RUSALIILE SAU RESTAURAREA AUTENTICEI UNITATI A OMENIRII/ Cincizecimea sau intemeierea Bisericii. DAR CE ESTE BISERICA?/ Pentru cei ce se smintesc de preoti si credinciosi

31-05-2015 20 minute Sublinieri

Cum am ramas CAPTIVI ”LUPTEI DE CLASA”. ”NE SURPRIND OSTILITATEA SI DUSMANIA VIZIBILA PROPAGATE PRIN FALSITATE, DEFAIMARE, CALOMNIE”

rusalii-buna

Omul modern a rămas captiv unui sistem de gândire bazat pe lupta de clasă, cu scopul de a distruge pe adversar, a spus PS Corneliu, Episcopul Hușilor, în predica ocazionată de Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

Ierarhul ortodox a vorbit despre importanța Bisericii în lume, care “spre deosebire de toate instituţiile efemere ale acestei lumi, biruieşte veacurile şi nu încetează de a mărturisi puterea iertării, pentru că „orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, iar ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19), dar şi a puterii primite, de neînvins: „nici porţile iadului nu o vor putea birui” (Matei 16, 18)”.

PS Corneliu a mai spus că fiecare persoană umană “constituie o valoare unică, dar care, spre a atinge plenitudinea, nu poate rămâne izolată, ci trebuie să tindă spre comuniune, în vederea mântuirii”.

Episcopul de Huși consideră că “Ziua întemeierii Bisericii adună popoarele, indiferent de naţiunea, starea socială, mentalitate, şi le aşază în lumea Învierii, căci centrul cuvântului, adresat de Apostolul Petru celor prezenţi, a avut ecoul unei schimbări a propriei vieţi, prin taina Botezului”.

Mai departe, PS Corneliu a afirmat că omul contemporan trăiește sentimentul izolării, însingurării, părăsirii din cauza înstrăiării de lucrarea Bisericii și de mângâierea Duhului Sfânt.

“Sentimentul izolării, însingurării, părăsirii, retrăit, întocmai ca odinioară, şi de omul contemporan nouă, se datorează faptului că el s-a înstrăinat de lucrarea Bisericii şi de mângâierea Sfântului Duh, având consecinţă dramatică, îndepărtarea şi izolarea de proprii lui semeni”, a afirmat el.

PS Corneliu a spus că presa “iresponsabilă și violentă” propagă ostilitatea și dușmănia.

“Astăzi ne surprind ignoranţa (deşi posibilitatea catehizării, informării asupra tainei Bisericii şi lucrărilor ei în lume este extrem de uşoară şi la îndemâna oricui), ostilitatea şi duşmănia vizibilă, propagate prin falsitate, defăimare, calomnie, care abundă, ca subiecte scandaloase, ale unei mass-medii iresponsabile şi violente”, a predicat ierarhul ortodox.

PS Corneliu consideră Biserica ortodoxă este cea “una, sfântă,obornicească, zidită pe temelia lucrării Apostolilor în lume, Biserica, astăzi în mod dumnezeiesc, biruiește veacurile și istoria, înfruntând toate obstacolele care-i împiedicau lucrarea „un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5), o singură Biserică, ortodoxă, dreptmăritoare, care astăzi adună, învățându-ne pe toți, taina iertării și iubirii lui Dumnezeu”.

Episcopul Hușilor a încheiat spunând că în zilele noastre, doar o minoritate este însuflețită de viața Bisericii, în timp ce majoritatea ” marcată de egoism, ignoranţă, indiferenţă şi insensibilitate, trăieşte drama dezumanizării, uitării şi culturii morţii”.

Părinţii Bisericii afirmă că Duhul Sfânt se pogoară peste umanitatea îndumnezeită a lui Hristos aşa cum se „odihneşte“ în Fiul din veşnicie. Aşa se pogoară şi se odihneşte în cei care cred Logosului întrupat, dându-le posibilitatea să rămână în comuniunea cu Hristos, îndumnezeindu-se. Omul este văzut de Sfântul Pavel ca „templu al Duhului Sfânt“. Fără Duhul nu putem vedea pe Fiul, iar fără Fiul nu putem cunoaşte pe Tatăl.

În Vechiul Testament,  con­ceptul de duh (rűah în limba ebraică) sur­prin­­dea existenţa unei pu­teri supranaturale, care vine de la Dumnezeu, pe care Dum­nezeu a insuflat-o omului (Fac. 2, 7), fiind sinonim cu nefeş, suflet. Câteodată în Scriptură es­te dificil a distinge între Duhul lui Dumnezeu şi duhul omului. În­tre cele două există o distinc­ţie, primul termen definind re­la­ţia directă, duhovnicească a o­mului cu Dumnezeu, cel de-al doi­lea viaţa biopsihică a omului. Sfântul Apostol Pavel va fa­ce distincţia între oameni tru­peşti şi oameni duhovniceşti.

Tot în Legea Veche există o re­­laţie profundă între dabar (cu­vânt) şi rűah(suflare, vânt, duh), relaţie pe care teologii or­to­docşi o văd ca şi relaţie între Per­soana Fiului şi Persoana Du­hului. Între Persoana Fiului (Cu­vântului) şi a Duhului exis­tă o interrelaţie şi condiţionare re­ciprocă, „Cuvântul lui Dum­nezeu revarsă şi transmite Du­hul Sfânt, dar şi invers, Cu­vân­tul este revărsat şi transmis de că­tre Duhul. Cuvântul, prin de­finiţie, Se întrupează, în timp ce Duhul, tot prin de­fi­ni­ţie, întrupează“. În ceea ce pri­veş­te creaţia întâlnim o „simul­ta­­neitate“ şi o „complementari­ta­­te“ a Cuvântului şi a Du­hu­lui, rűah fiind de genul feminin, ceea ce indică capacitatea Du­hului de a fecunda materia, dar şi starea persoanei umane în ordinea unei noi vieţi, du­hov­niceşti. Această idee este dez­voltată mai târziu de Sfân­tul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile la Fa­cere, dar şi de Sfântul Efrem Si­rul şi întreaga tradiţie siri­a­nă. Creaţia întreagă are prin a­cest aspect nu numai o dimen­si­u­ne hristologică, ca operă a Lo­gosului prin care toate s-au fă­cut, ci şi o dimensiune profund pnevmatologică. Această di­mensiune pnevmatologică a cre­a­ţiei revelează de fapt pre­zen­ţa Duhului Sfânt în creaţie, pre­zenţă care implică transfi­gu­­rarea tainică a ei care se va de­săvârşi în eshaton.

Prezenţa Duhului Sfânt în Legea Nouă

Dacă în Vechiul Testament Du­hul pregăteşte venirea Fiu­lui, în Noul Testament, Fiul pre­găteşte pogorârea Duhului prin care Fiul va fi prezent în Bi­serică şi lume până la a doua Sa venire întru slavă.

Întreaga viaţă a lui Iisus Hris­tos este o viaţă plină de Du­hul Sfânt. La Întruparea Cu­vântului, Duhul este pre­zent şi lucrător, la Botezul lui Hris­tos în Iordan, Duhul care pur­cede din Tatăl şi se odih­neş­te în Fiul se revelează, co­bo­rân­du-Se peste umanitatea lui Hris­tos, miruind-o, şi astfel se va odihni şi peste cei care cred în Hris­tos. Pe Tabor prezenţa Du­hu­lui este evidenţiată de no­rul lu­minos, aşa cum prezenţa Du­hu­lui este evidentă şi în Pa­timi, Moarte, Înviere, Înălţare. Hris­tos Se înalţă cu trupul în­viat şi transfigurat la cer, de-a dreap­ta Tatălui, iar Duhul Se po­goară pentru a-L face pre­zent pe Hristos în Biserică şi lu­me până la sfârşitul vea­cu­ri­lor. Hristos şi Duhul „sunt cele do­u­ă Persoane care efectuează îm­preună şi actualizează în mod solidar toată Revelaţia şi e­ficienţa ei până la sfârşitul lumii (…). Între Cuvântul şi Du­hul Sfânt există o reciprocitate con­tinuă a revelării şi ambii îm­plinesc o revelare comună a Ta­tălui şi o spiritualizare co­mu­­nă a creaţiei. Niciodată Cu­vân­tul nu e lipsit de Duhul, Ca­re ne face să primim pe Cu­vân­tul, şi nici Duhul Sfânt de Cu­vân­tul cu Care ne uneşte tot mai mult. Dar fiecare din cei doi are poziţia proprie, în ac­ţi­u­nea revelatoare, conform po­zi­ţiei din viaţa internă a Sfintei Tre­imi“. Astfel, putem vorbi de re­­laţia reciprocă dintre Hristos şi Duhul în întreaga iconomie a mân­tuirii omului, teologii or­to­docşi vorbind despre această re­ciprocitate şi în cultul şi spi­ri­­tualitatea Bisericii, în Li­tur­ghie.

Lucrarea Duhului zideşte Biserica-Trup al lui Hristos

Pogorârea Duhului Sfânt la Cinci­zecime este scopul ultim al iconomiei Treimii. Prezenţa Du­hului în viaţa comunităţilor creş­tine este o realitate. Fără Du­hul Sfânt, prezenţa lui Hris­tos nu poate fi realizată, Bi­se­ri­ca fiind „dialogul lui Dumnezeu cu credincioşii prin Hristos în Du­hul Sfânt“ sau „Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei care cred“, Bi­serica având misiunea de a „păs­tra prin Duhul Sfânt re­ve­la­­ţia împlinită în Hristos“. Lu­cra­rea Duhului în viaţa Bise­ri­cii este legată de Taine, prin Tai­ne lucrarea Duhului zideşte Bi­serica-Trup al lui Hristos. În Tai­ne, oamenii participă la Tai­na lui Hristos în Duhul Sfânt. Primind prin ungere pe­ce­tea Duhului Sfânt, suntem în­corporaţi sacramental în Tai­na lui Hristos, tre­când în mod re­al de la moarte la viaţă, de la ce­ea ce este trupesc la ceea ce es­te duhovnicesc în vederea în­dum­nezeirii. Du­hul Sfânt este Du­hul comuniunii, comunita­tea cere în Litur­ghie să se u­neas­­că în acelaşi Duh prezent în Trupul lui Hris­tos, Biserica.

Părinţii Bisericii au afirmat dum­nezeirea Duhului Sfânt fă­când distincţia între creatură şi Cre­a­tor, între creat şi necreat. Du­hul Sfânt nu este o creatură, ci Persoană a Treimii, Care ră­mâ­ne cumva ascunsă, tainică, în însăşi modul revelării Sale. Sfân­­tul Vasile afirmă egalita­tea Persoanelor Treimice şi ra­por­­­tul lor cu făpturile subli­ni­ind faptul că această învă­ţă­tu­ră se întâlneşte practic în cultul B­isericii, mai ales în dimen­siu­nea de viaţă a Tainei Bote­zu­lui.

Duhul Sfânt şi Tainele Bisericii

Teologia patristică a afirmat fap­tul că Duhul Sfânt este pre­zent în creaţie şi invocat în ace­laşi timp pentru a înnoi conti­nuu creaţia până la transfigu­ra­­rea ei finală. Apa, untdelemnul, mirul, pâinea şi vinul adu­se la Altar sunt pnevmatizate, de­venind nu numai pre­în­chi­pu­iri ale zilei a opta, ci şi mijloace de sfinţire a oamenilor în vede­rea transfigurării lor. Teologia or­todoxă acordă o însemnătate m­ajoră epiclezei Sfântului Duh, pe care nu o reduce punc­tu­­al doar la momentul preface­rii daru­rilor, ci o vede extinsă în mod complex la întregul e­ve­ni­ment al Bisericii şi la ieşirea mi­sionară a Bisericii în lume. Toa­te Tainele au propria lor e­pi­­cleză. Dar Liturghia nu re­zi­dă doar în sfinţirea darurilor, ci şi în sfinţirea credincioşilor, Du­hul Sfânt fiind invocat pentru a se pogorî şi peste Cinsti­te­le Daruri, şi peste cei aflaţi în Bi­­serică. Astfel, Duhul preface nu numai pâinea şi vinul în Tru­pul şi Sângele lui Hristos, ci şi viaţa credincioşilor o transfi­gu­rează. Dacă în Botez suntem re­născuţi în Duhul împreună cu Hristos la o nouă viaţă – Du­hul Sfânt fiind Duhul înfierii -, în Mirungere primim darurile Du­hului Sfânt, pentru a putea creş­te în viaţa duhovnicească, un­gerea cu Sfântul Mir indi­când prezenţa personală a Du­hu­lui, lucrător în fiecare Taină a Bisericii.

  • Doxologia:

Limbile de foc „peste fiecare dintre apostoli” au restabilit unitatea neamului omenesc

traducere şi adaptare: Laura Enache

sursa: Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005

Cuvântătorii de Dumnezeu profeți au prevestit, chiar cu primejdia vieții lor, întoarcerea neamurilor la adevăratul Dumnezeu, neamuri care vor constitui „un popor nou” în Ierusalimul cel înnoit, Cetatea lui Dumnezeu. „Fi-va în zilele cele de pe urmă că muntele Domnului va fi la vedere și casa lui Dumnezeu pe înălțimile munților și se va înălța mai presus de coline și vor veni la el toate neamurile”[1]. Atunci se vor aduna toate popoarele în jurul împăratului Dumnezeu. Sionul va fi numit „mamă” și vor cânta într-un glas cântare nouă Mântuitorului Dumnezeu.

Strigătele profetice și așteptarea venirii lui Mesia vor reînnoi epoca mesianică în Ierusalimul cel nou.

Așteptarea aceasta este legată de viziunea restaurării neamului, în special, după robia babiloniană. Aveau nădejdea că epoca mesianică va fi mai degrabă o restaurare social-politică a nenorocitului Israel, sau o oarecare schimbare a lumii la un alt nivel de existență, mai duhovnicesc. Evreii și creștinii continuă și acum să aibă o înțelegere intramundană despre Mesia, așteptându-L pe El ca pe izbăvitorul tuturor problemelor acestei lumi. Această confuzie a așteptărilor și nădejdilor ebraice a avut drept rezultat și moartea pe cruce a Domnului.

Mesia însă, El Însuși Împărat, Noul David, Același, împărăția cea așteptată, a venit și a întemeiat împărăția Lui, Biserica, înnoită prin venirea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii. Limbile de foc „peste fiecare dintre apostoli”[2] au restabilit unitatea neamului omenesc, care a fost amestecată la zidirea Turnului Babel, și astfel a fost înnoită în Duhul Sfânt – o unime de cuget, o armonie, o nouă realitate eshatologică. Atunci „s-a născut Biserica, noul Israel al lui Dumnezeu, neam ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”[3], adică popor afierosit lui Dumnezeu.

Însă evenimentul Cincizecimii nu este delimitat temporal, ci este o experiență eshatologică a credinciosului care trăiește zilnic în Biserică viața lui Hristos. Vorbind astfel despre Biserică ne referim ca la un fapt eshatologic, ca la o Cincizecime permanentă.

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1] Is. 2, 2.

[2] Fapte, 2, 3.

[3] I Petru, 2, 9.

pr. Constantin Sturzu: Trei povestiri despre viaţa în parohie

Mâine prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare numită a Cincizecimii sau a Rusaliilor. Acest moment este considerat a fi “data de naştere” a Bisericii creştine. Biserica – un cuvânt pentru unii cu valenţe edilitare, pentru alţii de circumscriere instituţională. Mai puţini şi mai lipsiţi de expunere mediatică sunt cei care văd în Biserică, în primul rând, comunitatea celor ce cred şi urmează lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Unul din Treime. Local, această comunitate este desenată de aria unei parohii, cuvânt şi el obosit de prea multa uzanţă administrativă. Ce este sau ar trebui să fie o parohie? Ca să(-mi) pot răspunde la această întrebare, mă voi folosi de trei întâmplări care au ajuns şi la urechile mele, în varii împrejurări.

Prima dintre ele descrie situaţia unui preot din Moldova care, ajuns la o parohie de ţară, constată că, dintr-un sat întreg, doar câteva bătrânele mai calcă pragul bisericii în duminici şi în sărbători. După ce epuizează toate metodele pastorale pe care le ştia, într-una din zile preotul ia o decizie radicală. Vine mai devreme decât de obicei la biserică şi se închide înăuntru, slujind doar el şi cu dascălul de la strană. La un moment dat vin şi cele câteva bunicuţe, dar trag în zadar de uşă: dinăuntru se auzea slujba, dar nimeni nu se sinchisea a le deschide. Nedumerite, după ce au rezemat uşa vreo două ceasuri, se întorc acasă să le povestească şi vecinelor nemaiauzita trăsnaie. Următoarea duminică, se repetă scenariul, numai că de uşă trag şi mai multe persoane, curioase să vadă dacă într-adevăr cineva a ferecat sfântul lăcaş, ridicat prin osteneala înaintaşilor lor. Însă nici părintele, nici dascălul nu s-au deranjat să le deschidă, ci au slujit singurei, doar ei şi cetele de îngeri care slăveau pe Dumnezeu. A treia duminică, ce să vezi? Fierbere mare. Tot satul se proţăpi, cu noaptea în cap, în faţa bisericii. Vine şi părintele, către zori, şi îi ia la rost: “Ce este fraţilor? Ce v-a căşunat de v-aţi adunat toţi?”. O voce din mulţime îşi varsă năduful: “Păi cum vine asta, părinţele, matale ai venit la noi să slujeşti şi ai făcut biserica proprietate privată? Cum adică să ne încui uşile în timpul Sfintei Liturghii?”. Părintele, atât a aşteptat: “Bine, fraţilor, abia acum v-aţi dat seama că asta este biserica voastră? Eu mi-am zis că dacă nu-i călcaţi pragul, ca la o casă părăsită, înseamnă că v-aţi lepădat de ea… Poftim, intraţi, e bine dacă aţi înţeles, în sfârşit, că biserica e voastră şi că voi sunteţi biserică, nu sat cu oameni de pripas”.

A doua întâmplare ne aduce în faţa ochilor o comunitate pilduitoare. Un sat în care, de data aceasta, practic toată lumea frecventa biserica, cu excepţia celor mai grav bolnavi, a celor plecaţi în călătorie sau a altora, acoperiţi de binecuvântate pricini. Unul dintre săteni însă nu venea decât din an în Paşti. Asta deşi nu avea un motiv anume. Văzând preotul că nu reuşeşte să-l clintească din această stare de nepăsare, într-una din duminici se îmbracă frumos în veşminte, dă binecuvântare de slujbă, spune stranei ce să zică pentru o vreme, apoi iese din biserică şi se duce la casa acelui om. Când îl vede omul la poartă, să-i sară inima din piept: “Dar ce faci aici, părinte? Nu ai slujbă? Şi cum ai venit cu toate veşmintele pe uliţele satului?…” Părintele, cu glas blând, îi răspunde: “Nu plec de aici până nu vii şi tu la slujbă cu noi. Nu putem sluji Sfânta Liturghie fără ca şi tu să fii prezent. E un gol acolo pe care nu-l poate umple nimeni din biserică”… Urmarea e, cred, uşor de intuit.

A treia povestire relevantă pentru subiectul nostru este preluată de la Sever Voinescu şi povestită de actorul Radu Beligan într-un interviu, unde se spune că într-o biserică «cam uitată de oameni, duminică dimineaţa nu a venit nimeni la Liturghie. Aşa că slujba a fost oficiată doar de preot şi de cântăreţ în faţa celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuşi, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoţionantă încât cei doi l-au întrebat uimiţi la sfârşit: “Părinte, de ce aţi ţinut să faceţi o asemenea slujbă şi o asemenea predică în biserica goală?”. “Cum goală?”, a replicat părintele. “Păi nu a venit nimeni!”, au spus cântăreţul şi lumânărarul. “Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu aţi ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteţi vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deşi ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile şi, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuşi vin. Când vine şi omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri trişti, care au cântat împreună cu mine atât de frumos şi asta m-a stimulat.” »

Orice om cu bunăvoinţă va pricepe, din cele de mai sus, că nu despre participarea la slujbe, ca scop în sine, este vorba aici. Că importantă este Iubirea care-i adună pe oameni – cu îngerii, deopotrivă – împreună, care le înflăcărează inimile cu harul Duhului Sfânt. Totul rotunjit într-o comunitate în care fiecare este la fel de important şi de iubit. Îmi veţi spune că sunt cazuri excepţionale şi că toate cele trei exemple sunt din mediul rural. Voi aduce, data viitoare, mărturii despre posibilitatea unei astfel de comuniuni şi în parohiile urbane. Până atunci, dacă sunteţi creştini – botezaţi “cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 1), născuţi “din apă şi din Duh” (Ioan 3,5) – mergeţi mâine la biserică şi căutaţi-vă locul pregătit vouă în inima lui Dumnezeu.

Arhim. Mihail Daniliuc: Lucrarea Duhului Sfânt, o poezie a frumuseții

Vin Rusaliile! Bucurie, emoție sfântă și belșug de har ne copleșesc în chip fericit viața căci este ziua când Duhul Sfânt a fost trimis în lume  să întemeieze în chip văzut Biserica, ca adunare a omenirii ce crede în Dumnezeul Fiul. Ce face oare Duhul Sfânt în  lume și-n Biserică? Ne învață dumnezeieștii  Părinți că strânge neamurile în unitatea credinței, adunând diversitatea la unitate în interiorul vieții noastre biologice inaugurând viața veșnică. Cincizecimea deschide vistieria vieţii noi şi eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii şi de a ne ajuta la însuşirea lor în mod real şi activ. Prin Duhul Sfânt Hristos rămâne cu noi până la sfârșitul veacului. Dar nu numai atât: toată viața de pe Pământ  este susținută de Duhul Sfânt. Regnul vegetal și animal sunt tot opera  Preasfântului Duh. Oriunde este viață este semnul prezenței Duhului Sfânt.

Dar, mai cu seamă, Duhul Sfânt susține umanitatea, modelând pe Hristos în sufletele noastre căci înainte era un vis-a vis, însă, după Rusalii devine interior nouă, coborând în taina ființei umane. Ca atare omul duhovnicesc se zidește tot prin lucrarea Duhului Sfânt.  De aceea În Ortodoxie orice slujbă debutează prin rostirea rugăciunii „Împărate Ceresc…”, care cuprinde o adevărată  teologie despre persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi în lume. Duhul Sfânt este numit „Împărate ceresc”, deoarece aşa cum Mântuitorul este numit „Împăratul cerurilor” şi Duhul Sfânt este numit astfel pe temeiul însuşirilor Lui comune cu celelalte două persoane ale Sfintei Treimi. Mai este numit „Mângâietorul” și „Duhul Adevărului” aşa cum îl numeşte însuşi Mântuitorul în cuvântarea de despărţire, adresată Apostolilor Săi (Ioan 15,26). Este numit „Mângâietorul” deoarece El va lua locul Mântuitorului, Care s-a înălţat la cer, spre a rămâne cu cei ce vor crede în El până-n veac. Îi mai spunem „Duhul Adevărului” deoarece El va mărturisi despre dumnezeirea Fiului. În rugăciunea amintită, atotprezenţa Duhului Sfânt este arătată prin cuvintele „Care pretutindeni eşti”, după care I se precizează o altă însuşire personală; „şi toate le împlineşti, ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt este trimis în lume de Mântuitorul spre a împlini lucrarea de mântuire a neamului omenesc, prin misiunea Sa sfințind umanitatea  și  întreaga creație.

Așadar, Duhul Sfânt este cel care ce uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. Duhul cel Preasfânt ne deschide către Hristos, Care ne duce la Dumnezeu Tatăl. Cu alte cuvinte nimeni nu poate deveni hristofor fără a deveni mai întâi pnevmatofor, adică purtător de Duh. Această relație dintre Hristos și Duhul Sfânt o exprimă în chip cu totul deosebit  Sf. Simeon Noul Teolog prin imaginea soarelui ce-şi oglindeşte razele într-un potir cu vin: degustarea aduce credinciosului sănătatea şi mântuirea. Prezenţa Soarelui produce o trezire în sufletul credinciosului. Hristos-Soarele se reflectă în sufletul păcătosului, care gustă fericirea nespusă a iertării şi care se uneşte cu Hristos prin Duhul Sfânt-vinul de viaţă dătător. Soarele se oglindeşte în vin iar vinul pătrunde în întregime pe cel care bea şi care, îndrăgostit de lumina soarelui, devine «prietenul Soarelui» şi Fiul iubit al Vinului.

Odată cu Sfinții Părinți mărturisim că  Duhul plămădește şi creşte mai departe viaţa cea dumnezeiască în Biserică, creşte Biserica însăşi. Această prezenţă a lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică până la sfârşitul veacurilor, a făcut pe unii teologi să vorbească despre o ,,Cincizecime continuă în Biserică”. Lucrarea Sfântului Duh în lume nu este o lucrare exclusivă a Sa, căci orice lucrare în lume este opera întregii Sfintei Treimi, dar este săvârşită de fiecare ipostas într-un mod propriu; porneşte de la Tatăl, se realizează prin Fiul şi se desăvârşeşte prin Duhul Sfânt. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește în acest sens: „Tatăl binevoieşte, al doilea (Fiul) lucrează El însuşi, iar Duhul Sfânt întregeşte fiinţial bunăvoinţa Tatălui cu privire la toate şi lucrarea Fiului, ca să fie prin toate şi în toate unul Dumnezeu în Treime.”

Rolul prezenței și lucrării Sfântului Duh în creaţie a fost surprins foarte frumos de teologul rus Paul Evdochimov, care amintește despre cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi ca fiind Duhul frumuseţii. Lucrarea Sa, ca Duh al frumuseţii, este o poezie fără cuvinte. Evanghelia Duhului Sfânt este una vizuală, contemplativă. Când se descoperă este „degetul lui Dumnezeu” care zugrăvește icoana Fiinţei cu Lumina necreată.

Deci Sfântul Duh duce la capăt lucrarea Tatălui şi a Fiului: ‘Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103,31) zice psalmistul. Dar lucrarea Sa legată de actul creaţiei nu se opreşte aici, ci ea continuă şi după creaţie, manifestându-se prin prezenţa Sa în creaturi, şi mai ales în om: “Nu ştiţi oare că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?” (I Cor. 3,16), zice Apostolul neamurilor, lucru întărit și de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Duhul Sfânt nu este absent din nici o făptură şi mai ales din cele ce s-au învrednicit de raţiune,  susţinând  în existenţă pe fiecare.”  Vasăzică, scopul trimiterii Sfântului Duh în lume este acela de a continua opera de mântuire săvârşită de Fiul lui Dumnezeu.

Cu bucurie, așteptând mângâierea și lumina Rusaliilor, să nu uităm că Sfântul Duh ne naşte ca fii ai lui Dumnezeu prin taina Botezului, ne întăreşte în credinţă prin Taina Mirungerii, ne curăţă, ne spală de întinăciunea păcatului prin taina Pocăinţei, ne mângâie şi ne ajută să purtăm suferințele și greutăţile prin Taina Sfântului Maslu, ne dă părinţi sufleteşti prin Taina Preoţiei,  sfinţeşte bucuriile căsniciei prin Taina Nunţii şi, în final, ne uneşte cu Hristos Domnul prin Taina Euharistiei. Astfel, viaţa noastră pământească este călăuzită de lumina harului Sfântului Duh.

Vlad Botez: Doamne, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție!

Remediile pe care ni le propune Biserica în lupta cu akedia sunt cu totul altele decât cele pe care ni le propune psihologia, care caută să-l facă pe om să uite de starea aceasta – ia medicamentul cutare, care îți creează o stare euforică, du-te, ia-ți o vacanță, ieși cu prietenii, cu alte cuvinte, uită; dar, omul nu are cum să uite la nesfârșit starea pe care o traversează…

Biserica ne învață, în primul rând, că trebuie să ne asumăm starea noastră. Când am o viață dezordonată, mă uit aiurea la filme, mă întâlnesc și vorbesc aiurea la telefon cu prietenii, vrute și nevrute și tot felul de prostii pentru care și zice Hristos că o să dăm seama la Judecată. De câte ori facem lucrurile acestea, să avem bărbăția să spunem că suntem goi sufletește și că, deocamdată, ne e groază de întâlnirea cu noi înșine și cu Dumnezeu. Vorbesc două ore la telefon și nu mai știu ce să zic, ce să fac, ca să nu mă întorc la singurătatea și la groaza de a mă întâlni cu mine: și ce mai face ăla, ai auzit de aia, și așa mai departe. Cum îmi sporesc părerea de bine despre mine? De cele mai multe ori, înjosindu-i pe ceilalți. Micșorându-i pe ei, cred că devin eu mai mare și mai luminos.

Un alt lucru important este rânduiala de viață – să-mi știu norma de somn, de muncă, de mâncare, de relații sociale. Singuri riscăm să ajungem deprimați, dacă evităm mereu să ne întâlnim cu oamenii; prea mult întâlnindu-ne cu oamenii, iarăși sunt riscuri să devenim deprimați. Și fiecare, prin spovedanie, poate să-și găsească această rânduială, care e foarte importantă pentru a pune început.

O altă atitudine de cultivat este atenția, bărbăția, fermitatea. Bărbăția nu e specifică masculului, ci omului, în general. Bărbăția e o atitudine duhovnicească, când omul își impune, curajos, să facă un lucru sau altul, chiar dacă e riscant, chiar dacă e greu, chiar dacă trebuie să se strâmtoreze pentru asta.

Putem duce o luptă împotriva akediei și la nivel rațional, evitând clișeele, evitând contextele. Știu că întâlnindu-mă cu o anumită persoană, care e în depresie, eu însumi fiind fragil sufletește, ajung să vin amărât de la ea. O vreme, pot să evit respectuos aceste întâlniri.

Dar, cel mai mult, pentru ieșirea din akedie ajută citirea de carte duhovnicească, în special a Evangheliilor, și rugăciunea. Rugăciunea deznădăjduitului nu are egal în intensitate cu nicio altă rugăciune. Doar că trebuie să facem această rugăciune cu o nădejde mai presus de deznădejde. De câte ori suferim, de câte ori ne e greu, de câte ori ne uităm în pământ și nu mai avem putere să ne ridicăm mintea la cer, pe lângă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, Sfântul Ioan Scărarul ne învață să ne rugăm, pe metanier, de câte ori putem, de 20 de ori, de 30 de ori, cât poate fiecare, cu un verset din psalm: „Doamne, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție, iar Sfântul Ignatie Briancianinov recomandă să ne rugăm așa: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate câte ai îngăduit să vină asupra mea, că eu pentru păcatele mele sufăr aceasta; pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”.

Rugăciunile acestea ajută foarte mult, și asta nu e doar teorie. În Biserică, totul e faptă, totul e practică, totul e empiric, și totul e testat. Teologia noastră este una empirică, în sensul că tot ceea ce ne învață astăzi Biserica s-a dobândit prin experierea, prin practicarea acestor învățături și tragerea de concluzii de către înaintașii noștri sfinți, care au consemnat și ne-au transmis până astăzi tradiția aceasta de tămăduire.

Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl

În cântările sale harice, de Dumnezeu insuflate, Sfânta Biserică În numeşte pe Duhul Sfânt „Mângâietor”, „Mângâietor” Îl numeşte şi pe Fiul lui Dumnezeu; Mângâietor este şi Tatăl, Care în chip de nepătruns cu mintea Îl naşte pe Fiul şi în chip de nepătruns cu mintea Îl purcede pe Duhul Sfânt. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl. Dacă razele sunt lumină şi foc, şi soarele din care vin ele este lumină şi foc.

Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! Cei ce au cunoscut şi au primit Sfântul Adevăr au intrat sub înrâurirea, sub călăuzirea Sfântului Duh, sunt partea Domnului. În capul tuturor cunoştinţelor şi impresiilor care nu au drept cap Adevărul se află satana. Şi urmează satanei îngerii lui; aceştia sunt partea lui; sorţul lor este împreună cu el. Ţărână să mănânce în toate zilele vieţii lor şi pe pântecele lor să se târască (v. Fac. 3, 14); această hotărâre s-a pogorât asupra lor de la Judecătorul tuturor – Dumnezeu. Partea lor este înţelegerea trupească; îmbrăcămintea lor este învechirea lui Adam.

Sfântul Adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu spune: prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 23). Necazurile sunt cu precădere partea vremurilor noastre, căreia nu i-a fost lăsată nici nevoinţa muceniciei, nici nevoinţa călugăriei. Partea noastră, a creştinilor vremurilor din urmă, este partea unor necazuri ce par neînsemnate, nimicnice. Cumpăna este la Dumnezeu! Înaintea Lui, în cumpăna Lui, orice necaz este nimicnic, orice necaz este de mică însemnătate, oricât de mare ar fi el, pentru că adumbrirea puterii şi harului Său poate preface în cea mai mare desfătare cel mai mare necaz. Astfel, şi un necaz mic are înaintea Lui însemnătate deplină, cu nimic mai prejos decât cea a unui necaz mare. Totul depinde de harul Său – iar El primeşte de la om cu milostivire orice necaz pe care omul îl întâmpină mulţumindu-I, supunându-I-se, slavoslovindu-L.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 71-72)

Pentru cei care se smintesc de preoți sau de credincioși

traducere şi adaptare: Laura Enache

sursa: Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995

Au dreptate cei care nu merg la Biserică, fiindcă așa cum susțin, se smintesc de preoți sau de credincioși sau de procedurile omenești care există în Biserică?

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de argint și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie slugii Tale.

Așa Doamne dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Triodul, Duminica lăsatului sec de brânză)

Biserica este sfântă fiindcă este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, Care, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, este cu totul fără de păcat. Sfințenia Domnului este aceeași care caracterizează și Biserica. Acest har sfințitor al Domnului este cel care se revarsă și se transmite întregului Trup al Bisericii, tuturor credincioșilor, pe care îi sfințește în funcție, bineînțeles, de râvna și osteneala fiecăruia. Credinciosul care se pocăiește, se mărturisește, lucrează poruncile Bisericii și Sfintele porunci ale Domnului și participă la Sfintele Taine ale Bisericii se sfințește și sfințirea lui se mărește în funcție de cât se dedică lui Dumnezeu.

Nu depinde așadar, cum socotesc unii sfințenia Bisericii de starea virtuoasă sau nu a preotului și a credincioșilor. Nu numai că nu este îngăduit să se intereseze cineva cu curiozitate și să dea o mai mare importanță stării în care se află preotul sau credincioșii decât strălucitei prezențe a Soarelui Dreptății celui înțelegător, ci constituie și o hulă împotriva Duhului Sfânt această disprețuire și micșorare a prezenței covârșitoare a Dumnezeului-Om și preocuparea cu păcatele sau defectele slujitorilor Lui.

Aceleași lucruri sunt valabile și pentru aceia care, pentru faptul că sunt distrași de unele proceduri omenești, în special, cele care țin de iconomie și de pogorăminte – care sunt inevitabile întrucât Biserica petrece în veacul acesta – se smintesc și vorbesc nu numai lucruri neîngăduite sau părtinitoare, ci și hulitoare împotriva Bisericii. Netrupești și liberi de nevoile materiale vom fi în veacul viitor. În această viață Biserica are nevoie și de Sfinte Biserici și de icoane și de sfinte vase, după cum se îngrijește și de frații care se află în situații grele și multe altele. De altminteri, și Domnul avea împreună cu Sfinții Apostoli o casierie pe care o încredințase lui Iuda, care ca un iubitor de arginți reținea bani din ea, cu rezultatul că, fiindcă a rămas nepocăit, a avut cunoscutul sfârșit. Pe cât este de nebunesc și hulitor să extindă cineva iubirea de arginți a lui Iuda asupra celorlalți Apostoli sau chiar și asupra Domnului, la fel de nebunesc și de hulitor este ca cineva să caracterizeze astfel întreaga Biserică, din pricina unora dintre frații noștri, care din nefericire pentru ei, îl imită pe Iuda.

Cel care a fost învrednicit, fie și puțin, să vadă cu ochi duhovnicești vreo rază a Luminii dumnezeiești, să simtă cu simțirea lui duhovnicească frumusețea mai presus de toată frumusețea  și strălucirea dumnezeieștii frumuseți și să guste dulceața îmbătătoare a Manei cerești, nu are timp, nu află prilej să judece și să osândească pe ceilalți și mai ales pe preoți, afară numai pe ei înșiși.

Omul care nu a simțit, fie și numai puțin, ceva din aceasta, are nevoie de multă osteaneală și de lucrare duhovnicească  și de rugăciuni, ca să poată să treacă de întunecarea lui duhovnicească să vadă adevărat starea lui duhovnicească lăuntrică și să înțeleagă adevărata fire a Bisericii.

„Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați. Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă. Sau cum vei zice fratelui tău, lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 1-5)

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

Toate religiile sunt la fel?

„După ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu” (Gal. 4, 9)

„Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează când Însuși Dumnezeu Se face cunoscut omului”(G. Mantzaridis, Viața duhovnicească ortodoxă, p. 30, Tesalonic, 1986)

Omul dintotdeauna, de la începutul istoriei sale caută să găsească comoara duhovnicească și încearcă să umple golul pe care l-a creat în sufletul lui pierderea Raiului. Îi lipsește suflarea de viață a lui Dumnezeu, harul Preasfântului Duh pe care l-a primit de la Dumnezeu la creația lui și pe care l-a pierdut odată cu căderea celor întâi zidiți. Această căutare a comuniunii pierdute cu Dumnezeu este ceea ce l-a condus pe om la creația diferitelor religii. Unele dintre aceste religii nu reușesc să depășească lumea materială, făpturile și slujesc făpturii în locul Făcătorului, sunt adică idololatre. Altele reușesc să-L conceapă pe Dumnezeu ca existență duhovnicească, transcendentală și neapropiată, rămânând însă departe de adevărata cunoaștere a Lui și fără ca vreodată să poată găsi în realitate un contact personal cu El. Și altele se mișcă în diferite zone intermediare cu variate forme de expresie.

Dar omul este plăsmuit ca chip al lui Dumnezeu, este persoană și numai într-o relație – comuniune personală cu Plăsmuitorul lui poate să fie satisfăcut. Acest lucru nu era cu putință să fie dobândit numai prin strădania omenească. De aceea Iubitorul de oameni Dumnezeu S-a smerit pe Sine și a venit El însuși la făptura Sa și S-a făcut om desăvârșit. Dumnezeu desăvârșit a devenit Dumnezeu-Om. Și rămâne Dumnezeu neapropiat, nevăzut și necuprins și în același timp apropiat, dându-ne posibilitatea să Îl cunoaștem și să venim în comuniune personală cu El. Aceasta este o taină care depășește mintea noastră și, în același timp, este o realitate pe care o simțim în toată existența noastră. Și simțim că ne odihnește cu adevărat și ne împlinește așteptările omenești și căutările de veacuri. Aceasta este Taina Bisericii, Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, locul adevăratei, realei, autenticei vrednicii a omului.

Biserica nu este o religie alături de altele, fie și una mai bună decât altele, ba încă nu este o strădanie omenească, nu este rezultatul unei inițiative omenești, este ceva cu totul diferit, unic în istoria omenească. Este descoperirea lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu Însuși. Este spațiul unde se înfăptuiește unirea din nou a oamenilor cu Dumnezeu, unde se dă răspunsul pozitiv invitației lui Dumnezeu pentru mântuire. Astfel, în timp ce toate celelalte religii au ca trăsătură caracteristică comună faptul că sunt încercări omenești de a-L ajunge pe Dumnezeu, Biserica este pogorârea și înomenirea lui Dumnezeu, ca să-l facă pe om dumnezeu prin harul Lui. De aceea Biserica ortodoxă nu înfruntă religiile și ereziile cu intoleranță și fanatism, ci cu arma adevărului, cu durere și cu dragoste pentru mântuirea omului.

Puterea Bisericii ortodoxe nu este putere și tărie lumească, ci puterea Adevărului. Astfel în Constantinopol astăzi de pildă, sunt veacuri după cucerirea de către o altă cultură și o altă religie, dar cele mai importante monumente rămân Sfânta Biserică a Sfintei Sofia și Sfânta Mănăstire din Chora cu minunatele ei mozaicuri. Fiindcă acestea nu sunt simple creații artistice, ci creații ale Bisericii care cuprind întregul adevăr al Bisericii și viața ei mântuitoare. Ele se oferă neîncetat spre odihnă fiecărui adevărat căutător și arată fără cuvinte și îndeajuns pe adevăratul biruitor.

În societatea noastră de astăzi multinațională, cu cultura apuseană individualistă, egoistă și tehnocrată și printre feluritele religii și erezii, Biserica Ortodoxă, omenește slabă și neputincioasă, rămâne Calea, Adevărul și Viața pentru fiecare om care vrea să fie onest cu el însuși și care însetează după Adevăr.

„Căci am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta Răstignit… iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii. Pentru ca credința noastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 2-5).

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Parintele Constantin Sturzu, PS Corneliu Barladeanul, Sarbatori, comemorari, sfinti, Vlad Botez

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “RUSALIILE SAU RESTAURAREA AUTENTICEI UNITATI A OMENIRII/ Cincizecimea sau intemeierea Bisericii. DAR CE ESTE BISERICA?/ Pentru cei ce se smintesc de preoti si credinciosi

  1. Din pacate pentru timiseni,Preasfintiul Paisie Lugojanul,ultimul stalp al Ortodoxiei din zona isi pregateste mutarea intr-o jurisdictie din Serbia in urma relatiei IMPOSIBILE avute cu Inaltul Ioan Selejan,care pare sa devina un Nicolae Corneanu rembranduit ,langa care s-au aciuat niste oameni pestilentiali .
    [http://lialuciaepure.ro/detestabilul-paisie-si-presa/2013/04/17/
    http://lialuciaepure.ro/paisie-o-rusine-a-bisericii-ortodoxe-romane/2012/06/18/ (“Toate astea, în spatele mitropolitului Nicolae, un om a cărui faimă a ieşit din matca Europei, un înger al Bisericii Ortodoxe Române. “)
    http://lialuciaepure.ro/cu-vantul-de-primavara-du-te-sarmane-paisie/2013/03/08/
    http://lialuciaepure.ro/mitropolitul-banatului-sau-ultimul-gest-nobil-al-unei-lumi-care-dispare/2012/07/10/ (” recent, la ultima şedinţă de Sinod, Patriarhul României, Preafericitul Daniel, cu o voce ca un tunet, i-a spus lui Paisie: „Ia-ţi gândul de la mitropolie! Nu o sa fii niciodată Mitropolitul Banatului! Nu te vrea lumea acolo!”. ” ) ]

    Trebuie precizat ca absolut toate informatiile colportate de aceasta “distinsa” doamna sunt niste gogomanii si minicuni abominabile.Si asta o stiu,caci ii cunosc pe cei mai inversunati adversari ai PS Paisie …

    Dar ca sa stim cine e doamna: http://lialuciaepure.ro/simbolurile-rotary-si-lions-batjocorite-la-timisoara/2013/09/12/
    http://lialuciaepure.ro/rotary-succes-absolut-la-sibiu/2013/10/21/
    http://lialuciaepure.ro/cv/ (“Specializare în cumunicare şi jurnalism, ca Bursier al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii (US Department of State), 2004; ” )

    Situatia se agraveaza.Desi episcop de anisori buni,Inaltul Ioan il umileste si il ijoseste in cele mai crunte moduri posibile,mai ales prin ignorare.Calugaritele care au venit cu el din Harghita l-au poreclit pe Paisie “Hitler” …
    Multi dintre apropiatii lui (printre care preotul la care merg,care are si o relatie apropiata cu PS) regrete profund faptul ca au militat pentru al aduce pe IPS Ioan la carma mitropoliei.

    Azi de sarbatoarea mare a Cincizecimii ,PS Paisie a slujit slujba arhiereasca in comuna Checea(unde obisnuiesc sa merg),fiind si hramul acelei biserici(deci,era ruga) .Se vedea ca este bolnav,slabit si albit(desi nu are peste 50 de ani) .Apropiatii stiu ca este un mare postitor ,pe langa faptul ca ii pomeneste la fiecare slujba pe Sfintii Nectarie,Luca al Crimeii si Ioan Maximovici(“Parintele vremurilor de pe urma” ).

    Stiu detalii mai personale,dar atat pot sa zic.Daca PS pleaca…va fi dezastru …

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare