INFRICOSATORUL TEST AL NEIUBIRII/ Interviu cu Parintele Arsenie Muscalu: LA SFANTA LITURGHIE e un SCHIMB DE VIETI/ Comemorarea poetului GRIGORE VIERU: “Vin din Basarabia, unde românii sunt saraci de mangaiere”/ “Fericirea” psihologiei pozitive vs. fericirile vietuirii intru Hristos

16-02-2015 17 minute Sublinieri

judecata2

  • Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu: Înfricoşător lucru, neiubirea

Vorbim adesea despre iubire sau despre dragoste, numind, în fapt, realităţi distincte: „îmi iubesc soţia”, „îmi iubesc meseria”, „îmi iubesc pisica” sau „iubesc liniştea”, am „dragoste de ţară”, „fac dragoste” etc. etc. etc. Dar chiar şi atunci când ne raportăm la o anume iubire, faptele noastre nu urmează declaraţiilor noastre entuziaste.

Spre exemplu: Spunem că ne iubim familia, dar când am spălat ultima dată un vas murdar lăsat în chiuvetă de unul dintre casnicii noştri? Credem că ne iubim patria, dar când am luat ultima oară o hârtie aruncată pe stradă şi am pus-o în coşul de gunoi? Suntem convinşi, chiar, că ne iubim biserica în care ne rugăm, dar când am cerut preotului să ajutăm şi noi o jumătate de oră la curăţenia ce trebuie să se facă în orice casă, cu atât mai mult în casa Domnului”?

Dincolo de faptul că dragostea este şi un cuvânt invocat să acopere mizeria unor fapte reprobabile (cel ce comite adulter crede că „a făcut dragoste” cu amanta; mafiotul care ucide pe cel ce i-a înjurat mama e convins că o face „din dragoste” pentru cea care i-a dat viaţă), chiar şi când devine onorabil recursul la semnificaţiile sale, putem constata – răspunzând sincer la întrebările din paragraful anterior sau la altele, similare –, că nu este tocmai legitimă folosirea sa. Cu alte cuvinte, ne păcălim pe noi înşine că avem dragoste sau că iubim: facem afirmaţii în acest sens, dar sentimentele noastre sunt extrem de superficiale; la primul test mai serios se spulberă, ca un balon de săpun.

Un astfel de test vom da la sfârşitul nostru şi al acestei lumi. Atunci va avea loc ceea ce se numeşte, îndeobşte, Înfricoşătoarea Judecată. E subiectul Evangheliei ce se va rosti mâine, în biserici (de la Matei 25, 31-46). Criteriul după care Împăratul îi va împărţi pe oameni în două, „precum desparte păstorul oile de capre”, este cel al iubirii faţă de aproapele. Vom fi binecuvântaţi să moştenim împărăţia „cea pregătită nouă de la întemeierea lumii” sau ne vom duce, ca blestemaţi, „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”,în funcţie de cât am iubit.Căci a purta grijă de cel flămând, de cel însetat, de cel străin, de cel gol, de cel bolnav sau de cel întemniţat înseamnă a avea dragoste. E cumplit lucru să constaţi, la o astfel de judecată, că nu era nevoie să faci lucruri mari în viaţă spre a dobândi mântuirea, ci doar să ai o inimă deschisă către celălalt. Să fii atent, cât de puţin, la nevoile lui, să-i arăţi compasiune, să-l primeşte în viaţa ta, aşa cum este ea. Iubirea ţine oamenii împreună, între ei şi cu Dumnezeu. Neiubirea cască o prăpastie între mine şi celălalt. Prăpastia asta se mai numeşte şi iad.

Celor care îşi închipuie că au dragoste, în sensul desăvârşit al cuvântului, le propun un test pe care şi-l pot aplica deja în această viaţă, înainte de a ajunge la Înfricoşătoarea Judecată. Mi-a fost recomandat şi mie de cineva, e foarte simplu: nu trebuie decât să înlocuim, în binecunoscutul imn al dragostei din prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în versetele de la 4 la 8 ale capitolului 13, cuvântul dragoste cu propriul nostru nume. Spre exemplu, dacă aş pune numele meu, Constantin, aş obţine următoarele afirmaţii: „Constantin îndelung rabdă; Constantin este binevoitor, Constantin nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Constantin nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Constantin nu cade niciodată”. Acum să facem evaluarea: pot eu mărturisi că sunt adevărate aceste declaraţii? Chiar dacă aş îndrăzni să spun „da”, faptele mele mă contrazic. Testul îmi spune, aşadar, că eu nu am dragoste. Cel puţin, nu încă, nu în sensul desăvârşit al cuvântului. Dar pot să am, în schimb, nădejde că Dumnezeul în Care cred mă poate ajutasă iubesc cu iubirea Lui, singura care poate trece cu succes un astfel de test.

Cea mai sănătoasă atitudine, în dragoste, e să recunoşti că nu iubeşti desăvârşit. Dacă spunem că avem o astfel de dragoste, ne amăgim pe noi înşine. Dar dacă îmi constat şi-mi asum neiubirea, apoi accept iubirea lui Dumnezeu pentru mine şi Îi cer Lui să-mi umple inima cu iubire dumnezeiască, atunci am făcut, cu adevărat, primul pas în a dobândi iubirea cea nepieritoare: aceea pe care nimeni nu o mai poate lua de la noi şi singura avere pe care o putem lua cu noi în veşnicie.

Înfricoşător lucru, neiubirea. Dar putem să facem din ea treaptă spre iubire.

  • Ziarul Lumina:

interviu/ Augustin Paunoiu: „Dă sânge şi ia Duh“

Mesajul pe care monahismul îl transmite tuturor este că viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă dacă are o comuniune corectă cu Dumnezeul Cel adevărat, Care este Însuşi Iisus Hristos. Acesta Se găseşte, Se descoperă în învăţătura Lui cea dreaptă. Acolo găsim răspunsuri la întrebările noastre, la frământările lumii, la problemele cu care ne confruntăm zi de zi. Dialogul cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea Cornu, din judeţul Prahova, ne mărturiseşte despre Dumnezeu şi omul care se caută reciproc, despre libertate, iubire şi adevăr în Hristos.

Părinte Arsenie, lipsa de simţ al adevărului este poate cea mai mare primejdie a vremurilor noastre. Oamenii sunt debusolaţi, nu mai ştiu ce e bine şi ce e rău. Să ne uităm la ce se întâmplă în urma atentatului de la Paris. Mulţi clamează dreptul la liberă exprimare, sub paravanul căruia oricine poate face orice, poate jigni religia altcuiva, o poate blasfemia. Libertatea absolută, fără limite, nu poate duce decât la anarhie, s-a văzut. Ce ne învaţă Biserica despre libertate? Cum se poate ajunge la ea?

Întrebarea deja surprinde foarte limpede nişte stări de lucruri. Vedeţi, avem simţul acesta al libertăţii care ţine de chipul lui Dumnezeu în noi. Numai că felul cum trăim libertatea e de multe ori denaturat. Asta e rău, din păcate. Pierzând conştiinţa că suntem zidiţi, facem un fel de abuz în această privinţă. Noi avem libertate, dar libertatea noastră este creată. Doar libertatea lui Dumnezeu este absolută. Avem libertatea de a alege, dar nu mai avem libertatea de a evita consecinţele alegerii pe care am făcut-o. Nu putem să alegem ce vrem şi apoi să evităm urmările alegerii făcute. Revin, libertatea noastră este una creată. Pentru noi, să fim liberi înseamnă să iubim pe Dumnezeu. Domnul Însuşi ne-a spus: „Cine face păcatul este rob păcatului. Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr“ (Ioan 8, 34-36). Nu ne putem elibera singuri din robia păcatului. El ne eliberează din această sclavie. Repet, pierzând conştiinţa faptului că suntem zidiţi, că suntem fiinţe create, pierdem şi înţelesul adevărat al libertăţii. Şi atunci apar anomaliile pe care le constatăm vrând-nevrând. Acum, în lucrurile pe care le-aţi menţionat şi care s-au petrecut la Paris, greşelile ne par mult mai evidente. Dostoievski a surprins un substrat mai adânc al problemei libertăţii. Personajele lui, Kirilov, de exemplu, sau Ivan Karamazov, pun foarte acut problema libertăţii. Ştiţi că eroii lui Dostoievski ajung să-şi afirme libertatea luându-şi viaţa. Vedeţi până la ce absurditate se poate ajunge. Modul acesta de afirmare a libertăţii e de fapt un orgoliu, un demonism. Pentru noi, exprimarea Fericitului Augustin este frumoasă şi are deplinătatea ei: „Iubeşte şi fă ce vrei!“ Aceasta este pentru noi libertatea. Dacă iubeşti, poţi să faci ce vrei.

Familia creştină şi monahismul reprezintă puterea Ortodoxiei în timpurile noastre zbuciumate. Cum păstrează monahismul focul viu din vatra Ortodoxiei?

Când spuneţi focul viu din vatra Ortodoxiei, ne puneţi pe noi, monahii, într-o situaţie dificilă. Pentru că monahismul nostru este destul de stins, aşa cum îl simţim noi astăzi. Se vorbeşte mult despre criză. Lumea noastră este dominată de tot felul de crize. Între ele, şi criza monahismului. Criza aceasta astăzi noi o trăim din plin. Vedeţi, odată cu decretul de excludere din mănăstiri dat în 1959 au fost îndepărtaţi din mănăstiri părinţi şi maici care acum ar fi fost probabil încă şi în puterea fizică, activi, dar şi cu suficientă experienţă pentru a ne sprijini pe noi. Însă, acum, noi suntem în situaţia în care bătrânii au plecat la Dumnezeu şi am rămas noi destul de nepregătiţi pentru ispitele şi greutăţile şi problemele care ne întâmpină. Probabil că şi din cauza aceasta monahismul suferă o criză. Muntele Athos n-a trecut printr-un decret de excludere din mănăstiri, dar ştiţi că şi în Sfântul Munte se punea problema închiderii multor mănăstiri pentru că nu mai aveau personal monahal. Eu am intrat în mănăstire în 1992. După 1989, şi în Sfântul Munte după 1980 a fost un val, au fost tineri care au venit spre monahism. Astfel am trăit o oarecare împrospătare a vieţii monahale. Dar încă nu suntem suficient de formaţi. Şi asta se simte. Noi ne străduim să păstrăm tradiţia Părinţilor noştri, dar ţin să menţionez faptul că ne confruntăm şi cu aceste greutăţi. Şi nu sunt alte mijloace sau lucruri noi cele de care avem nevoie, ci aceleaşi. Ascultarea, dragostea, smerenia, rugăciunea lui Iisus, pe toate ne străduim să le practicăm, să le cultivăm. Să păstrăm modul de viaţă al Părinţilor noştri atât cât putem noi să păstrăm harul pe care ei ni l-au transmis.

Consideraţi că la noi s-a produs un hiatus în relaţia aceasta ucenic-duhovnic?

Nu s-a produs un hiat, dar sunt anumite probleme în privinţa asta. Duhovnicul meu, părintele Macarie Ioniţă de la Mănăstirea Pasărea, spunea că a observat un lucru. Dânsul a fost mai bine de 30 de ani duhovnic la o mănăstire de maici. Şi a observat că de la un parintele-arsenie-muscalu-2moment încoace, când venea vreo fată cu dorinţa de a rămâne la mănăstire, treceau prin ceva ce nu mai trecuseră mai înainte. Adică într-un trecut nu foarte îndepărtat, trecerea de la viaţa în lume la monahism era foarte lină. Trăiam o continuitate. Pe când acum, mărturisea părintele Macarie, întâi trebuie să dărâmăm ceea ce s-a zidit prost, şi apoi să construim ceva. Când dărâmi, nu ai satisfacţie, nu vezi cum zidirea ta se înalţă, ci simţi doar efortul, constaţi doar truda. Problema asta a apărut cumva. Nu putem zice că trăim un hiatus, dar înainte cred că oamenii, tinerii care veneau la mănăstire erau mai bine formaţi creştineşte. De aceea exista o continuitate. Aveau un fond, o bază care-i ajuta în continuitate, iar pentru părinţii duhovnici era mai uşor să-i îndrume. Aveau deja o temelie pusă pe care zideau.

Această trecere de la viaţa în lume la cea monahală e lucrul care sperie la începătorii în ale călugăriei? Faptul că se produce o ruptură prea mare între ce au trăit în lume şi ce întâlnesc în mănăstire?

Uneori îi sperie pe duhovnici (părintele râde). În sensul că au de-a face cu un material mai dificil de lucrat. Tocmai pentru că se impregnează în suflet ceva neconform cu Evanghelia. Primele impresii impregnate în copil sunt foarte puternice. Primele lucruri asimilate prind rădăcini. Şi dacă el nu este crescut în duhul Evangheliei, ci în spiritul Drepturilor omului, nu neapărat că ar fi ceva rău Drepturile omului, atunci el vine ca să-şi caute drepturile la mănăstire. Nu vine să ofere, nu vine să se jertfească, să se dăruiască. Nu vine format pentru ascultare. Şi e greu până când îşi înţelege aşezarea greşită a sufletului şi revine pe drumul cel sănătos.

Întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou. Pentru ce luptăm totuşi? Pentru ce ne înfrânăm de la patimi şi pofte, la ce bun lupta aceasta îndârjită împotriva răului lui din noi? Oare vom izbândi cândva?

Înţeleg că întrebarea se leagă de faptul că mântuirea ne este dăruită şi atunci pentru ce mai luptăm. În Taina Botezului, viaţa nouă este sădită în noi cumva. Este sădită, sigur că este sădită în noi. Domnul ne-a spus-o limpede: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5). Este adevărat ce a spus Mântuitorul, dar noi ne luptăm, şi o să mă folosesc de acest cuvânt, dacă cineva s-a născut, nu înseamnă că e om matur. Un copil e un copil, are nevoie să treacă prin atâtea ca să ajungă la maturitate. Să se împlinească, să se dezvolte, potenţialul lui să devină actual, să actualizeze ceea ce a fost sădit în el. Într-un copil nu se schimbă nimic. Toate îi sunt date cumva copilului. Dar luptăm pentru că vrem să asimilăm ceea ce ne-a fost dăruit. Domnul ne-a dăruit totul.

Nu de mult a fost în vizită la noi în mănăstire IPS Serafim al Germaniei. Şi mi-a plăcut cum a surprins realitatea aceasta. Sunt antinomice cumva, paradoxale lucrurile în trăirea noastră creştină, ortodoxă. Trebuie luate împreună două afirmaţii care par că se exclud. „Totul este dar de la Dumnezeu“. Totul, absolut totul, este darul Lui. Dar împreună cu afirmaţia asta trebuie să o luăm şi pe cealaltă: „Dă sânge şi ia duh“. Dar totul este dar de la Dumnezeu.

Vorbiţi-ne despre Sfânta Liturghie. Liturghia este doar obligaţia religioasă de a merge şi a asista duminica la o slujbă de 2 ore? Ce trebuie să însemne pentru noi mersul la Liturghie? Cum să ne pregătim pentru Liturghie?

De sufletul meu s-a apropiat foarte mult modul acesta de a înţelege, de a exprima lucrurile în ce priveşte Liturghia. La Sfânta Liturghie este vorba de un schimb de vieţi. Noi oferim lui Dumnezeu viaţa noastră, cu micimile, cu păcatele, cu toate neputinţele ei. Iar Domnul ne dă în schimb viaţa Lui. Lucrurile sunt foarte frumos exprimate în dialogul pe care îl poartă preotul sau arhiereul cu diaconul împreună-slujitor înainte de binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie. Redau introducerea dialogului dintre cei doi în exprimarea veche, uşor arhaică. Diaconul spune: „Vremea a face a Domnului este. Binecuvintează părinte!“ sau „Vremea este a face Domnul“. Asta spune totul despre Sfânta Liturghie. Adică noi am făcut, am făcut Sfânta Proscomidie, am adus darurile de pâine şi de vin, le-am pregătit pentru sfinţire, am făcut Utrenia, a fost lucrarea noastră. De acum încolo vremea să lucreze a lui Dumnezeu este. Poate în celelalte rugăciuni, în rugăciunile noastre particulare şi în Laudele Bisericii este mai mult acţiunea noastră. Să explic altfel. Vedeţi, la Utrenie, partea principală a slujbei se săvârşeşte la strană. Şi asta cumva sugerează lucrarea noastră, mersul nostru către Dumnezeu.Dar în Sfânta Liturghie partea principală, esenţială a slujbei se desfăşoară în Sfântul Altar. De aceea se începe dialogul aşa: „Vremea de acum este să lucreze Dumnezeu“.În Sfânta Liturghie vine Dumnezeu către mine. Este mişcarea Lui către noi, oamenii. De aceea, zic cumva că aici este vorba de un schimb de vieţi. Noi, sub forma pâinii şi a vinului, oferim lui Dumnezeu viaţa noastră. Iar El ni le oferă apoi, după sfinţire, ca Trup şi Sânge al Lui. Atunci cum trebuie să participăm la Sfânta Liturghie sau cum trebuie să ne pregătim pentru ea e de la sine înţeles. Să trezim, să deşteptăm în noi conştiinţa aceasta a faptului că mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, nu că nu ne-am putea întâlni oriunde până la urmă cu El, dar Dumnezeu a ales modul acesta de a lucra în lume. Mergem să ne întâlnim cu El, să ne oferim viaţa Lui. Şi câtă dragoste punem noi în ceea ce oferim, uite, oferim pâine şi vin la Liturghie… dar sigur că nu darul material este esenţial, ci dispoziţia cu care oferim acest dar, adică partea asta spirituală, duhovnicească, încărcătura pe care o dăm acestui dar. Noi oferim lui Dumnezeu viaţa noastră simbolizată prin darurile de pâine şi vin, iar El se oferă pe Sine Însuşi, ne oferă viaţa Lui.

Cum putem spori iubirea pentru Dumnezeu?

Domnul Însuşi ne-o spune: „Cine mă iubeşte ascultă poruncile Mele. Acela este care Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele“. Silindu-ne să păzim porunca dumnezeiască. Nu putem să ne sporim iubirea faţă de Dumnezeu neglijând porunca dumnezeiască. Aşa putem să ne sporim iubirea. O scânteie de iubire avem. Scânteia aceea trebuie să o sporim. Adică aşa cum în foc, vezi, punem lemne, punem combustibil, îl alimentăm ca să ardă, la fel scânteia iubirii Lui în noi El Însuşi o aprinde. Dumnezeu Însuşi o aprinde.Dar ţine de noi apoi să facem ca acest foc al iubirii să nu se stingă. Şi modul, felul cum alimentăm, calea pentru a alimenta această iubire este silirea spre păzirea poruncilor dumnezeieşti.

Aţi vorbit mai devreme despre copil şi despre matur. Aş vrea să discutăm acum despre ora de religie şi despre importanţa predării ei la cei mici, în şcoală. Ştiţi că această problemă a statutului orei de religie este intens dezbătută acum în societatea românească.

Despre importanţa ei nici nu ar trebui să mai discutăm, pentru că este evidentă. Părinţii sunt de multe ori nepregătiţi să transmită copiilor cele legate de Dumnezeu, de Biserică. Ei înşişi crescuţi, formaţi în perioada regimului comunist nu cunosc foarte multe lucruri. De aceea pentru copii sunt vitale aceste ore de religie. Cu privire la cum să li se comunice copiilor cunoştinţe, învăţătura despre Dumnezeu, aici nu ştiu dacă sunt eu nimerit sau pot să spun anumite lucruri. Am mai discutat cu profesorii de religie şi mi-au spus de problemele cu care se confruntă. Mi se pare foarte important să înţelegi unde se află copilul. Adică să porneşti de la problemele care-l frământă pe el. De la lucrurile care pentru el sunt vii. Şi legat de asta cumva să-L comunici pe Hristos, pornind de la lucrurile care-l frământă pe el. Pentru că există şi riscul de a transmite nişte cunoştinţe seci, care nu au priză cu viaţa lui, cu problematica vieţii lui. Să mă explic puţin. Ştiu că într-o vreme părintele Andrei Kuraev a făcut nişte gesturi care i-au contrariat pe unii oameni. Între altele, faptul că participa la nişte concerte de muzică rock. Ei, la concertele de muzică rock, el a şi predicat. În momentul în care a fost luat la întrebări, părintele Andrei Kuraev a spus ceva ce mie mi s-a părut a fi un lucru cu miez. A spus aşa: „Mai întâi nu merg la orice fel de concert de muzică rock. Am legătură cu vedetele muzicii rock din Rusia, dar nu cu orice vedetă de muzică rock. Adică sunt prieten şi merg la concertele unor vedete de muzică rock la care am simţit că au un miez în mesajul lor. Spre exemplu, cântecele lor vorbesc despre lipsa de sens, absurdul vieţii de astăzi. Tinerii aceia au nişte căutări. Şi primul lucru pe care-l fac atunci când mă duc acolo nu este să le spun tinerilor: «Mergeţi la biserică, rugaţi-vă, spovediţi-vă!» Ci îi îndemn: «Luaţi în serios ceea ce spune tocmai, să zicem, idolul vostru, starul vostru». Pentru că sunt zeci de mii de tineri fani ai respectivei vedete de muzică rock. «Luaţi-l în serios. Nu participaţi doar la un concert unde aveţi parte de o muzică frumoasă şi de o atmosferă de destindere. Ci luaţi mesajul în serios». Pentru că, zice părintele Andrei Kuraev, intuiesc că, dacă vor lua în serios mesajul, firul, drumul pe care au pornit îi va duce până la urmă la Hristos, Calea şi sensul vieţii noastre. Ce mi s-a părut adevărat în ceea ce spune părintele Andrei Kuraev? Că e nevoie cumva să te cobori la nivelul de înţelegere al copilului, să vezi întâi ce-l preocupă pe el. Copiii, în general, au sclipirile şi intuiţiile lor, au problemele lor foarte vii. Tocmai de aceea ne surprind de multe ori. Pornind de la problemele lor, să găsim o cale de a-L comunica pe Hristos.

Pr. Nicolae-Cristian Cada: Reflecţii creştine. Fericirea – între psihologia pozitivă şi vieţuirea în Hristos

Deşi „destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi“ – aşa cum observa Petre Ţuţea vorbind despre parcursul funest al omului, care „culminează în cimitir“, deoarece „ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim“ -, fiecare generaţie caută nostalgic paradisul (după titlul cărţii celebre a lui Nichifor Crainic). Omul este orientat de trecerea timpului şi de suferinţă către moartea trupească şi, poate că tocmai de aceea, îşi doreşte să fie fericit.

În vechime, idealul de fericire era proiectat aproape fără excepţie asupra fiinţelor supreme, de dincolo de lumea văzută. Zeii erau imaginaţi ca fiinţe fericite prin excelenţă, fiind vorba despre un atribut rezervat exclusiv acestora. Idolatria era întrucâtva o încercare de a diminua distanţa dintre zei şi oameni şi în privinţa fericirii.

Pentru a defini fericirea, mai toate religiile au proiectat în ordine telurică tot ce ţinea de perfecţiunea cerească şi invers. Chiar şi pentru poporul ales, fericirea era recunoscută într-o viaţă binecuvântată de Dumnezeu cu abundenţă materială, cu o poziţie socială respectabilă (dacă nu chiar înaltă) şi cu o familie numeroasă formată dintr-o soţie serioasă şi copii sănătoşi, toate acestea fiind înţelese ca o răsplată divină pentru teama arătată lui Dumnezeu şi respectul faţă de Legea descoperită de Yahweh lui Moise.

În timp, valorile care calificau fericirea au evoluat în funcţie de sistemul de interpretare ales. Dacă s-a optat pentru o abordare teologică (ca în cazul drepţilor şi profeţilor Vechiului Testament), fericirea a devenit un scop care privea relaţia cu Dumnezeu şi permanentizarea acesteia. Dacă, dimpotrivă a fost preferată înţelegerea fericirii în direcţia emancipării de „ipoteza divină“, aceasta a fost redusă la ceea ce poate oferi prezentul, lumea văzută, fiind confundată adesea cu plăcerea, altădată impusă cu forţa (ca în cazul hedonismului, al consumerismului şi al ideologiilor totalitariste).

Inclusiv încercările recente ale psihologiei moderne, care face din problematica fericirii principalul obiect de studiu, se situează pe linia antropocentrismului antic enunţat lapidar de Protagoras. „Omul este măsură a tuturor lucrurilor“, inclusiv a fericirii, pe care o poate dobândi realizând un echilibru între gândirea pozitivă şi cea negativă, independent de valorile personalismului divino-uman creştin. Fericirea este tradusă parcă în categorii electrochimice, conform cărora omul se confundă cu o baterie sau un acumulator, o entitate bipolară asemenea unui electrod. Îmbrăţişată aproape ca o religie de omul modern confruntat cu un sindrom depresiv acut, această încercare de soluţionare a problematicii fericirii îşi arată limitele prin faptul că nu reuşeşte să elibereze de sub tirania demonului întristării („însoţitoare a akediei“ â lâncezelii, după Evagrie Ponticul). Incapacitatea vine din asumarea la nivel psihologic a viziunii idolatre cu privire la fericire.

Abordarea teologică a fericirii conduce la împlinirea divină a umanului în Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu întrupat este idealul de fericire şi Cel care împlineşte pentru om acest ideal. Calea către fericire este Hristos, care asumă suferinţa şi moartea blând şi smerit. Jertfa Sa împlineşte lecţia sau programul fericirii redate în deschiderea Predicii de pe Munte (cf. Matei 5, 3-12; Luca 6, 20-23).

Ceea ce propune Hristos, prin Evanghelia şi modul Său de a fi şi de a muri, este concentrat în „Fericiri“, El fiind întruparea fericirii divine. Aceasta este dăruită în Iisus Hristos şi în Biserică (taina întâlnirii fericite între Dumnezeu şi umanitate) prin exersarea virtuţilor, în care un rol central îl au valori ca sărăcia/smerenia, umilinţa, blândeţea, preferinţa pentru dreptate şi pace, mila sau bunătatea, curăţenia sufletească, toate accesate ascetic şi încununate martiric. Nefericirea nu este rezultatul eşecului material, profesional, social şi personal, ci al lipsei de opoziţie la ispite şi al vieţuirii păcătoase. Iar eşecul de orice natură asumat duhovniceşte se face prilej de biruinţă asupra cauzelor nefericirii.

Pe de o parte, Mântuitorul arată că fericirea este netrecătoare şi nu se confundă cu starea indusă/asigurată efemer de prosperitate şi de succes, obţinute fie şi printr-un echilibru între valorile umane pozitive şi negative, echilibru instaurat egoist în om şi societate. Pe de alta, virtuţile conduc către un mod de a gândi şi de a fi care conferă încă de aici participarea la bucuria Domnului, dăruită deplin în viaţa de dincolo de moarte, unde nu este nici întristare şi nici suspin, ci fericire veşnică în comuniunea sfinţilor cu Unicul Sfânt.

De la reinaugurare, Casa Culturii „Ion Creangă” din Târgu Neamț, condusă cu mult profesionalism de doamna Margareta Mihăilescu, cunoaște un veritabil maraton de evenimente spirituale și cultural-artistice, adeverind astfel spusele unui mare gânditor, A. Rademacher: „die Seele Kultur ist die Kulturder Seele“ (sufletul culturii este cultura sufletului).

În spiritul acestui ideal înălțător, în ziua de 12 februarie a.c., cârmuitorul locașului de cultură a organizat un emoționant eveniment închinat poetului de dincolo de Prut, din România înstrăinată, Grigorie Vieru, la comemorarea a 80 de ani de la naștere. Grupul pensionarilor din oraș a ținut să ofere participanţilor un program special, dedicat celui numit și „Eminescu al Basarabiei”, alăturat cu o frățească dragoste de nepieritorul Luceafăr al poeziei românești. Momentul a debutat cu o slujbă de pomenire la care diriguitorul evenimentului m-a invitat să particip. Totul era învăluit în pace și lumină. Colacii, alăturaţi celorlalte ofrande frumos rânduite de neîntrecutele gospodine, îmi aminteau de o mărturisire tulburătoare a poetului basarabean. În urmă cu vreo 7-8 ani, am avut bucuria să-l întâlnesc personal pe Grigore Vieru la „Serile de poezie” de la Vânători-Neamț. Îi citisem multe din versuri, pe unele le-am fredonat în tinerețile mele, odată cu marii rapsozi ai pământului românesc înstrăinat, Doina și Ion Aldea Teodorovici. I-am strâns mâna emoționat, conștient că am în față un om înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har. Într-o clipă de tihnă, maestrul Vieru a povestit o întâmplare cu totul zguduitoare, pe care am mai relatat-o. Cu riscul de a mă repeta, o aștern din nou aici, căci merită să ne-o întipărim bine în minte.

Povestea maestrul că în satul prunciei lui, Pererâta, din fostul județ Hotin, despărțit de Miorcanii lui Pilat de o graniță nedreaptă, dar și de apele cele înlăcrimate ale bătrânului Prut, părinții lui Pavel și Eudochia, ca și restul sătenilor, se mâhneau foarte că biserica le-a fost închisă de bolșevici, iar preotul arestat. Venise sărbătoarea Paștilor și nu aveau unde sfinți coșul cu bucatele tradiționale. S-au sfătuit să facă priveghere de toată noaptea, fiecare la casa lui, iar la revărsatul zorilor, când vor auzi clopotele de la biserica de dincolo de graniță, semn că preotul și frații români ies din sfântul locaș în procesiune pentru sfințirea ofrandelor pascale, să meargă cu toții la marginea satului, către Prut, purtând coșurile cu merinde, și să cânte „Hristos a înviat!”. Aveau nestrămutată credință că Duhul Sfânt poate trece peste graniță ca să le sfințească și lor cozonacul, pasca și ouăle roșii, că harul dumnezeiesc nu se lasă îngrădit de o sârmă ghimpată. Am cugetat mult la cele spuse de poetul ce reprezintă Basarabia tăinuită într-un nume. Cu cât dor acei oameni năzuiau ca Dumnezeu să rămână prezent în viața și sufletele lor, iar noi astăzi, cu o crasă indiferență, asistăm la scoaterea Domnului din școli, din viața copiilor, la devorarea societăţii româneşti de către flagelul necruțător numit secularizare, care îl elimină pe Dumnezeu din viața și preocupările noastre.

gv_2Așadar, pe 14 februarie Grigorie Vieru ar fi împlinit 80 de ani. Însă, în urma unui stupid accident, acum șase ani, (unii spun că dușmanii poetului n-ar fi fost străini de tragica întâmplare), pe 18 ianuarie, inima marelui român a încetat să mai bată. Nu-mi propun aici să încropesc o biografie a literatorului. Există multe scrieri în acest sens. Doresc doar a evidenția că poetul Grigorie Vieru, deși a trăit în România înstrăinată, prin lupta sa pentru unitatea neamului, aparţine tuturor românilor. Chiar plecat să stihuiască în ceruri, el rămâne prezent printre noi prin opera sa impresionată, orânduită în paginile a peste zece volume. Din păcate, nu mulți dintre noi mai avem timp să deschidem vreo carte de poezii. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „Nu ne țin de foame versurile, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au o oarecare dreptate! Dar parcă fără dragostea pentru tot ce-i frumos și curat, scris cu nețărmurită afecțiune față de spița din care ne-am luat plămada, devenim și mai săraci, mai înfometați, mai datori.

Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.

Voiesc a mai aminti un lucru emoționant din zbuciumata-i existență: cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în „Betleemului” prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment a declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el, întru așteptarea Veșniciei. De aceea meseriașii au pregătit o a doua piatră tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le-a rânduit spre dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i-a împrumutat sânge din sângele ei, a scris: „pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil“. Pe epitaful său s-au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“. Cei prezenți l-au rugat să le tălmăcească zicerea, căci pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M-am convins încă o dată de aceste adevăruri, săptămâna trecută, când marea artistă a cântului popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca mi-a trimis spre audiție mai multe poezii din creația poetului basarabean în interpretarea dumisale. Nădăjduiesc ca în curând minunatele rime aduse la viață de graiul său inconfundabil să le vom putea găsi imprimate pe un CD.

Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță la cel al împuținării dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul, la fel, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

În încheiere, vă propun să ne împărtășim, măcar pentru câteva clipe, din dulceața versului său plin de doruri și suferințe:

 

Reaprindeți candela

Reaprindeţi candela-n căscioară,

Lângă busuiocul cel mereu —

Degerat la mâini şi la picioare,

Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvile creştine,

Ce păcate oare-ai săvârşit,

Că Te-au dus acolo şi pe Tine

În Siberii fără de sfârşit?

Toate le ierţi, Doamne de sus,

Cu blândeţe măreaţă,

Chiar şi pe cei care Te-au dus

În Siberii de gheaţă…

Frigul ninge şi pustiul plouă,

Degerată-mi este inima.

Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă

Fără sfatul şi lumina Ta.

Doamne, intră şi-n a mea chilie

Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi,

Să ne încălzim cu bucurie

Unul lângă altul, ca doi fraţi.

candela

candela


Categorii

Basarabia, Parintele Constantin Sturzu, Poezie, Preoti si duhovnici romani, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “INFRICOSATORUL TEST AL NEIUBIRII/ Interviu cu Parintele Arsenie Muscalu: LA SFANTA LITURGHIE e un SCHIMB DE VIETI/ Comemorarea poetului GRIGORE VIERU: “Vin din Basarabia, unde românii sunt saraci de mangaiere”/ “Fericirea” psihologiei pozitive vs. fericirile vietuirii intru Hristos

  1. Dupa mine, par. Sturzu a pus punctul pe ‘i’. Despre asta este de fapt vorba. Asta este fondul. Restul e procedura. Procedura este un MIJLOC pentru a atinge fondul (iubirea, asa cum e descrisa in ‘Corinteni’), adica OBIECTIVUL. Problema enorma, uriasa, a credinciosilor apare atunci cand confunda MIJLOCUL cu SCOPUL (obiectivul). Adica atunci cand procedura devine obiectiv in sine, si este ratat fondul. Asta poarta numele, cred, de ‘ispita de dreapta’. Si este (mi se pare mie cel putin), alaturi de ecumenism si de credinta vazuta ca o forma de nationalism (ratacirea asta poarta un nume, am uitat care), una din marile ispite care ii bantuie pe ortodocsi.

    Pe mine ma uimeste de pilda cu cata aviditate sunt selectate de unii ortodocsi textele care vorbesc de necesitatea procedurii (de ex., a postului alimentar) sau de subtile dezbateri teologice, si cat de usor sunt ignorate cele care pun accent pe PRACTICA smereniei si a iubirii!! Cred sincer – si ma pot sprijini aici pe ENORM de multe cugetari ale marilor parinti ai Bisericii, inclusiv mari parinti romani contemporani – ca poti sa tii posturi negre de 80, nu de 40 de zile, ca poti sa fii doxa de teologie si sa nu ratezi nici o Vecernie… daca nu stii sa-ti deschizi sufletul si sa iubesti in mod efectiv aproapele, totul este absolut i-n-u-t-i-l. Din contra, devine chiar (si asta o spunea Arsenie Papacioc daca nu ma-nsel) MAI nociv, pt ca iti confera acea parere de sine fariseica, sporeste in om mandria ascunsa si judecarea subtila a aproapelui (‘multumesc Doamne ca nu sunt ca vamesul acela…’). Pana la urma, poruncile Domnului nu tin nici de post, nici de intelegerea naturii Sfintei Treimi – tin doar de SUFLET. Pt ca blandetea, milostivirea, nejudecarea aproapelui, asumarea linistita a crucii, cat de marunta ar fi ea, lepadarea de sine, iertarea samd sunt calitati ale SUFLETULUI, si nu ritualuri exterioare. Ritualurile sunt f importante, evident, Tainele deschid PORTI prin care primim daruri. Dar toate aceste daruri, toata aceasta lumina, o sa alunece pe langa o inima impietrita si osanditoare, fara sa patrunda nimic. Uitam adesea ca primul intrat in Rai a fost un…talhar! Talhar nu este doar hot, talharul este si ucigas de oameni! Ori omul asta a castigat Raiul intr-un ultim moment, printr-un act de DESCHIDERE A INIMII. Este vorba de cei sositi in al doisprezecelea ceas, care vor lua o plata poate mult mai mare decat cei care au trudit ‘o zi’ intreaga. Vor lua plata pe masura deschiderii inimii lor, a acceptarii smerite a micsorarii in favoarea cresterii aproapelui – asta e iubirea! Si nu e deloc asa usoara cum ne inchipuim poate prea des. Si, mai grav, este esentiala. Iar unii dintre noi s-ar putea sa fim mult mai departe de ea (si, deci, de Rai) decat ne imaginam.

    Spunea cineva la un moment dat ca orele de educatie civica nu inlocuiesc orele de religie. Si asa e, nu le pot inlocui. Dar le completeaza. Pt ca educata civica este in fond, atunci cand este facuta asa cum trebuie, CREDINTA APLICATA. Eu sunt mama si stiu foarte bine: degeaba le vorbesti copiilor despre iubire, dragoste si cat de bun este Dumnezeu. E bine, dar nu e suficient. Credinta este o practica de zi cu zi. Tu le spui de necesitatea iubirii si a iertarii, dar ei vad ca uneori este nevoie si de dreptate. Ori a aplica dreptatea ‘strategic’, cu iubire, nu e un lucru chiar la indemna. Iar a o lasa sa se propage libera in numele iubirii, se vede treaba ca nici asta nu e bine. Lucrul asta e posibil doar daca ai o inima formidabil de curata si smerita, a carei lumina iradianta il face pe agresor sa se rusineze fara sa fie nevoie de cuvinte. Unii au acest dar, dar marea majoritate, nu. Si atunci este nevoie de un pic de tactica. E nevoie sa inveti copilul sa castige respectul celorlalti aratand ca se respecta, dar sa faca asta fara duritate, ci cu o ‘demnitate iubitoare’, ca sa zic asa. Educatia civica are rost. Degeaba il invat pe copil desre necesitatea de a fi bun, daca nu il invat CONCRET ce inseamna asta, daca nu il invat sa cedeze locul unui batran, chiar daca asta inseamna putina oboseala, sau daca nu il invat sa ia cu curaj partea unui copil hartuit de ceillati chiar daca asta inseamna sa isi riste popularitatea, sau daca nu il invat virtutea rabdarii si a ascultarii aplicate cotidian – la o coada la care un altul ti-o ia inainte, intr-o imprejurare in care cineva are nevoie de un ajutor, cat de mic, care reclama un sacrificiu, fie el si marunt..samd.

    Ori au trecut deja multe generatii de romani care nu au fost invatate si educate in acest spirit. Asta si explica constatarile par. Arsenie din interviul din ‘Lumina’. Copiii – si asta observ de ani multi de zile – fie sunt mustruluiti pt nimicuri (pt nevoia fireasca de joaca, de miscare, de testare), fie sunt mustruluiti pt lucruri serioase, dar cu un ton rece, agresiv, iritat, nervos, fie sunt incurajati sa aiba atitudini revendicative, egoiste, de auto-gratificare egotica permanenta. Iar asta a lasat o amprenta cumplita asupra poporului. Amprenta pe care, si imi pare rau sa o spun, nu gasim atat de acuta la alte neamuri, la care privim altfel cu un dispret adanc de la inaltimea Ortodoxiei noastre.

    Si, poate, acest lucru este, cumva, si un esec al preotilor, pe care Biserica ar trebui sa si-l asume ca atare. Pt ca, degeaba incercam sa ne ascundem dupa deget, dar noi nu parem in momentul de fata un popor ortodox daca e sa juecam dupa modul in care ne purtam unii cu altii, ci mai degraba un popor bolnav, grav bolnav. Iar cand spun asta nu ma gandesc la genul de oameni pe care ii vezi la tv sau prin baruri sau la gratare, ci ciar la noi, cei din Biserica. Si poate mai abitir la noi! Sigur, sunt si oaze de frumusete sufleteasca si daruire, dar ma tem ca ele nu prezinta regula ci mai degraba exceptia…

  2. Spune Parintele Arsenie Muscalu: “La Sfânta Liturghie este vorba de un schimb de vieţi. Noi oferim lui Dumnezeu viaţa noastră, cu micimile, cu păcatele, cu toate neputinţele ei. Iar Domnul ne dă în schimb viaţa Lui”. Prin aceasta Parintele este in acelasi duh cu Arhim. Zaharia Zaharou care da aceeasi marturie in cartea “Rascumparand vremea”, sau, pe de alta parte, asa cum se poate vedea si dintr-o conferinta despre Sfanta Liturghie:
    http://corortodox.blogspot.fr/2014/11/parintele-zaharia-zaharou-despre-cum-ne.html

  3. Iubirea este renuntare, sau mai duhovniceste spus jertfire, si acest ceva care iti prisoseste sau nu, si pe care-l dai sub forma materiala sau spirituala nu ar trebui sa implice o reciprocitate, o recompensa, sau o recunoastere. Majoritatea oamenilor nu vor sa renunte sau sa se jertfeasca. De aceea ne este frica de ceea ce vine peste noi, si care ne poate pune in situatia “limita” de a renunta, de a ne jertfi, adica de a marturisi.

  4. @Cineva:

    Ce mai e si prostia aia? Vreo facatura protestanta? Crucea are trei barne orizontale inca de la rastignire, mai fratilor.

    http://oca.org/questions/liturgicarts/three-bar-cross

  5. Un film istoric de care nu credea cineva sa mai auda vreodata. Avand ca subiect drama refugiatilor din Basarabia, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca si a ororilor comise de trupele NKVD-ului, predecesoarea KGB-ului, filmul a fost interzis dupa ocuparea tarii de catre Uniunea Sovietica, iar protagonistii acestuia aruncati in inchisori.
    Este o pagina de istorie a Basarabiei, adevarata Istorie a Basarabiei, a Romaniei implicit.

    http://www.telecinemateca.com/filme-romanesti/odessa-in-flacari/

  6. Pingback: “Batalia cea mai mare din toate timpurile a fost data pe Cruce” – PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre “NEBUNIA CRUCII” in fata DUHULUI SATANIC AL VEACULUI. Cum rascumparam vremea? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare