AMBASADA RUSIEI IN ROMÂNIA si cursul sau scurt de RESCRIERE a ISTORIEI NATIONALE …din perspectiva unui nou vechi colonialism cultural moscovit. CUM A FOST “ELIBERATA” BASARABIA IN 1812 SI ALTE ASEMENEA TRUNCHIERI ALE ISTORIEI

17-03-2017 8 minute Sublinieri

Putin, impartasind cu Dodon pasiunea pentru istoria relatiilor romano-ruse…

Ambasada publică prima schiță dintr-o serie de materiale informative şi de referinţă cu privire la „Scurta retrospectivă a relaţiilor ruso-române” dedicată perioadei de la Evul Mediu până la Primul Război Mondial

Prima schiţă: de la Evul Mediu până la Primul Război Mondial

Un rol important în formarea unei baze solide pentru relaţiile ruso-române l-au jucat relaţiile de bună vecinătate, vechi de secole. Timp de secole, domnitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti au solicitat în mod repetat protecţie de la marii cneji şi ţari ai Moscovei, au încheiat cu ei diverse acorduri pentru protejarea ţării şi popoarelor lor de invazia polonezilor, lituanienilor, hanilor tătari, de asuprirea otomană şi de birurile nesfârşite către sultanul turc. Ortodoxia şi mentalitatea similară a popoarelor noastre au reprezentat garanţia pentru dezvoltarea prieteniei acestora.

Rusia a sprijinit întotdeauna Principatele Române în lupta lor pentru independenţă faţă de Imperiul Otoman. În secolul al XV-lea domnitorul moldovean Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă politico-militară cu Rusia, întărită prin căsătoria fiicei sale Elena cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea.

De la mijlocul secolului al XVI-lea, din timpul domnitorului Petru Rareş, legăturile dintre Principatul Moldovei şi Moscova s-au consolidat în mod deosebit. Domnitorul moldovean a menţinut contacte strânse cu Vasile al III-lea şi Ivan al IV-lea. Moldova şi-a consolidat definitiv năzuinţa de încetare a relaţiilor de vasalitate faţă de Turcia, cu ajutorul armelor ruseşti, iar Rareș însuşi s-a înrudit cu dinastia Rurik. La sfârşitul secolului al XVI-lea Mihai Viteazul, domnitorul Ţării Româneşti, de asemenea, a încheiat o alianţă cu Rusia pentru lupta împotriva duşmanului din afară.

Cererile de luare a Moldovei sub protecţia Moscovei au durat de-a lungul întregului secol al XVII-lea. Conducătorii moldoveni, Antioh Cantemir (fratele lui Dimitrie Cantemir), Constantin Duca şi Mihail Racoviţă au făcut intervenţii repetate la ţarul rus să-i ia “sub mila sa”, adică, sub protecţia sa. In anii domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) s-au stabilit relaţii diplomatice permanente între Rusia şi Ţara Românească.

La mijlocul secolului al XVII-lea, ţarul rus Alexei Mihailovici a primit solia Moldovei în frunte cu mitropolitul Ghedeon, care a discutat problema unirii cu Rusia. În numele gospodarului Gheorghe Ştefan şi al întregului popor al Moldovei Mitropolitul a jurat credinţă ţarului rus. In afară de aceasta, trebuie remarcat şi tratatul semnat în secolul al XVII-lea între ţarul Alexei Mihailovici şi domnitorul Vasile Lupu. Este cunoscut faptul că domnitorul moldovean l-a informat pe ţarul rus cu privire la situaţia din Imperiul Otoman, fapt care a fost de mare importanţă pentru Moscova

Sub Petru I relaţiile ruso-moldoveneşti au căpătat o semnificaţie deosebită pentru ambele părţi. Relaţiile de prietenie au fost construite între Petru I şi Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. Tratatul de la Luţk, din 1711, încheiat între ţarul rus şi domnitorul moldovean, a definit pe termen lung orientările geopolitice ale Rusiei şi Moldovei. Cele două ţări s-au unit pentru a lupta împotriva unui inamic comun, în condiţii care nu lezau niciuna dintre părţi. În conformitate cu tratatul, Principatul Moldovei urma să treacă sub protecția Rusiei, păstrându-şi statutul de stat independent, suveran şi vechile obiceiuri ale ţării. De asemenea, conform tratatului, i se înapoiau pământurile acaparate de Turcia. Tronul domnitorului i se atribuiau dinastiei Cantemir. Deşi Campania de la Prut a lui Petru I s-a încheiat cu o înfrângere militară, Dimitrie Cantemir a fost primit cu onoruri în Rusia, iar fiul său, Antioh, a devenit un remarcabil om de ştiinţă şi scriitor rus.

În urma numeroaselor războaie ruso-turce pentru anii 1806-1812 s-a reuşit slăbirea opresiunii Imperiului Otoman asupra popoarelor din zona Mării Negre şi din regiunea balcanică. Iar primul teritoriu eliberat a fost Basarabia care a primit pentru o perioadă lungă de timp un statut privilegiat în Imperiului Rus, fapt care a contribuit la o creştere economică şi demografică rapidă.

Populaţia Basarabiei a crescut de la 200 de mii de locuitori (în 1812), la peste 2,5 mil. (în 1915). În anul 1818, la Chişinău locuiau doar 5 mii de persoane, iar la începutul secolului XX, oraşul era deja al 5-lea în Imperiul Rus, în ceea ce priveşte populaţia, fiind un oraş european modern, cu clădiri ordonate, iluminat electric, cu tramvai, canalizare și apă curentă, teatre, precum şi cu o serie de instituţii de învăţământ mediu şi superior. Alte localităţi din Basarabia – Bender, Bălţi, Ackerman – din fostele târguri de provincie, de asemenea, au devenit adevărate oraşe.

O contribuţie inestimabilă la dezvoltarea Principatelor Române în timp ce acestea se aflau sub protectoratul Rusiei, a avut-o Pavel D.Kiseleff, care în calitate de reprezentant plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti (1829-1834) a pregătit şi a efectuat o serie de reforme importante pentru îmbunătăţirea guvernării statului. Sub conducerea sa, în Principate au fost adoptate “Regulamentele Organice”, care au fost valabile până la crearea în 1859 a statului român, şi care au stat la baza Constituţiei sale. În Moldova şi Ţara Românească s-au construit drumuri, ţăranii au dobândit libertatea personală, iar ţiganii au dobândit statutul de persoană – de acum ei nu mai puteau fi ucişi fără condamnare. În acest moment în Rusia nu fusese încă desfiinţată iobăgia.

Este demn de remarcat faptul că prima recunoaştere internaţională a independenţei României sub acest nume, a fost recunoscută prin tratatele de la San Stefano şi Berlin, din 1878, fapt devenit posibil după victoria Rusiei asupra Turciei în războiul din 1877-1878, în care ţările noastre erau aliaţi. Ca urmare, României i-a fost cedată Dobrogea, care aparţinuse până acel moment Turciei, aşadar Principatul a primit acces la mare prin portul Constanța. Rusia a fost printre primele ţări care au recunoscut independenţa României, şi încă de la 15 octombrie 1878, trimisul rus, baronul D.F.Stuart a înmânat principelui român (viitorul rege) Carol I scrisorile de acreditare. Această zi este considerată data oficială a stabilirii relaţiilor diplomatice ruso-române.

La 27 august 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Raportul de forţe nu a fost în favoarea Bucureştiului, şi numai datorită ajutorului acordat de aliatul rus s-a reuşit stabilizarea liniei frontului împotriva trupelor germane şi austro-ungare, pentru a salva ţara de la o înfrângere iminentă. O pagină strălucită a relaţiilor de aliaţi din acel război a fost bătălia de la Mărăşti (iulie 1917), unde trupele ruseşti şi româneşti au repurtat o strălucită victorie asupra inamicului. Dovada încrederii dintre Imperiul Rus şi Regatul Român este referirea la depozitarea în Rusia a Tezaurului românesc şi a altor valori ale statului, inclusiv arhive, la sfârşitul anului 1916 – în anul 1917, atunci când situaţia de pe frontul românesc a fost critică[1].

Însă, cu apropierea Antantei de victorie în Primul Război Mondial, mai întâi în anul 1917 se prăbușește puterea de 300 de ani a dinastiei Romanov, apoi – în urma revoluției bolșevice – la începutul anului 1918 este nevoită să iasă din război și Rusia istovită, care nu o dată prin acțiunile sale ofensive a retras forțele Puterilor Centrale și a preîntâmpinat prăbușirea Frontului de Vest în Franța.

[1] În anul 1935, în contextul restabilirii relațiilor diplomatice românești au fost returnate arhivele, în 1956 – operele de artă și relicvele care au putut fi identificate, iar în 2003 a fost înfiinţată o Comisie mixtă ruso-română pentru studierea problemelor legate de istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema “Tezaurului românesc”.

Nota noastra

Ideea pe scurt la aceasta schita e unei istorii pe scurt 🙂 a relatiilor romano-ruse este ca, in virtutea ortodoxiei si mentalitatilor similare, Tarile Romane au cautat constant, din Evul Mediu pana la primul razboi mondial, protectia, ”mila” si chiar unirea (prin Moldova) cu Imperiul Tarist/Rusia. Nimic mai firesc, asadar, ca anexarea Basarabiei in 1812 de catre Imperiu si transformarea acestui pamant romanesc in gubernie. Dar, de fapt, in aceasta schita a scurtei istorii, anexarea din 1812 este descrisa prin termenul cheie de ”ELIBERARE”.

Termenii istoriografici pentru astfel de momente cheie nu sunt niciodata neutri. A spune ca Basarabia a fost ”eliberata” prin incorporarea ei de catre Rusia la 1812 este identic cu a spune ca Chisinaul a fost ”eliberat” de trupele sovietice in al doilea razboi mondial, lucru care va urma, cel mai probabil, sa fie folosit in ”a doua schita”.

Fie si acest exemplu si era de ajuns pentru a ilustra conceptia colonizatoare, deloc fina, expusa in aceasta schita a relatiilor romano-ruse, a marelui vecin de la rasarit. Dar, mai sunt si altele, precum si conceptia generala degajata de textul citat.

In primul rand, lipseste complet modul in care romanii, fie din Tara Romaneasca, fie din Moldova, ii priveau pe rusi. Lipseste, de asemenea, o evaluare a importantei pe care romanii o acordau rusilor. Pentru ca, de fapt, pana in sec XVII Rusia era mult prea indepartata de tarile romane pentru a exista vreun curent de opinie favorabil sau vreo asteptare substantiala din partea elitelor locale fata de rusi. Dimpotriva, cei mai importanti voievozi romani se considerau legitimi mostenitori ai Bizantului si ai basileilor bizantini, unii dintre ei avand chiar planuri de refacere a vechiului imperiu (cum ar fi cazul lui Serban Cantacuzino). Mai mult decat atat, in luptele cu otomanii, voievozii romani, si nu tarii, se aflau in prima linie si erau considerati astfel de contemporani (Mihai Viteazul, Stefan cel Mare). Asadar, Rusia ocupa mai degraba un loc marginal in planurile politice di in imaginarul local, iar primele idei despre rolul de eliberatori ai crestinilor ortodocsi de sub tirania otomana au venit de la clerici greci sau sarbi.

In ceea ce priveste pomenita cerere de ”unire” pe care ar fi facut-o Mitropolitul Ghedeon, se cuvine mentionat faptul ca domnitorul Gheorghe Stefan fusese una din capeteniile (logofat) voievodului Vasile Lupu, pe care l-a tradat, reusind sa obtina tronul Moldovei intre 1653-1658. Cu o pozitie fragila, Stefan era in cautare de aliante care sa-i securizeze tronul, de fapt, asadar solia mitr. Ghedeon nu denota o tendinta in crestere a politicii locale, ci o incercare izolata a unui boier aventurier (cartea poloneza nefiind disponibila). In fine, e ciudat si termenul de ”unire”, avand in vedere ca tratatul propus de trimisii lui Gheorghe Stefan continea propuneri cu totul straine de conceptul ”unirii” – Moldova sa fie condusa de domnitori autohtoni; sa-si recapete cetatile de pe Nistru si Dunare; sa poata mentine relatii cu tatarii pentru Bugeac, teritoriu din sudul Basarabiei pe care-l considerau sub autoritatea lor. 

In al doilea rand, politica lui Petru cel Mare a fost deosebit de pagubitoare pentru Tarile Romane. Practic, din cauza deciziilor sale hazardate, Tara Romaneasca l-a pierdut pe Constantin Brancoveanu si a pierdut, de asemenea, domnia pamanteana, iar Moldova l-a pierdut pe Dimitrie Cantemir. Iar politica de expansiune a lui Petru cel Mare, sub pretextul ”eliberarii” ortodocsilor, este vadita. Din momentul in care Rusia a devenit o prezenta cu greutate in regiunea Tarilor Romane, jocul geopolitic si interesele imperialiste ale Moscovei au dictat ritmul istoriei. De altfel, am precizat aceste lucruri in cartea noastra despre Sfintii Martiri Brancoveni: 

Un extras lamuritor:

De la Răsărit începe să se afirme, pentru prima oară în spațiul european, Imperiul Rusesc al lui Petru cel Mare. Obiectivul acestuia este tot extinderea în Europa Centrală și Balcani.

În plus, țarul Petru propagă mitologia salvatorului pravoslavnic al popoarelor ortodoxe și are loc debutul mitului celei de-a treia  Rome. Se colportează, în acest sens, pseudoprofeții despre eliberarea Constantinopolului din robia „agarenilor” (turcilor) de către un neam „pavlos” (blond) venit din nord. Este un contrast între acest mit, până la urmă propagandistic, și acțiunea concretă a basileului autentic bizantin, Brâncoveanu, care susține, efectiv, prin donații, relații personale și cărți, întreaga lume ortodoxă aflată sub autoritatea turcilor. Un alt contrast este dat de faptul că Petru cel Mare, hipnotizat de civilizația apuseană, acționează în interiorul Rusiei sub un vădit duh modernizator și  occidentalizant, pe când Brâncoveanu este, cu adevărat, ca un ultim ecou al împărăției bizantine ce acționează în sens contrar, în sensul unei manifestări a substanței/structurii sufletești proprii civilizației sale.

Curtea sa domnească este adevărat nod patriarhal răsăritean, cronicile consemnând desele vizite și reuniri ale patriarhilor Constantinopolului și Alexandriei la București sau în alte reședințe ale domnului, cu care familia domnitorului și el însuși întrețineau corespondență. Am putea spune, fără să exagerăm, că repetata trimitere elogioasă a contemporanilor săi la Sfântul Împărat Constantin are și  această semnificație: dacă primul Constantin începe perioada bizantină, există și un ultim Constantin care o încheie, printr-un ultim răsuflu al acestei civilizații.

De altfel, nici cronicarii români nu sunt entuziasmați de Țar – Anonimul Brâncovenesc îl descrie drept „cam nebun, lipsit de minte”, aliniindu-l figurilor de aventurieri politici ai acelei perioade, primedioși pentru războaiele pe care le provoacă în „fandasiile” lor.

[…]

Vodă apelase la ajutorul Țarului Petru pentru a realiza o acțiune  coordonată  prin  care  să  îndepărteze dominația otomană și, totodată, să protejeze pe ortodocși de imperialismul apusean de nuanță catolică. Încă din 1697 îi trimisese scrisori în care cerea eliberarea Bugeacului de tătari și o alianță anti-otomană, astfel ca,

„fugind de șarpele agarenilor, să nu cadă (creștinii ortodocși – n.n.) în gura papistașilor”.

Petru nu a răspuns, însă, propunerii domnitorului român, deoarece rațiunile după care se conducea erau imperialist-expansioniste și nu țineau de salvarea ortodocșilor din Răsăritul Europei și din Balcani: prioritatea țarului erau cuceririle din nord, din zona Mării Baltice, intrând astfel în război cu regele Suediei, deși, teoretic, ambii erau creștini și s-ar fi presupus că ar avea misiunea de a combate imperiul turcesc. Petru cel Mare va veni către Balcani mult mai târziu, însă într-un mod imprudent ce va duce la pierderea lui Brâncoveanu, cel mai important principe ortodox din regiune.

[…]

În aceste împrejurări, înconjurat de falși prieteni și brutali stăpânitori, linia urmată de Brâncoveanu a fost aceea de a nu vrea să meargă„nici spre o parte, nici spre alta”, așa cum descrie Anonimul atitudinea voievodului când Petru cel Mare se aventurează  să  atace Imperiul Otoman în 1711.

[…]

În schimb, în 1711, spre sfârșitul domniei sale, provocarea vine dinspre Răsărit, din partea lui Petru cel Mare, care reușește să-l angreneze pe Dimitrie Cantemir într-un război pripit cu turcii. Un alt Cantacuzino, Toma, boier cu mare rang la curtea lui Brâncoveanu, dezertează în tabăra lui Petru, în condițiile în care voievodul căuta să domolească turbarea turcilor și să-și apropie, totodată, pe țar, pentru „chiverniseala pământului”

„Încearcă să păzească țara fără de primejdie de amândouă părțile, Turci și Moscali”, notează Greceanu.

Fuga lui Toma Cantacuzino, „din nebună mândrie”, contribuie decisiv la fragilizarea poziției lui Brâncoveanu la Înalta Poartă și prefigurează decizia mazilirii sale, sultanul pierzându-și încrederea în acesta.

Toate acestea sunt elementele unei politici externe românești, chiar arhetipal românești, aninați cum suntem în acest spațiu geopolitic în bătaia imperiilor și în cătarea ambițiilor imperialiste ale celor „fără minte” și fără omenie. De aceea, Brâncoveanu și sub acest aspect este o manifestare  a  unei  vocații  politice românești de atunci uitate: căutarea de a salva țara, de a proteja locuitorii, admițând suveranitatea vremelnică  a unui centru imperial doar din considerente de necesitate și pregătind, fără mișcări riscante, fără amăgiri cu privire la „aliați”, fie ei și frați creștini (dar imperialiști), momentul prielnic al ieșirii din robie.

De asemenea, mărturiile cronicilor timpului ne arată un anume realism românesc unitar în ceea ce privește punctul de vedere cu care sunt judecate evoluțiile imperiilor și impactul acestora asupra Țării. Lucrul este cu atât mai notabil cu cât cronicile sunt foarte partizane, efect al dezbinării, rivalității și dușmăniilor pe care marile familii boierești le întrețineau una față de cealaltă.Dincolo de acest partizanat, însă, nimeni nu se face, pe plan intern, purtător de cuvânt al intereselor străine, fie că e vorba de austrieci, turci, ruși. De asemenea, nu sunt preluate în limbaj și mentalitate perspectivele acestor centre de putere și civilizație, printr-o internalizare  a perspectivei străinilor.

[…]

Nu există, așadar, la cronicarii români, imperii ale răului și binelui, neamuri și împărății cărora să le fie transferate atribute rezervate, în ultimă instanță, doar celeilalte lumi – fie Împărăției Cerurilor, fie Iadului. De  aceea,  confruntările între „nemți”, „moscali” și „turci”, nu sunt privite mitologic, ca o înfruntare între buni și răi, ci ca o ridicare a neamurilor și a împărățiilor una împotriva celeilalte.

[…] integral AICI/ Pentru intreaga carte, vezi AICI

O singura observatie mai facem, inainte de a ne oprim aici cu istoria schitei, lasand pentru altii comentarea perioadei moderne si a primului razboi mondial. Nu este ciudat ca rusii sa se laude cu “contributiile inestimabile” aduse de Kiseleff? Pentru ca aceste contributii reprezinta, totodata, si prima opera substantiala de OCCIDENTALIZARE a Tarilor Romane. Sa te lauzi cu “civilizarea” altora prin institutii moderne imprumutate de la occidentali este ceva…

In concluzie, schita oferita de Ambasada Rusiei, nu de Dughin sau de alta voce neoficiala, ofera o varianta trunchiata a relatiilor romano-ruse, de pe pozitiile unei superioritati morale, culturale si militare si a unui imperativ pe care ni-l atribuie generos, fara a ne intreba: acela al apropierii de Maica Rusie pentru a beneficia de “protectia” ei. Aceasta pare a fi cheia relatiilor romano-ruse si destinul istoric al Romaniei, in conceptia Ambasadei, adica a statului rus. Ce se intampla daca Romania isi refuza acest destin de colonie? Raspunsul se afla in cartile de istorie. Alea adevarate. 


Categorii

1. DIVERSE, Basarabia, Istorie, Opinii, analize, Rusia

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “AMBASADA RUSIEI IN ROMÂNIA si cursul sau scurt de RESCRIERE a ISTORIEI NATIONALE …din perspectiva unui nou vechi colonialism cultural moscovit. CUM A FOST “ELIBERATA” BASARABIA IN 1812 SI ALTE ASEMENEA TRUNCHIERI ALE ISTORIEI

  1. Din cate stiu eu, in absenta Patriarhului Constantinopolului, in conditii de necesitate, loctiitorul tronului Cezareei Capadociei poate conduce sedintele sinodale ca inlocuitor de drept al Patriarhului.

  2. Tare diplomația rușilor mai tot timpul- și pe vremea țarilor, și pe vremea bolșevicilor. Numai Taleyrand le-a ținut piept cu adevărat.
    Acu treaba este, ce face diplomația română??? Are anvergura de a o anula sau trimite în derizoriu pe cea rusă? Mira-m-aș!

  3. @cristian

    Nu stiu daca trebuie neaparat anulata, ca oricum nu poti si nici nu e nevoie. Ci sa existe (politica noastra externa), sa aiba consistenta, sa fie evident ca exista un proiect, o gandire nationala.

    Rusii nici macar nu-si bat capul sa devina “atractivi” pentru romani – de aia nu e nevoie de mare efort de “anulare”. Pare ca isi construiesc mesajele pentru o nisa restransa de rusofili dedicati care pot inghiti materialele lor. Alta e problema – prabusirea interioara, a noastra, iar aici, intr-adevar, rusii pot aduce o “contributie” decisiva, lucru care ar fi mult mai ieftin pentru ei decat investirea intr-o operatiune de atragere a Romaniei in sfera lor de influenta.

  4. Eu cred ca cel mai bine ilustreaza Tudor Gheorghe aliantele noastre romantate cu rusii si rusificarea si spolierea Basarabiei. Poate fara sa vrea.

    http://www.bestmusic.ro/tudor-gheorghe/nunta-domnitei-balada-de-copilarie-495100.html

    E mai bine sa vorbeasca Kuzmin si sa taca Klemm. de o mie de ori.

  5. Pingback: PROPAGANDA RUSA IN ROMÂNIA - adevaruri si mituri
  6. Pt admin: ”sa existe (politica noastra externa), sa aiba consistenta, sa fie evident ca exista un proiect, o gandire nationala” Aici este durerea mea!!! Noi românii parcă nici nu mai existăm pt străini, în general, pt ruși în special.
    Nimic la pătrat….

  7. Versurile La Nunta domnitei sunt de Al. O. Teodoreanu, dar magistrala e punerea pe note.

    – Spuneam ca e mai bine sa vorbeasca Kuzmin si nu Klemm, pentru ca nu vad cine serveste materiale informative de la Ambasada Rusiei. Mai multa reclama i-au facut ziarele la acest work-shop de Chisinau reshapat. Mi-ar parea rau sa stiu ca basarabenii inghit asa ceva. Nu cred ca e cazul la noi. E bine totusi sa se dea o replica, insa cred ca cineva la ambasada e cu capul in nori la ora asta.

    Dumnezeu sa-l ierte pe Grigore Vieru, care a pus in versuri durerea basarabenilor.

    http://www.bestmusic.ro/tudor-gheorghe/in-limba-ta-495103.html

    http://www.bestmusic.ro/tudor-gheorghe/in-limba-ta-495103.html

  8. Cu toate acestea,eu raman in continuare fascinat de istoria si cultura Rusiei,in pofida izolarii lor.O spune un om care tine la Romania si la Ortodoxie.

  9. @Emanuel

    Fascinati suntem foarte multi, si asta o stiu si rusii. Dar generatiile care mai au ceva lecturi rusesti la baza se cam duc. Semnalul de alarma pe care il trag adminii se refera la faptul ca rusii, sub nicio forma, nu pot spune ca au eliberat Basarabia si, as adauga eu, e si mai imposibil sa explice, dezvinovatindu-se, in aceeasi fraza de ce i-au prigonit atat de crunt pe romanii basarabeni. Bun, acum se pune totul foarte convenabil in spatele ocultei mondiale. Daca dincolo de Prut un astfel de demers imperialist menit sa justifice deznationalizarea romanilor mai poate fi explicat logic, scolareste, mai greu e sa iti dai seama ce se incearca cu aceste texte la noi, pentru ca nu vad segmentul de populatie care le-ar putea recepta pozitiv. Poate deja se mizeaza pe un vid educational pe care se vor bate unii din exterior sa-l umple. Sper sa nu trebuiasca sa spunem vai de copiii nostri pe care i-au nenorocit toti cei care s-au perindat pe la educatie si au golit manualele de tot ce era mai romanesc.

  10. Pingback: Ambasada Rusiei MASACRUL DE LA FANTANA ALBA s-a intamplat din cauza SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEȘTI
  11. Pingback: DECLARAȚIA DE UNIRE - Moment simbolic cu încărcătură istorică majoră la MĂNĂSTIREA PUTNA (video, text): "CEREM FERM tuturor românilor, Guvernului, Parlamentului și Președintelui României să facă tot ce este necesar pentru unirea Basara
  12. Propaganda Kremlinului, prin pixul unui “istoric” rus, ii descrie pe romani ca pe niste invadatori “blanzi si pasnici” ai tarilor din jur, in care se inmultesc foarte repede si ii romanizeaza pe bastinasi: „E suficient să intre românca în familia cuiva şi toată casa devine românească”
    „Românii nu cedează nimănui pământul său şi tot mai mult se stabilesc în statele vecine. Ei au populat în mase deja jumătate din Bucovina vecină, în număr de peste două milioane; locuiesc în Ungaria, o parte considerabilă a trecut în Basarabia noastră şi alte ţări.
    Puţine popoare sunt pe pământ, care s-ar înmulţi atât de repede şi şi-ar extinde regiunea răspândită de ei, la fel ca poporul român”. Pe scurt, românii au invadat Basarabia „noastră” (adică a ruşilor), nicidecum nu ar fi adevăraţii autohtoni ai regiunii.
    „Fiind un popor blând şi paşnic, românii peste tot se stabilesc ferm şi atât de bine îşi răspândeşte naţionalitatea, că oamenii din alte popoare, conlocuitoare cu acesta, treptat se românizează. Aşa au românizat mulţi sârbi, bulgari, unguri. Această capacitate extraordinară de a româniza oameni din popoare total diferite se explică prin faptul că românii nu pot şi nici nu vor să înveţe o limbă străină”.
    https://www.timpul.md/articol/din-istoria-romanilor-vazuta-de-russi-41343.html

  13. Pingback: O noua mostra de pura propaganda stalinista oferita de Ambasada Rusiei. Basarabia ar fi „ADERAT” la URSS in iunie 1940!
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare