s-au mai împărtășit și alții?

În acest an, un cotidian din țară deschidea prima pagină cu un titlu de-o șchioapă: „Pericol! Ce nu ştiai despre Sfânta Împărtăşanie!”. Dincolo de strategia de a șoca prin titlu, autorul aducea la cunoștința publicului faptul că „medicii atrag atenţia că normele de igienă sunt încălcate, prin folosirea unui singure lingurițe la administrarea Împărtășaniei, iar oamenii pot contacta diferite boli, unele dintre ele foarte grave”. Într-un cuvânt, lingurița euharistică poate deveni dușmanul numărul unu al poporului. Sistemul medical nu mai face față, din cauză că oamenii se împărtășesc dintr-o singură linguriță! Așa o fi?…

În primul secol creștin, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, un savant al epocii sale și un om care a preferat să moară, decât să se lepede de Hristos, a numit Euharistia „medicament al nemurii”. Dincolo de privirea în veșnicie, Sfânta Împărtășanie este numită „medicament”. Dumnezeiasca Euharistie vindecă! Vindecă sufletul, dar și trupul!  Așa ne rugăm în canonul citit înainte de momentul împărtășirii: „Să-mi fie Euharistia acesta spre sănătate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului…”.

De două mii de ani, așa s-au rugat creștinii din toată lumea. Euharistia și participarea la primirea ei au fost centrul Bisericii și al cultului său. De mai bine de două mii de ani, în Euharistie creștinii au văzut marea întâlnire cu Dumnezeu – Cel care în mod real se pogoară și se face prezent, cu totul adevărat în Trupul și Sângele Său! Nu există Biserică fără Sfânta Împărtășanie, nimic nu are sens, nici învățătură dogmatică, nici morală creștină, nici istorie bisericească, fără Euharistie.

În primele secole creștine, numele de creștin era direct legat de împărtășire! Nu te împărtășeai, nu erai creștin. Așa se explică termenul destul de des folosit astăzi și care are conotații înfricoșătoare – „excomunicare”. În realitate, „excomunicatul” era cel care nu mai era primit la Euharistie, adică la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.

Din păcate, astăzi mulți dintre noi ne excomunicăm singuri. De frica unei boli, fugim de izvorul vieții și de Viața însăși?!…

În limbajul societății contemporane, unde s-a pierdut sensul sacrului, al întâlnirii cu Dumnezeu în Euharistie, credința se limitează la a aprinde lumânări, atunci când te lovește necazul. Cam atât. Poate mai spunem un Tatăl nostru în fuga mașinii, spre serviciu… Iar dacă mai călcăm la Liturghie, ne înspăimântă o linguriță!

Totuși, speranța există! Avem în bisericile noastre credincioși care se apropie de Sfântul Altar și de Sfântul Potir, la chemarea preotului: „Cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”. Mergeți în oricare dintre bisericile din orașe, în duminicile din Postul Mare și o să vă plictisiți de mulțimea celor care nu se tem de… linguriță!

„Cred, Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu”. Cred, Doamne, că nu pățesc nimic dacă mă împărtășesc după frații mei! Cred că nu există cineva care să se fi îmbolnăvit după primirea Sfintei Euharistii. Nu pentru că lingurița este de argint – sunt biserici care nu își permit o linguriță prețioasă – ci pentru că eu am primit în ea pe Izvorul Vieții. Și nu am fost singur! Cu toții, cei care ne-am împărtășit, am fost împreună – popor al lui Dumnezeu!

Pentru cei care încă se mai tem de linguriță, am avea argumente destule. Însă, niciunul nu ar conta. Pentru că acela care se teme de îmbolnăvire la primirea Euharistiei nu a ajuns încă la măsura credinței că acolo, în căușul linguriței, într-o firmitură de Pâine și într-o picătură de Vin este Viața – Hristos, Dumnezeu, Cel care a făcut cerul și pământul, în a cărui mână se află toate, deci și eventuala boală!

„Într-o sfântă picătură, dulcea Cuminecătură”, cântă un colind strămoșesc. Așa au crezut bunicii noștri, care au trăit în vremuri în care medicamentele erau o raritate și normele igienice aveau alte valențe. Și, niciunul nu s-a îmbolnăvit de la primirea Euharistie – ba, unii au ajuns vârste patriarhale, iubind Euharistia.

Cel mai bun exemplu al faptului că nimic rău nu se întâmplă la primirea Sfintei Împărtășanii sunt preoții înșiși. Ce credeți că se întâmplă cu Sfânta Euharistie care rămâne în Potir, după împărtășirea credincioșilor? Este consumată de către preot! După ce a atins lingurița de fel de fel de oameni, preotul consumă totul! Ce pățește?

Dacă mai vedeți încă în linguriță un dușman, gândiți-vă la preoții din spitale, la cei din leprozării sau din preajma bolnavilor cu TBC. După ce și-au împărtășit credincioșii suferinzi, ei consumă Sfintele Taine. De fiecare dată, la fiecare sărbătoare, zile după zile, ani după ani. Cu toate acestea, își păstrează sănătatea și credința în – și grație medicamentului nemuririi.

Arhim. Mihail Daniliuc: Cum e mai bine: să am duhovnic în vârstă sau tânăr?

Ne aflăm, din nou, pe cărarea cea strâmtă a postului, când Biserica ne cheamă să ne apropiem și mai mult de Hristos, luându-i ca modele pe cei doi Sfinți Apostoli, Petru și Pavel, care au purtat neputinţele noastre: s-au îndoit, la fel cu noi; au căzut, precum majoritatea pământenilor; au dovedit destule slăbiciuni ori scăderi dar, prin lacrimi și mântuitoare pocăință, au risipit bezna păcatului din ei, făcându-se vase alese ale Sfântului Duh.

Ca să le urmăm calea, avem nevoie de stăruitoare rugăciune, fapte de milostenie, spovedanie, împărtășanie. Dacă tot veni vorba de taina Sfintei Mărturisiri, cu toții am asistat la discuții sau chiar polemici pe o temă ce a stârnit adeseori controverse: Cum e mai bine să caut un duhovnic? În vârstă, experimentat, sever în canoane? Sau unul tânăr, indulgent, cunoscând îndeaproape problemele actuale ale societății, înțelegând nuanţat anumite situații ale vieții cotidiene?

Voi încerca un răspuns, ghidându-mă cu ajutorul învățăturilor Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Potrivit acestora, săvârșitorii Sfintei Taine a Pocăinței sunt episcopii şi preoții, hirotoniți valid, în baza împuternicirii date de Mântuitorul ucenicilor Săi prin cuvintele: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23). Administrarea Tainei Mărturisirii creează săvârșitorului ei un statut aparte, de judecător al forului intern al faptelor umane. Bineînțeles că aceasta implică o responsabilitate deosebită. Aşa se explică de ce, încă de la începutul organizării ei, Biserica a purtat de grijă ca slujitorii săi să îndeplinească toate condiţiile cerute pentru hirotonie, inclusiv vârsta canonică. După rânduiala stabilită dintru început, în viaţa Bisericii creştine vârsta pentru hirotonie a fost lăsată la latitudinea întâistătătorilor Bisericii, ţinându-se seama de normele canonice şi de interesele comunităţii. Prima dispoziţie în legătură cu fixarea vârstei de hirotonie a prevăzut-o canonul 11 al sinodului de la Neocezareea: „prezbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi chiar bărbat vrednic întru toate”. Când vârsta hirotoniei a scăzut sub 30 de ani, s-a pus problema dacă un cleric poate fi și duhovnic. Unora nu li s-a permis administrarea Tainei Pocăinţei, până nu au atins vârsta cerută de canoane sau până nu au dat dovada unei maturități ce-i îndreptățea a fi duhovnici. După cum lesne se constată, împlinirea vârstei canonice a hirotoniei a reprezentat prima condiție pentru obținerea duhovniciei. Administrarea Pocăinței de către un preot care nu are hirotesirea întru duhovnic îşi produce efectul canonic deplin, dar preotul respectiv se abate de la rânduiala stabilită de Biserică. În acest caz, nerespectarea rânduielii statornicite de Biserică se consideră neascultare şi nesupunere faţă de autoritatea bisericească, pedepsindu-se ca atare, potrivit dispoziţiilor canonice şi legale. Într-o împrejurare de necesitate – primejdie de moarte – mărturisirea săvârșită de un preot nehirotesit duhovnic este deplin valabilă. Preotul săvârșitor al acestei Sfinte Taine nu poate fi sancţionat, într-o astfel de situaţie, nici pe cale disciplinară.

În ceea ce priveşte episcopii, nu se aminteşte şi nu s-a practicat vreo rânduială asemănătoare, deoarece la instituirea în treapta de episcop s-a observat întotdeauna condiţia de vârstă stabilită cu timpul la minimum 30 de ani. Cum la vârsta de 30 de ani, slujitorul bisericesc era socotit deplin matur şi suficient de bine format, nu s-a mai simțit nevoia opririi sale temporare de la administrarea Tainei.

Un loc aparte între săvârșitorii Sfintei Taine a Pocăinței l-au jucat, în vechime, așa-numiții preoți penitenţiari, împuterniciți de către episcop să administreze Sfânta Taină a Pocăinței în cazuri deosebite, precum şi să împace la Liturghie, public, anumite categorii de penitenți, primindu-i în Biserică (Canonul1 Cartagina).

Aşadar, ce-i de făcut, cum să alegem? În primul rând, să reținem că nu vârsta duhovnicului contează: tânăr ori bătrân, harul lucrează în aceeași măsură prin el. Credinciosul doritor de sporire duhovnicească își caută un duhovnic întărit, care, fie datorită anilor, fie cercării sale, fie prestigiului personal, ar putea exercita o influență binefăcătoare asupra celui ce se spovedește. Părintele duhovnic, indiferent de vârstă, nu trebuie să caute ale sale, ci să-i îndrume pe cei pe care îi crește spiritual către Hristos, Desăvârșitul Duhovnic.

Există situații în care alegerea unui duhovnic în funcție de vârstă se dovedeşte imposibilă. Bunăoară, dacă într-o parohie chiriarhul rânduiește un preot tânăr, el devine călăuzitorul tuturor enoriașilor lui, chiar atunci când aceștia se deprinseseră a se spovedi la un preot în etate ori ei înșiși au vârste patriarhale. Ce să facă vârstnicii? Să nu se mai mărturisească la cel ce le poate fi chiar nepot?  Ba unde mai pui că nu toți au posibilitatea de a se deplasa la unele mănăstiri sau biserici de enorie slujite de duhovnici îmbunătățiți, recunoscuți ca fiind charismatici. Iată situații ce se cer lămurite.

Nu întotdeauna vârsta constituie o bună garanție a iscusinței unui duhovnic, dar nici studiile – căci el nu expune doar cunoștințe din Scriptură ori de la Sfinții Părinți ci, în primul rând, se roagă pentru fiii lui duhovnicești; îi conduce spre mântuire, ajutându-i să-L (re)descopere pe Dumnezeu, devenind deopotrivă doctor al sufletelor vătămate de păcate, dar și un fidel martor al învierii lor din întuneric la lumină, din păcat la virtute, din moarte la viață. Când vârsta nu este patriarhală, când părul n-a încărunţit – semn al înțelepciunii – duhovnicul tânăr trebuie să dea dovadă de adâncă smerenie, să se roage mult, dar să se și instruiască prin citiri din Dumnezeieștile slove ori din experiența unor duhovnici experimentați. Nu toți credincioșii au posibilitatea să cerceteze marii duhovnici ai Bisericii noastre. De aceea, fiecare preot împuternicit să săvârșească taina Spovedaniei are chemarea de a se face instrumentul prin care Duhul Sfânt oferă mângâiere, iertare și împăcare credinciosului; de este nevârstnic, să devină „bătrânul tânăr” prin credință și maturitate duhovnicească; cel în vârstă să se mențină mereu tânăr la suflet, prin prospețimea și zelul misionar, precum și prin truda de a arăta că Ortodoxia înseamnă viață, bucurie, pace în Duhul Sfânt.

Chipul Maicii Domnului este de nesuportat pentru diavol

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că dracii tremură auzind numele Maicii Domnului, căci Ea L-a născut pe Mântuitorul nostru, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Care a stricat şi va strica până la sfârşitul veacului lucrurile diavolului, care caută să ne depărteze de Hristos şi să ne piardă pentru totdeauna.

Chipul Maicii Domnului este de nesuportat pentru draci. Diavolul urăşte numele Ei. Prin urmare, acest nume este mântuitor pentru noi. Este clar cât de necesar este mereu să alergăm la acoperământul şi mijlocirea rugăciunilor Preacuratei Maici a Domnului. Şi cu cât ne vom ruga Ei mai mult, cu atât mai mult vom simţi în viaţa noastră acoperământul Ei şi Ea va fi pentru noi Rugătoare neadormită înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.

(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Editura Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, 2007, p. 51)

Despre amestecul păcatului în faptele bune

Atunci când pe un drum care străbate o câmpie întinsă stă un pom răcoros, care aruncă o umbră bogată, cu câtă bucurie se grăbesc spre el călătorii! Ei află desfătare odihnindu-se şi stând de vorbă prieteneşte sub umbra răcoroasă, deasă şi largă. Un astfel de adăpost, o astfel de mângâiere le dă celor ce merg pe calea vieţii pământeşti sfânta cruce a lui Hristos, de trei ori fericitul pom pe care a înflorit rodul vieţii: Dumnezeu întrupat, Viaţa şi Dătătorul vieţii. Sub umbra crucii aflu acum plăcere stând de vorbă cu dumneavoastră.

Ascultaţi următoarea istorisire sfinţită. La Sfântul, Marele Pimen a venit un frate, plângându-se că vede amestecul păcatului în faptele sale bune. Bătrânul i-a povestit următoarea pildă: „Trăiau undeva doi lucrători de pământ. Unul dintre ei a semănat ceva grâu, deşi necurat, pe când celălalt, lăsându-se pradă leneviei, n-a semănat nimic. Când a venit vremea secerişului, cel dintâi a strâns destul grâu, deşi necurat, pe când cel de-al doilea n-a strâns nimic. Care dintre cei doi lucrători de pământ va avea ce să mănânce?” Fratele a răspuns: „Cel ce a semănat şi a strâns ceva grâu, chiar dacă necurat”. Bătrânul a zis: „Atunci, să semănăm şi noi câte puţin, chiar dacă necurat, ca să nu murim de foame!”

Dumnezeu v-a dat să vedeţi fără greş în inima dumneavoastră atunci când, privind în ea, aţi văzut un amestec de sufletesc şi duhovnicesc. Povestirea de mai sus poate deja să vă mângâie îndeajuns: vedeţi de ce am citat-o aici? Ca să vă mângâiaţi şi mai mult, auziţi lucrul următor: numai Dumnezeu poate dărui sfânta curăţie inimii care crede în El şi aleargă la El prin pocăinţă.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 114-115)

Valorile

Când cineva înlătură pe Dumnezeu ca valoare de căpetenie, atunci natura ajunge pentru el valoarea de căpetenie. Când cineva înlătură natura ca valoare de căpetenie, atunci cultura ajunge pentru el valoarea de căpetenie. Când cineva înlătură cultura ca valoare de căpetenie, atunci anumite grupuri de oameni sau de lucruri, ori anumiţi oameni şi anumite lucruri ajung pentru el valoarea de căpetenie.

Însă a înlătura pe Dumnezeu ca valoare de căpetenie şi a socoti apoi faptele lui Dumnezeu sau faptele oamenilor ca valori de căpetenie înseamnă a schimba un galben de aur cu un argint şi a iubi mai mult argintul decât aurul pierdut; mai înseamnă a schimba argintul cu arama şi a iubi mai mult arama decât argintul pierdut.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București,  2009, p. 34)

Nu există patimă pe care să nu o distrugă iubirea

Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. Aşadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre vom deveni sfinţi. Da, fiindcă toţi sfinţii prin iubire s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit victima crimei şi nu criminal? Pentru că avea iubire puternică pentru fratele său şi n-a putut să-i facă rău nici când acela l-a omorât. Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel şi l-a ucis? Pentru că din inima lui a lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, au dobândit faimă bună? Pentru că îl iubeau mult pe tatăl lor şi n-au răbdat să-l vadă gol. Şi pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru că nu-l iubea pe tatăl său şi-l batjocorea. Dar marea faimă a lui Avraam cui se datorează? Iubirii pe care i-a arătat-o atât nepotului său Lot, cât şi sodomiţilor, pentru a căror izbăvire a mijlocit la Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumenița, Galați, pp. 139-140)

Crucea este puterea şi slava tuturor sfinţilor din veac

Zis-a tânăra Mavra tânărului său soţ Timotei, ce suferea cumplite munci şi o poftea să ia parte la mucenicie: „Mă tem, fratele meu, să nu mă înspăimânt când voi vedea cumplitele munci şi pe ighemonul mâniat, să nu slăbesc în răbdare din pricina tinereţii anilor mei”. I-a răspuns mucenicul: „Nădăjduieşte în Domnul nostru lisus Hristos, şi vor fi pentru tine muncile ca untdelemnul vărsat pe trupul tău şi suflare de rouă în oasele tale, care uşurează toate durerile tale”.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 35)

Fiecare să-și poarte crucea!

Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple – nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie. Viaţa noastră – viaţa tuturor oamenilor – este amar, întristare şi pătimire, şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră. Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală – oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

(Sfântul Luca al Crimeii, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 104)