BUNAVESTIRE. DARUL SMERENIEI SI RAUTATEA MANDRIEI. “De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni?”/ CUM ESTE POSIBILA BUNAVESTIREA IN VIATA NOASTRA?/ Credinta si marturisirea ei publica/ ILIE TUDOR – UN IOV AL ZILELOR NOASTRE

24-03-2015 24 minute Sublinieri

buna-vestire

  • Doxologia:

Pr. Ilie Cleopa: Predică la Buna Vestire

[…] Iubiţii mei fraţi în Hristos,

În cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Preasfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heru­vimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească.

Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumne­zeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea.

Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oş­tile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumne­zeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumne­zeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului (Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălu­cit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi mar­torul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Preacurata şi Preasfânta Fe­cioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost îm­podobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.

Iubiţii mei fraţi,

…După cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).

Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaî­nălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îm­brăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare pă­cat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi stră­moşii noştri Adam şi Eva din Rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).

Fraţii mei,

Spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca ori­când, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare do­reşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai bă­gat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât al­ţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.

Cine în­vaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mân­dria?

Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apos­tolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mân­dria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, nu oare din mândrie?

O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei,

Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.

Fraţii mei,

Să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

Arhim. Mihail Daniliuc: Buna Vestire, ziua când arhanghelul Gavriil s-a întâlnit cu Maica Domnului, o pământeană cu viață cerească

Cu bucurie trăim o realitate demnă de consemnat: anul acesta primăvara calendaristică ține pasul cu viața liturgică a Sfintei noastre Ortodoxii, umplându-ne sufletul de bucurie căci praznicul Bunei Vestiri este însoțit de trezirea naturii la un nou ciclu de viață. Mugurii încep a plesni pe ramuri, iar  pajiștile cu firul ierbii ieșit din întuneric la lumină stau mărețe în aburii dimineții, înfățișându-se ca o pâclă neștiută după care se ascund, parcă, umbrele bătrânelor veleaturi. Mai grăbite sălciile își întind pletele verzui, pe când codru încă zace într-o înșelătoare amorțire căci deși nu și-a schimbat culoarea, totuși soarele și vântul primăvăratic îl fac să freamăte, trezindu-l  iarăși la viață. Acest  tainic îndemn a fost înțeles de gingașele  flori, care și-au făcut loc prin frunze vechi cu foșnet dulce, năpădind vesele la lumină: galbena ciuboțica cucului, viorele ca cerul, toporași zglobii și altele. Deasupra lor, în ramuri încă golașe sfătuiesc vesele și gălăgioase, păsările mărunte. Berzele, după un istovitor drum de întoarcere, pășesc țanțoșe  prin livezi în căutare de hrană ori, se avântă în zboruri line, spre uimirea țâncilor care, urmăresc spectacolul aerian, scrutând privirea cu ochii lor cruzi și dornici de cunoaștere. Anul acesta, toate, pare-se, că s-au înnoit în cinstea sărbătorii Bunei Vestiri: ceru-i curat; pădurea și colnicul  primenite de verdele crud stau liniștite spre a fi mângâiate de razele binefăcătoare ale soarelui; apele neliniștite coboară furioase din munții întunecoși, potolindu-se în drumul către Marea cea Mare.

Tot acest spectacol al naturii ne face să ne dorim să trăim cât mai intens primăvara duhovnicească, calea Postului Mare, ca urcuș lăuntric către înviere, din păcat la virtute. Sfânta Biserică ne-a rânduit un popas duhovnicesc bine-venit, hrănindu-ne din viața și lumina aproape nepământene a vieții Fecioarei Maria, care, iată, acum  la praznicul  Blagoveșteniei, primește veste de la înger că va zămisli  în pântecele ei pe Dumnezeu Cuvântul. Este cea mai veche sărbătoare închinată Născătoarei de Dumnezeu căci o găsim menționată încă din secolul al III-lea. Primii creștini o numeau „Zămislirea lui Iisus”. Despre acest lucru ne încredințează Sfântul Grigorie Taumaturgul (+270) prin cuvântarea sa rostită cu prilejul slăvitului praznic. După mai bine de patru veacuri, în Răsărit, sărbătorii i s-a dat în Răsărit numele de Buna Vestire a Sfintei Fecioare Maria, care, în primele veacuri creștine, se ținea în ajunul Botezului Domnului, la 5 ianuarie, iar din sec. al IV-lea s-a hotărât pentru respectiva zi data de 25 martie, după o veche tradiție, care învață că în această zi a adus îngerul vestea Mariei. Cum nu se poate mai adevărat căci până la Crăciun, 25 decembrie sunt exact nouă luni, perioadă în care Hristos, pe Care nu l-au încăput  nici cerurile,  s-a sălășluit în pântecele preacurat al Preasfintei Maici.

Așadar dintre sărbătorile închinate Sfintei Fecioare, Buna Vestire este cea mai veche, trăgându-și existența încă din perioada primelor secole creștine. În general, sărbătoarea este prăznuită în perioada Sfântului și Marelui Post. Poate că de aceea celebrarea ei nu depășește solemnitatea altor praznice închinate Sfintei Marii. Aș îndrăzni să spun că este providențială starea aceasta. Rigurozitatea postului, rânduielile liturgice, învăluie oarecum în taină proslăvirea zilei de bucurie căci cine ar putea desluși în chip lămurit emoția arhanghelului Gavriil trimis să-i vestească Mariei, o pământeană cu viață cerească, că va zămisli și va naște pe Creatorul Cerului și al pământului?

Neamul omenesc se îndrepta inevitabil spre pieire din vina păcatului lui Adam și a Evei, neascultători, nepostitori și lipsiți de pocăință. Măreția sărbătorii constă în faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, Se întrupează, adică Se face om, pentru a înnoi firea omenească moștenită de la Adam cel vechi. Una din cântările praznicului confirmă acest aspect: „în pântecele celei ce Te-a zămislit pe Tine fără de prihană, zidești din nou pe Adam”. Deci, Întruparea Mântuitorului  Hristos, care se realizează fără de păcat, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, este o rezidire, o recreare a naturii umane, căci, prin Întrupare, Dumnezeu Cuvântul, a unit în El firea dumnezeiască şi firea omenească într-o unire nedespărțită, mai tare decât moartea, chiar decât iadul. Astfel, odată cu zămislirea din pântecele Fecioarei, devenit palat preafrumos, Hristos începe să împlinească planul mântuirii, acela de a ne dezvălui cum trebuie să fie omul cel adevărat, adică unit cu Dumnezeu  și ascultător față de El.

Troparul sărbătorii Bunei Vestiri glăsuiește  că „astăzi este începutul mântuirii noastre. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face”. Aceasta înseamnă că Cel ce Se naște veșnic din Tatăl, fără mamă, în ceruri, Se zămislește născându-se din mamă, fără tată, pe pământ. De aceea sărbătoarea de astăzi, deși se numește Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, este şi  un praznic împărătesc al Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că astăzi s-a întrupat om, din Fecioara Maria. Prin urmare, Cel ce a binevoit a Se întrupa pentru a noastră mântuire, Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, este sărbătorit în primul rând. Dar, întrucât întruparea Lui se face din Fecioara Maria, cinstim deodată cu Domnul Iisus, și pe Maica Sa, Pururea Fecioara Maria.

Cu aceste gânduri în suflete să o cinstim pe Maica Domnului așa cum a făcut-o Arhanghelul Gavriil, învățând de la ea că poți trăi printre oameni, dar să te asemuiești îngerilor. Având neclintita încredințare că Dumnezeu lucrează totdeauna spre binele nostru, chiar dacă nu deslușim permanent taina marilor bucurii sau taina marilor încercări prin care trecem, să  cântăm Maicii Domnului în imn de acatist: „Bucură-te prin care răsare bucuria! Bucură-te că ești scaun Împăratului! Bucură-te prin care se înnoiește zidirea! Bucură-te, prin care prunc se face Ziditorul!, Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!”

De ce ținem sărbătorile importante?

De ce Sfânta Biserică pomeneşte şi prăznuieşte în fiecare an cele mai mari evenimente ale lumii creştine, cum ar fi: Bunavestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului, Învierea şi celelalte?

Pentru a încălzi şi întări credinţa noastră, nădejdea noastră creştinească, recunoştinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi Maica Domnului, mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumnezeu, cea nefăcută de ruşine, ca să ne amintim şi să nu uităm de patria noastră cea cerească, veşnică, şi să nu avem împătimire de viaţa de aici, care e doar pregătitoare şi şcolitoare, vremelnică, trecătoare.

De nu ar fi aceste praznice creştineşti, creştinii ar uita că ei sunt anumecreştini, chemaţi la patria cerească, şi nu ar şti de ce trăiesc, de ce au fost înscrişi în obştea (comunitatea) creştinească, altfel spus în Biserica lui Dumnezeu, care e ţelul vieţii lor, pentru ce este nevoie să credem în Hristos, în Sfânta Treime, pentru ce trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi să-i chemăm pe sfinţi.

Iar praznicele bisericeşti ne explică toate aceste lucruri şi ne pun întru cunoştinţă cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, ne învaţă să Îl iubim pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim şi totdeauna să avem în vedere viaţa viitoare, care nu va avea sfârşit, şi să ne pregătim de ea.

(Sfântul Ioan de KronstadtSpicul viu, Editura Sophia, București, 2009, p. 28)

  • Ziarul Lumina:

Marius Nedelcu: „Întru Bună Vestire, voinţa Preacuratei Fecioare a fost împreunată cu voinţa Domnului“. Maica Domnului, modelul ascultării de Dumnezeu

Sărbătoarea Bunei Vestiri ne pune înainte un model desăvârşit de ascultare care a inspirat în Biserică o categorie aparte de slujitori şi trăitori numiţi isihaşti sau părinţi duhovniceşti nevoitori. În cele ce urmează încercăm să vedem cum se leagă procesul de despătimire de evenimentul consemnat în Sfânta Scriptură, Buna Vestire.

Sinaxarul praznicului Bunei Vestiri spune că Dumnezeu, Care poartă de grijă neamului omenesc ca un Părinte plin de dragoste, văzând făptura mâinilor Lui înrobită şi chinuită de diavol şi împinsă către patimile cele mai de jos, a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut ca să mântuiască neamul omenesc din mâinile diavolului. A voit ca acest lucru să rămână ascuns de diavol şi l-a trimis pe Arhanghelul Gavriil la Sfânta Fecioară. Acesta i-a grăit: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!“ Aceea l-a întrebat: „Cum va fi mie aceasta?“ Şi el a zis: „Duhul Sfânt va veni asupra ta, şi puterea celui Preaînalt te va umbri“. Iar Fecioara Maria a zis: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău“. Şi îndată cu acest cuvânt S-a zămislit în preacuratul ei pântece Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au văzut în ascultarea Fecioarei Maria de voinţa lui Dumnezeu şi încuviinţarea „Fie mie după cuvântul Tău“ punctul de cotitură al istoriei umane. Momentul în care neamul omenesc s-a ridicat, prin cel mai sfânt reprezentant al lui, Fecioara Maria, din păcat şi din neascultare. Dumnezeu a vrut vindecarea şi mântuirea neamului omenesc, iar Fecioara Maria s-a făcut ascultătoare voinţei lui Dumnezeu.

Fecioara Maria, precursoarea monahilor isihaşti

Voia Născătoarei de Dumnezeu s-a supus desăvârşit voii lui Dumnezeu. Sfinţii Grigorie Palama şi Teofan al Niceei au văzut în smerenia Fecioarei Maria, în starea ei de nepătimire şi în supunerea faţă de voia lui Dumnezeu o întrupare desăvârşită a idealurilor monahilor. Ei au spus că Fecioara Maria este premergătoarea isihaştilor, a călugărilor care căutau liniştirea sufletului şi biruirea patimilor, iar unii autori au vorbit chiar de o viaţă isihastă a Născătoarei de Dumnezeu. Părinţii Bisericii spun că Maica Domnului ar fi locuit de la vârsta de 6 ani până la momentul Bunei Vestiri în Sfânta Sfintelor a Templului din Ierusalim, unde a fost hrănită de îngeri şi prin lucrarea harului a fost curăţită treptat de toate urmările pătimitoare ale păcatului strămoşesc. Sfântul Teofan al Niceei spune că Maica Domnului s-a unit cu Dumnezeu mai înainte ca Dumnezeu să se unească cu ea, adică mai înainte de momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu. Şi Sfântul Grigorie Palama acordă o importanţă atât de mare Maicii Domnului, încât spune că orice har care este împărtăşit Bisericii de către Dumnezeu nu este despărţit de Maica Domnului.

„Ascultarea îl face pe om viu“

Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, vede mântuirea neamului omenesc prin aceste două momente: voinţa lui Dumnezeu ca omul să fie ridicat şi încuviinţarea omului ca el să fie ridicat de Dumnezeu. Mitropolitul mai arată că modelul Bunei Vestiri, în care Dumnezeu binevoieşte, iar Fecioara Maria îşi manifestă voinţa în acord cu vrerea lui Dumnezeu, este aplicabil vieţii fiecărui credincios. „Întru Bună Vestirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut cu bunăvoirea lui Dumnezeu Tatăl şi prin umbrirea şi lucrarea Sfântului Duh şi cu împreunăvoinţa Cuvântului. Întru Bună Vestire, voinţa Preacuratei Fecioare a fost împreunată cu voinţa Domnului, că a răspuns îngerului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!“, spune sfântul mitropolit. Tot el mai arată că omul are două posibilităţi: ascultarea şi neascultarea. Neascultarea de Dumnezeu îl face pe om nelucrător şi mort, nelucrător chiar şi pentru propria mântuire. Ascultarea îl face viu. „Sufletul, până nu se desparte de Dumnezeu prin păcate, este viu şi lucrător, dar cum se smulge de la Dumnezeu, prin căderea în păcate, îndată se face mort şi nelucrător“, completează mitropolitul. Miza sfinţilor nevoitori a fost tocmai cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi lepădarea de voia proprie, iar în acest demers ascetic, numele Fecioarei Maria este invocat neîncetat. Sfântul Calist Patriarhul spune că prin ascultarea de voia lui Dumnezeu şi golirea de sine omul este viu. Sfântul deplânge situaţia oamenilor, căci foarte puţini se interesează să îşi ţină sufletul viu. Fiind nepăsători faţă de cele sfinte, faţă de porunci şi de faţă lucrarea duhovnicească, au sufletul mort. Pe aceştia îi aseamănă cu mormintele văruite, care sunt frumoase în exterior, dar pline de stricăciune înlăuntrul lor. „Mulţi au sufletul mort în trupul viu, ca şi cum ar fi îngropaţi în mormânt. Mormânt trupul, mort sufletul, mormântul umblă, chiar sufletul dintr-însul este neînsufleţit, adică fără Dumnezeu, pe Dumnezeu neavându-L într-însul, că trupul cel viu poartă întru el pe sufletul cel mort“, spune Calist Patriarhul. Sfinţii îndeamnă pe om să cugete la Născătoarea de Dumnezeu, că ea este nedespărţită de Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. În acest chip mintea omului trebuie să aibă tot timpul pe Hristos. Cugetul să mediteze la Hristos, iar inima să cheme neîncetat în rugă-ciune numele Lui dumnezeiesc: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă!“ Sfântul Teolipt al Filadelfiei spune că sufletul fără Hristos nu numai că nu mai viază, dar este sfâşiat permanent de patimile cele mai întunecate, tras în abisul negru şi fără fund al păcatelor. „Apusul soarelui aduce noaptea. Retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul patimilor şi fiarele cele nevăzute îl sfâşie. Când răsare soarele, fiarele se strâng în ascunzişurile lor. Răsare Hristos pe cerul cugetului care se roagă, şi toată alipirea lumească se depărtează şi dragostea de trup dispare. Iar mintea porneşte la lucrul ei, adică la meditarea celor dumnezeieşti până seara“, spune Episcopul Filadelfiei. Sfântul Isaac Sirul spune că nu trebuie să căutăm departe pentru a ieşi din păcate şi a ne înălţa, căci Hristos este prezent prin Botez în locul cel mai tainic al omului, în inima sa. „Sârguieşte-te să intri în cămara ta cea dinlăuntru şi vei vedea cămara cerească. Căci una sunt aceea şi aceasta, şi prin o singură intrare le vei vedea pe amândouă. Scara Împărăţiei aceleia este ascunsă înăuntrul tău, adică în sufletul tău. Scufundă-te deci în tine ca să ieşi din păcat şi vei afla acolo trepte pe care vei putea să urci“, arată Isaac Sirul.

„Faptele iubirii de plăcere sunt şterse de Hristos“

Sufletul este distrat de la lucrarea şi ţelul lui de veacul înşelător şi trecător, de inerţia lumii sau de spectacolul ei. Sfinţii arată că veacul trecător este o ispită puternică pentru om, pe care puţini reuşesc să o biruie. Ocupaţiile şi bucuriile lumeşti asfixiază viaţa duhovnicească. Adesea Părinţii deplâng şi pe monahii care au fost seduşi de lume, care s-au risipit în mulţimea grijilor lumeşti, chiar pentru un timp scurt. „Şi aşa viaţa monahului trece fără de folos în ocupaţii lumeşti, care îşi sapă amintirea lor în cugetare, precum picioarele omului urma în zăpada pe care o calcă“, spune Sfântul Teolipt. Chiar şi lucrurile aparent inofensive pot fi vătămătoare, prin urmele care le lasă în mintea omului, urme care îi reamintesc la rugăciune sau în timpul unei lucrări duhovniceşti de ce are de făcut, că trebuie să plece în alt loc, sau să vorbească cu cutare persoană. Sfântul Teolipt adaugă totuşi pe un ton optimist că nu numai călugării, dar şi cei din lume se pot vindeca de veacul trecător. „Urma picioarelor în zăpadă se şterge când răsare soarele sau dispare când se revarsă apa. Iar amintirile săpate în cuget de aplecarea şi de faptele iubirii de plăcere sunt şterse de Hristos, Care răsare în inimă prin rugăciune, şi de ploaia lacrimilor din umilinţă“.

Citesc despre înţelepciune şi pricepere cu lăcomia eu-lui sărac în Fericirile Domnului, cu semeţia celui care nu le are pe toate ale pământului, dar vrea să le ştie pe toate ale Cerului.

Citesc cu teama nemântuirii minţii şi pofta pomului cunoştinţei binelui şi răului.

Citesc de parcă mâine, la trâmbiţatul îngerilor, voi fi întrebat: Cât ai citit despre Mine?

Un om sărac şi citit, care n-a săturat pe cel mai flămând decât el şi nu l-a îmbrăcat pe cel gol.

Prea multă carte mi te-a îndepărtat Preacurată Fecioară.

Mintea mea închipuit „mântuită” nu îţi găsea scrierile.

Nu înţelegea cum poţi fi Împărăteasă fără ştiinţă, fără ştiinţa asta a noastră, a autopsiilor analitice şi retorice.

Tu n-ai scris nimic, n-ai spus decât două, trei vorbe în Cuvânt!

„Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău!”, ţi-ai cunoscut vocaţia şi chemarea fără lauri pământeşti.

Apoi minunata cântare, îmbujorată în emoţia Copilei fericită de toate neamurile!

„Faceţi tot ce vă va spune El!”, la Nunta la care ne-am veselit cu vinul cel bun, semn că petrecerea e frumoasă când avem invitaţi de seamă: Mama şi Fiul!

Apoi ai pus totul în inima ta, biblioteci ale Pomului vieţii, delectarea în înţelepciunea Fiului tău – chipul frumuseţii tale pământeşti şi înţelepţirea cu Domnul şi Dumnezeul tău făcându-te chipul frumuseţii Sale Dumnezeieşti de sfinţenie, nevinovăţie, iubire, durere, minuni.

Îndeajuns pentru a fi mai presus de întreaga înţelepciune şi feciorie!

Târziu, într-o icoană simplă, sufletul mi-a îndrăznit să te zărească simţind sănătatea aerului proaspăt ce venea din înălţimile Sinaiului, din luminarea Taborului, din Academia Muntelui Măslinilor.

Spre Munţi ai Fericirilor, îngenunchez pentru odihnă în Cuvânt.

Ce mirare curată, neumblată şi nedescrisă!

Simt adieri de flori de câmp, smerite în picioarele căutătorilor

Mă odihnesc în lectura icoanei oprindu-mi mintea să mai umble pe cărările diseminărilor!

Stai Minte preacitită!

Stai necitită acum, în faţa splendorii!

La ce te ajută dacă nu trăieşti ce ştii?

Stai şi simte Cuvântul!

Ignorată ai fost Preafrumoasă, de mintea mea provocatoare pe din – afară şi spre nicăieri!

Deschid cartea din Icoana Ta, foşnind clipirea bucuroasă a ochilor tăi ce cu grijă ţin în braţe Inspiraţia Cuvântului şi Înţelepciunea Vieţii!

BUNAVESTIRE, ÎNCEPUTUL MÂNTUIRII, Universul Credinţei, TVR, Televiziunea Română

Evenimentele recente din ţara noastră, care au atins problema orei de religie din şcolile publice, se rezumă în definitiv la raportul credinţă-necredinţă, adică la aceste două atitudini prin care omul îşi pune amprenta în toate domeniile de activitate, se manifestă în societate şi marchează istoria lumii.Dacă ideologia comunistă a luptat cu ardoare pentru eliminarea religiei din spaţiul public, sistemul capitalist contemporan încearcă să privatizeze religia, obligându-ne să credem că religia este „o chestiune personală“, de natură privată şi nu trebuie afirmată în societate. Sub masca unei pretinse neutralităţi, necredinciosul vine cu necredinţa lui în spaţiul public, iar credinciosului îi interzice să-şi afirme credinţa. Nu există neutru în materie de religie. Pe Dumnezeu unii Îl afirmă, alţii Îl neagă, dar nu-L pot evita. A nu avea religie nu înseamnă neutralitate, căci lipsa credinţei este echivalentul necredinţei, adică un act contrar credinţei în Dumnezeu. De fapt, ateul este tot un „credincios“: el are crezul lui care mărturiseşte că omul se pune în locul lui Dumnezeu. Pe omul acesta îl macină nu dorinţa de neutralitate a spaţiului public, ci este iritat de manifestările credinţei de către oamenii care îşi formează viaţa raportându-se la Dumnezeu şi la voia Lui.

Privatizarea credinţei contrazice Sfânta Scriptură şi natura omului. Pe de o parte, Cartea Facerii ne învaţă că Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor, nu era un Duh privat. Cincizecimea are funcţie personal-comunitară, nicidecum privată-individualistă. Prezenţa Lui este atât în viaţa interioară a fiecărui credincios, dar şi în sfera publică a fiecărei societăţi şi în toată creaţia. Pe de altă parte, cât de falsă este dorinţa unora de a nu amesteca viaţa religioasă cu activitatea profesională, de parcă omul credincios îmbracă haina credinţei numai acasă şi atunci când merge la biserică, iar în restul timpului este alt om, are altă faţă şi altă viziune asupra vieţii. Nu-mi pot imagina un medic spovedindu-se şi împărtăşindu-se la Sfânta Liturghie duminica, iar a doua zi să fie recunoscut ca specialist în avorturi.

De ce este atât de grea pentru unii credinţa în Dumnezeu? Pentru că nu Îl văd? Am întâlnit întrebarea: de ce nu Se arată Dumnezeu, să-L văd cu ochii mei, ca să nu mai fie nevoie de credinţă? Unul dintre răspunsuri este acela că Dumnezeu tocmai de aceea „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui“ (Ioan 1, 14), deoarece ştia că-i va fi dificil omului marcat de opacitatea materiei căzute ca să-L cunoască şi să-L vadă. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1, 18). Dumnezeu S-a arătat în Fiul Său, Iisus Hristos, iar credinţa creştină nu constă în recunoaşterea anumitor ade-văruri religioase sau morale, ci în acceptarea arătării în Iisus Hristos a Dumnezeului – Sfânta Treime.

Şi totuşi, de ce nu Se mai vede Hristos? Părintele Dumitru Stăniloae răspunde prin aceea că Hristos n-a Înviat dintr-odată, ca să nu creadă oamenii că moartea Sa nu a fost reală; nu S-a înălţat dintr-odată după Înviere pentru a convinge pe oameni despre Învierea Sa adevărată şi pentru a arăta legătura Sa reală cu oamenii, în viaţa lor de pe pământ. Mai mult nu putea să rămână pe pământ după Înviere, din două motive: a) ca să nu creadă oamenii că viaţa cu trupul înviat ar fi o întoarcere momentană în lumea pământească (ca în cazul lui Lazăr); b) pentru a lăsa oamenilor latitudinea să se decidă liber întru a crede în El sau nu. Dacă ar fi rămas cu trupul înviat între noi, eram obligaţi să-L recunoaştem ca Dumnezeu, aşadar prin credinţă ne apără libertatea, nu ne obligă să-L acceptăm şi să I ne închinăm ca nişte roboţi sau marionete, ci El ne vrea liberi şi să-L iubim din iubire… Dragoste cu sila nu se poate!

Credinţa pe care o mărturisesc este răspunsul la revelaţia lui Dumnezeu, iar această revelaţie am primit-o de la Biserică, de la care ştiu că suntem „zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos“ (Efes. 2, 20). Credinţa în Învierea lui Hristos o am de la încrederea conferită persoanelor cu autoritate – Apostolii şi urmaşii acestora -, cred în cuvintele şi dovezile martorilor oculari vrednici de crezare (1 Ioan 1, 1-4), care şi-au dat viaţa pentru Hristos şi pentru ca Învierea să fie propovăduită în toată lumea. Siguranţa propovăduirii lor se află în instinctul naturii umane: unii oameni mor din cauză că sunt minţiţi de alţii, dar nimeni nu moare pentru o minciună inventată de el. Apostolii nu mureau pentru o minciună născocită de ei cu care au cucerit lumea prin puterea lui Hristos Cel înviat.

De fapt, cele mai multe lucruri în lumea aceasta le aflăm prin credinţă: la şcoală am învăţat despre Revoluţia Franceză (autorul separaţiei radicale dintre domeniul public şi cel privat care marchează cultura europeană), pentru că am acordat încredere profesorului de istorie şi manualului de istorie universală; iau medicamente deoarece acord încredere medicului că acestea mă vor însănătoşi. Sfântul Chiril al Ierusalimului învaţă că agricultura se face prin credinţă, fiindcă agricultorul depune atâtea osteneli cu credinţa că pământul va rodi şi-l va răsplăti. Teologi ortodocşi contemporani afirmă cu tărie că ştiinţa, cercetarea, se face prin credinţă, găsind unele forme de credinţă în ştiinţă, cum ar fi raţionalitatea sau inteligibilitatea lumii în care trăim sau încrederea omului de ştiinţă în veridicitatea lucrărilor colegilor săi şi a predecesorilor.

Există în societatea noastră două expresii care alterează adevărata credinţă. Prima se traduce prin „cred în Dumnezeu, dar în felul meu“, pe care o întâlnim la unii oameni care vor să-şi coafeze un crez individual şi să ia din Hristos numai ce le place şi ce se pliază pe laxismul lor moral. „Cred în Dumnezeu“ înseamnă că mă încredinţez Lui cu toată viaţa mea, că-L iubesc şi că ascult de El la nesfârşit. Însă expresia superficială  şi păguboasă – „cred în felul meu“ – înseamnă mai degrabă că eu cred în Cineva, dar fac ceea ce vreau eu, şi nu ce a stabilit Acela. Mă ataşez de Dumnezeu, dar în condiţiile puse de mine.

Cea de-a doua expresie, la fel de falsă, sună cam aşa: „am credinţa în suflet, nu am nevoie să merg la Biserică“ şi este ciudată, tristă, dar uşor de combătut. Ciudată, deoarece credinţa presupune experienţă nouă şi motivantă, năzuinţă spre Dumnezeu, însă cel care rosteşte aceste cuvinte este total inexpresiv în privirea lui.Tristă, pentru că acela are credinţa despre Hristos nu din altă parte, ci tocmai de la Biserica întemeiată şi în care este prezent Însuşi Mântuitorul înviat. Combaterea acestei expresii trebuie să aibă totdeauna la bază îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită“ (Gal. 6, 1). De aceea trebuie să întrebăm: ce fapte duhovniceşti ai săvârşit pentru a avea un asemenea succes? Dacă Îl ai pe Dumnezeu în suflet, ce cale de rugăciune ai urmat? Când ai simţit venirea lui Dumnezeu în suflet? Este imposibil să uiţi ziua în care Atotputernicul a venit în casa sufletului tău şi ţi-a zis că nu ai nevoie de Biserica Lui! Cum ţi-ai curăţit sufletul pentru Întâlnirea cea mare şi cum Îl păstrezi pe Dumnezeu acolo, în sufletul tău? Dacă te rogi în afara Bisericii s-ar putea să confunzi pe Dumnezeu cu mintea ta şi acest gen de privatizare a credinţei este o relaţie falsă, o raportare individualistă la Dumnezeul comuniunii supreme de iubire, care ne cheamă la iubire de semeni şi de creaţie. „Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească“ (1 Ioan 4, 20).

Credinţa este întâlnirea mea personală cu Mântuitorul Hristos Cel înviat, înrădăcinată în credinţa comună a Bisericii Sale, care în urma experienţei vii şi reale mi-a atins inima şi, ca atare, nu pot să nu mi-o manifest. De la Cincizecimea personală, fiecare are dreptul şi misiunea sfântă de a mărturisi credinţa în cel mai obiectiv eveniment din lume – Învierea lui Iisus Hristos -, şi de a adânci această simţire a relaţiei Lui cu noi. Cred în Dumnezeu pentru că Dumnezeu mi-a dăruit această credinţă ca „roadă a Duhului“ (Gal. 5, 22) şi mă bucur când aud despre cineva că este credincios, pentru că ştiu că atunci se aseamănă cu Dumnezeu „Care este credincios, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său, Iisus Hristos“ (1 Cor. 1, 9).(Pr. dr. Marcel Stavără)

Este greu să scrii despre un om pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Aproape imposibil. Pentru că nu ai în suflet nimic din icoana lui. Însă, când lumina personalității sale strălucește dintr-un petic de hârtie prins în paginile unei cărți, sufletul, dar și condeiul prind curaj – cu gândul că poate cineva, măcar o singură persoană, se va folosi nu de aceste rânduri, ci de o viață trăită frumos. Pentru că toți căutăm modele. Și toate mijloacele de comunicare ne propun (a se citi – ne bagă pe gât) modele vrednice sau mai puțin vrednice de urmat.

Omul de succes, vedeta tv, fotbalistul, omul de afaceri care „se descurcă”, asistenta tv, tânărul emigrat în Italia și care s-a întors în august în țară, cu o mașină închiriată, acestea sunt modelele. Anti-model devine, la schimb, normalitatea. Bărbatul care a rămas acasă, și-a făurit o familie și trăiește din truda mâinilor sale ori dintr-un salariul cinstit este, astăzi, „plictisitor”.

În toată această criză a dreptarelor, vă aduc în față un om pe care, așa cum aminteam, nu l-am cunoscut fizic, ci doar din câteva pagini smerite. El și-a încheiat socotelile cu lumea chiar zilele acestea, călcând pe cărarea cea strâmtă a veșniciei – Ilie Tudor. Mulți ar spune că este tatăl interpretului Tudor Gheorghe. Eu zic că Tudor Gheorghe este doar fiul cântărețului bisericesc de la Podari, un Iov al zilelor noastre.

O viață de Iov biblic! O adevărată pildă pentru noi, cei de astăzi, care ne plictisim trei ore la dumnezeiasca Liturghie! Vorbim despre o copilărie zdruncinată de război și de sosirea comunismului, despre ani buni de închisoare – dintr-o pricină măruntă, despre drama unei întregi familii distruse de un sistem ateu și despre o bătrânețe slujită la strană, deși lui Ilie Tudor i se oferise jugul preoției pe care, discret, l-a refuzat! Vorbim despre 92 de ani de slavă adusă lui Dumnezeu, dintr-un suflet smerit și curat.

În cele ce urmează voi reda câteva pasaje din cartea care m-a fascinat – „De sub tăvălug”, Editura Curtea Domnească, 2010, carte care ar trebui citită de fiecare dintre noi, cei care credem că necazurile noastre sunt cele mai grele, iar de viață suntem plictisiți peste măsură.

Episodul arestării sale de către autoritățile comuniste:

«Eram dascăl la biserică şi m-am angajat ca şef de pază la un şantier de drumuri şi poduri. Se asfalta şoseaua Craiova – Calafat. Din 10 în 10 kilometri era un om care păzea lopeţile. Inginerul meu spune, într-o zi: „Hai, Tudore, să facem un control, cum stai cu paznicii?”. M-am suit pe motocicletă şi am pornit. La Radovan, la pompa cu apă, angajasem un tânăr cu o lună înainte. Când m-am dus la acolo, în baraca lui, el curăţa un pistol. Deschid uşa, el se sperie. „Ce e cu ăsta?”. „E, ce să fie? Am dat în cap la un securist şi i l-am luat.” „Măi, eu dimineaţă merg la poliţie şi fac raport.” „Nu te duci dumneata, că m-ai angajat din milă”, îmi răspunde. Şi nu m-am dus, domnule. De unde să ştiu că ăsta era, de fapt, un ofiţer de Securitate care mă urmărea? M-am pomenit cu maşina Securităţii la poartă: „Îl căutăm pe Ilie Tudor”. „Eu sunt.” „Te cheamă tovarăşa Stancoveanu, la regiunea de partid. M-au dus la Securitate. Acolo, m-au băgat într-o celulă şi, timp de o lună, nu m-a întrebat nimeni nimic. Când s-a împlinit luna: „Care eşti cu litera «T»? Hai la dans!”. Ochelari negri pe faţă. Era o femeie acolo, Miţa. Tot ce trecea prin mâna ei era condamnat! Te bătea cu creionul în părțile ascunse ale trupului! Acuzaţia – că am făcut o organizaţie de 23 de oameni, ca să răstorn guvernul. M-au pus să semnez, să recunosc că am făcut organizaţie asta. „Nu semnez, domnule, ce să semnez, dacă n-am făcut?”, le spuneam. Ei, când m-am trezit după prima bătaie, un îndrumător de la Securitate de la noi din sat m-a luat şi mi-a zis: Semnează, că te omoară ăştia!” „Cum? Dacă n-am făcut?” În 1957 mi-au dat condamnarea de rigoare: 29 de ani de puşcărie

În cei cinci ani de închisoare executați s-a înrudit duhovnicește cu mulți dintre sfinții închisorilor:

«Era perioada cu Laica, pe care au trimis-o ruşii în spaţiu. „Ce Dumnezeu, ce credinţă? Am ajuns pe Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Ce sunteţi, mă, aşa proşti?”, tot zicea colonelul Gheorghe Crăciun, de la Aiud. Al doilea în spatele meu era Petre Ţuţea: „Domnule colonel, nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare?”. „Da, bă, filozofule, ia!” „Aţi crescut la ţară sau la oraş?” „La ţară.” „Şi-aţi avut porci?” „Da’ ce gospodar n-are porci?” „Şi-aţi văzut dumneavoastră porci să se uite în sus?”. Altă întâmplare îmi amintesc cu Nichifor Crainic. Eram în curtea închisorii, să ne pună mâncare. Un caraliu, care-l recunoaşte, zice: „O, tovarăşu’ Crainic! Dacă scrii pe o hârtie că nu există Dumnezeu, îţi umplu gamela!”. Crainic: „Dă-mi hârtie şi creion!”. „Nu te umili”, mă rugam de el. „Mi-e foame, Tudore!” Şi a scris pe hârtie aşa: „Nu, cred în Dumnezeu!”. Nu ştiau ăia ce e virgula! (…) Pe părintele Dumitru Stăniloaie l-am cunoscut. Se făcea deratizarea celularului, se făcea curăţenie. Ne scot pe toţi şi ne bagă, cam 100 de persoane, într-o încăpere cu ciment pe jos. Stăteam unul lângă altul, să ne încălzim. Lângă mine – un bătrânel. Eu aveam un cojocel strecurat prin vizetă de un cetăţean din Perişor, care s-a eliberat după 14 ani. Când l-am văzut pe bătrânul acesta, am vrut să pun cojocelul sub el. „Tinere, ce condamnare ai?”, m-a întrebat. „Ţine tu cojocul, că eşti tânăr. Eu, nu se ştie…” Nu ştiam cine e, numai mi s-a rupt inima când l-am văzut aşa. A doua zi, mi s-a spus că e părintele Stăniloaie. Am rămas tablou! El stătea la trei celule de mine. Se bătea capa (n.r. – Codul Morse), aşa vorbeam între noi. Ei, când vorbea părintele Stăniloaie, tăcea toată lumea. Eu, însă, am fost mai apropiat de părintele Gornic, am stat cu el în celulă. Mi-aduc aminte că, într-o zi, de Sfântul Neculai, ne-a prins jucând şah. Şah? Făcusem cu părintele Gornic nişte piese din pâine, din turtoi, şi jucam şah la punctul mort, sub vizetă. Au deschis uşa: „Încălcare de regulament! La izolare!”. Acolo, într-o zdreanţă de zeghe, 40 de zile. O zi ne dădeau mâncarea de celulă şi două zile nimic. Nimic, nimic! Băteam Morse cu părintele: „Cum te simţi?” „O zi-două dacă mai rezist.” L-am auzit cum a căzut, am bătut în uşă şi au venit şi l-au luat. Am crezut că a murit, dar într-o vară, în curtea lagărului de la Salcia, mi s-a părut că-l văd. Dar mă miram, cum să fie popa Gornic, că murise în urmă cu doi ani la Aiud, avea TBC ganglionar? M-am apropiat de el: „Părinte, n-ai murit?” Şi el mi-a arătat în sus!»

În perioada detenției cei închiși erau subiecții unor experimente psihologice fiind manipulați pe toate căile:

«Era un sistem de anestezie psihică. Odată, s-a deschis uşa la celulă: „Care eşti cu litera T? Ai un fiu, Gheorghe? Semnează!”. Mi-au dat un certificat de deces, care spunea că a fost călcat de maşină băiatul. Peste două zile, l-am visat pe un deal, unde aveam eu trei pogoane de grâu, cum alerga cu grâul până la brâu. „Tată, nu sunt mort”, îmi zicea în vis. Mai târziu, i-am povestit şi ne-am dat seama că în aceeaşi noapte a visat şi el acelaşi lucru».

Cele mai emoționante momente ale vieții sale, așa cum a mărturisit, au fost clipele eliberării și ale întoarcerii acasă:

«Decretul din ’64 m-a prins în colonie de muncă. La capătul tarlalei era un cetăţean care ne dădea apă şi doi dintre noi, cu garniţe, le dădeam altora să bea. Era august, cald. La un moment dat, la huluba din dreapta calului era o bucată de hârtie. Am luat hârtia şi am băgat-o repede în buzunar. Am mers o sută de metri şi am citit-o. Scria: „Decret. Începând cu data cutare, toţi deţinuţii politici vor fi eliberaţi”. Şi am început să dăm hârtia din mână în mână. „Începând de mâine, veţi pleca acasă”. Eu eram şi cu litera T, şi oltean. Au început cu Moldova şi am apucat abia după o lună să plec. Aşa am primit ordinul de liberare. Asta a fost!  Eu visam adeseori copiii, nevasta, casa, drumul până în Craiova şi, când ajungeam la pod, peste Jiu, ba se dărâma podul, ba se întâmpla ceva şi, de emoţie, mă întorceam. Când mi-au dat drumul, în Gara Brăilei, eram cu paltonul în spate – mă arestase iarna şi aveam hainele de atunci – nu vă daţi seama ce senzaţie am avut. Când ne-am urcat pe scara vagonului, buzunarele de la palton erau pline cu bomboane, cu biscuiţi, cu ţigări, cu bani. Oamenii ştiau de unde venim şi ne-au pus în buzunare. În dreapta mea, în vagon, stătea un miliţian, iar în faţa mea era o doamnă cu o fetiţă în braţe. „Doamnă, daţi-mi-o mie, că o ţin eu până când vreţi să o schimbaţi”, i-am spus, că se tot chinuia. Când am luat copilul în braţe, am început să tremur. Femeia a simţit şi m-a întrebat: „Veniţi din Baltă?”. „Da.” „Şi tata a venit ieri. Mă duc să-l văd.” Când am ajuns acasă, pe la 4 dimineaţa, am văzut, pe-o funie agăţată, o pereche de pantaloni de bărbat şi o cămaşă bărbătească. „Ce-o fi, o fi”, îmi ziceam. „Să fiu tare!” Eu mă aşteptam la orice.. de atâta timp plecat. Şi deschid uşa, iese nevastă-mea, albă şi cu fiica cea mare. Şi, din stânga, a apărut unul slab, negru, ţigănos, nu l-am recunoscut. Era Gigi al meu!»

O viață asemănătoare cu a biblicului Iov. O viață mereu la granița cu moartea. O lecție pentru noi toți, despre cum să ne trăim viața și credința. Putea oricând să semneze, să fie liber să-și țină familia în brațe! După eliberare, a avut șansa să-și pună epitrahil pe grumaz, dar a știut că simplitatea și strana pot egala preoția! După evenimentele din 1989, au vrut să îl pună primar… dar, a iubit mai mult să cânte lui Dumnezeu, în strana Bisericii! Simplitate și smerenie, suferință și mărturisire până la sânge, Liturghie și pâine de ocnaș, toate la un loc au fost viața unui cântăreț bisericesc – Ilie Tudor, din Podarii Olteniei!

ilie-tudor_1


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Documentare/ Reportaje, Ilie Tudor, Parintele Cleopa Ilie, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “BUNAVESTIRE. DARUL SMERENIEI SI RAUTATEA MANDRIEI. “De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni?”/ CUM ESTE POSIBILA BUNAVESTIREA IN VIATA NOASTRA?/ Credinta si marturisirea ei publica/ ILIE TUDOR – UN IOV AL ZILELOR NOASTRE

  1. Un alt fel de ascultare. Din respect pentru Traditia Bisericii, a neamului.
    https://www.youtube.com/watch?v=2nbjS_JWP2c

  2. ”Multe vorbe, bune sau rautacioase, ies din gura oamenilor; nu le-arata prea multa pretuire, dar nici nu le-nfiera. Chiar lucruri mincinoase de auzi, indura cu rabdare si blandete.” – Pitagora

    Minciuna, rautatea, dispretul, prostia, ura, nu cred ca vor putea disparea vreodata din fiinta umana, e ceva in celula noastra care ne face sa fim lasi cu diploma, nu stiu daca intoteauna am fost asa, dar un lucru e cert, incultura maselor a fost si va ramane intotdeauna avantajul altora de a face bani de pe urma patimilor celorlalti. Exista lucruri cu adevarat folositoare spiritului uman pentru ca fiinta lui sa progrseseze, niciodata minciuna, rautatea, prostia nu il vor inalta, nu il vor deschide spre mai mult, alegand falsitatea se va transforma automat in fals, in eroare umana, si va continua sa alerge orb in noapte. Un om care se hraneste zi de zi cu falsitati, erori, minciuni, rautati, etc. isi va construi caracterul sau, personalitatea, aura lui, in forme grotesti, murdare, haotice. Omul acesta e lipsit de orice rationament. El isi pierde zi de zi lumina, iar cancerul turbarilor sale se va necroza in el tot mai adanc pana la decadere, boala, care ar putea sa il aduca din nou pe drumul cel bun. In fata acestor suflete lumea are o culoare inchisa, cenusie, iar aici, singurul rol al lor e acela de a participa la uratirea lumii cu tot ce au ei mai rau.
    Ura distruge orice forma de rationament, echilibru, valorii, si totodata ne distruge pe noi insine.
    Se vor spune in jurul tau milarde de minciuni, asculta tot si invata, cerceteaza cu grija, fara patimi, domoleste focul si foloseste forta lui doar in momentul oportun, nu arde continuu ca sa nu te transformi in scrum.
    https://zupernews.wordpress.com/2009/09/22/orbiti-de-patimi/

  3. Pingback: VESTEA CEA MARE | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: BUNAVESTIRE: “FIE!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare