RAUL VOLCINSCHI: 3 ani de la adormirea unui erou anticomunist. “MAI, SUNTEM ROMÂNI, CUM LASAM TARA ASTA?”

9-01-2014 9 minute Sublinieri

01

Astăzi, pe 9 ianuarie 2014, se împlinesc trei ani de la trecerea la Domnul a fostului deţinut politic Raul Volcinschi. Intelectual rasat şi vorbitor a şapte limbi, a fost iniţiatorul unei importante grupări anticomuniste în Cluj Napoca, unde era lector universitar. După arestarea sa în 1956, a evadat în forţă din Securităţii (povestea aici), fiind capturat apoi şi condamnat la 25 de ani închisoare. S-a aflat în permanentă luptă cu regimul comunist, fiind arestat de mai multe ori şi după 1964, când România se lăuda că nu mai are deţinuţi politici. A pus la cale o tentativă de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80. În memoria sa, Centrul de Studii în Istorie Contemporană vă oferă în premieră un nou fragment dintr-un volum aflat în lucru, care îi va fi dedicat.

-Ce v-a putut determina să vă puneţi în pericol nu doar cariera, ci şi viaţa?

-Cariera nu este atât de importantă, cât convingerile care te duc la ea. În primul rând, despre noua orânduire eu eram destul de puţin informat, sau chiar dezinformat, ştiam doar simple sloganuri: „bolşevicii mănâncă copiii mici”. Când au venit, trebuia văzut ce e cu ei. Existau două atitudini: una subcutanată, cum îi zic eu, adică o ură viscerală, o respingere categorică, a doua, adoptarea pe linie intelectuală a ceea ce este nou şi bun, sau respingere după ce te convingi despre ce este vorba. Or, eu am vrut să vad despre ce e vorba şi mi-am dat seama că ideologia lor se bazează pe o eroare, transformată apoi în practică într-o oroare, după cum ţi-am mai spus. Indivizii aceştia erau selectaţi printr-o antiselecţie, pentru că nu capacitatea, ci aderenţa la doctrina lor conta.

 -Ce anume v-a convins de esenţa regimului?

-Pe mine m-a adus la disperare leninismul. Nu se poate vorbi despre o „violenţă neîngrădită de lege”. Nu poţi să dai pe mâna unor psihopaţi viaţa a milioane de oameni. Sigur că în aceste condiţii eu m-am repliat pe poziţii antagoniste. Apoi, am văzut cum se fac exproprierile în miez de noapte, deportările, arestări peste arestări. Toate acestea m-au pus în situaţia de alternativă: ori accept pentru cariera mea, dar şi pentru familie – pentru că deja aveam soţie, copil. Crede-mă că pentru viitorul acestui copil… Nu am vrut ca el să trăiască în situaţia aceea îngrozitoare. Mai mult decât mizeria materială, era şi mizeria spirituală, te ducea aproape la schizofrenie.

Am văzut oameni care erau anticomunişti, iar pe copiii lor îi lăsau în ceaţă. Un prieten de-al meu avea o fată de 12 ani, iar când noi discutam despre moartea lui Stalin, ce eliberare era, ea se scoală în picioare şi zice: „Tată, cum puteţi vorbi în felul ăsta? Sunteţi nişte contrarevoluţionari, bandiţi” – eram trei profesori universitari acolo. Şi l-am întrebat: „Cum, nu i-ai zis fetiţei?” Ne-a zis că n-a vrut să întreţină această stare de schizofrenie totală: una aude la şcoală şi alta aude acasă. „Nu i-am zis nimic, aştept ca ea să se dumirească singură.” Şi într-adevăr am întâlnit-o când era la facultate şi era complet edificată!

Ei, nici eu nu doream ca fiica mea să trăiască într-o prefăcătorie continuă. Asta nu o puteam accepta, aşa că în condiţiile astea, plus trecutul de la TUNŢ… Eu am cultul libertăţii, ascult orice părere, dar până la distrugerea unui om, până la a violenta o conştiinţă…

-…până la părerea care spune că ceilalţi n-au voie să aibă păreri.

-Da, aici e interzis de-a interzice, după sloganurile pseudorevoluţionarilor din ’68 din Franţa. Am văzut cum decădeau moralmente oameni care se mişcau pe două fronturi. Radu Enescu, de pildă, Dumnezeu să-l ierte, era pe vremea aia bibliotecar la Biblioteca Universităţii şi a fost invitat cu mine la un profesor de pedagogie. Era unul dintre puţinii cu care rămăsesem în relaţii bune, dar care se înscrisese în partid. Şi fiecare i-a dus un mic cadou: Enescu i-a adus un pachet, o matrioska din aia rusească. O cutie, altă cutie, iar în ultima cutie, o radieră. Ăsta zice: „E bună, îmi scriu opera…”, dar Enescu îl întrerupe: „Nu, radiera este pentru altceva, să ştergi petele de pe conştiinţă.” Iar profesorul: „Ha, ha, ha, n-am!”, referindu-se la pete probabil. „Ia uitaţi-vă, oameni buni, n-are conştiinţă.”

În urmă cu 50 de ani doi clujeni au avut curajul şi nebunia de a evada din sediul Securităţii. Supravieţuitorul singurei tentative de evadare în forţă petrecută în comunism îşi aminteşte de ziua în care s-a scris istorie.

ZIUA de CLUJ prezintă, în exclusivitate, după 53 de ani de la singura evadare în forţă petrecută în Gulagul românesc, fotografii până acum nepublicate, din dosarul anchetei militare declanşate de Procuratura Militară a Regiunii 3 Militare Cluj pe numele profesorului clujean Raul Volcinschi, “banditul” care a fugit din arestul Securităţii trecând printr-un zid de gardieni.

03-Volcinschi-Raul-f.-108Evenimentele petrecute în 5 mai 1957 par un scenariu de film american, cu evadaţi, pistoale, lupte corp la corp şi împuşcaţi. Totuşi, arhivele Securităţii, documentele parchetului militar de la acea dată şi mărturia celui care a supravieţuit acestei experienţe teribile demonstrează, cu lux de amănunte, că realitatea surclasează orice ficţiune. Arestat de mai multe luni sub acuzaţia că îşi îndemnase studenţii să se solidarizeze cu revoluţionarii maghiari din Ungaria ieşiţi în stradă în octombrie 1956, Raul Volcinschi a fost încarcerat la subsolul clădirii principale a Securităţii Cluj, situată pe strada Traian, pe locul unde, actualmente, funcţionează Serviciul Român de Informaţii.

“M-au plimbat în diverse celule, am întâlnit diverşi oameni, până când am ajuns într-o celulă cu un băiat voinic, de statura mea, originar din localitatea Uioara. Era o figură foarte luminoasă, solară, genul de om care te cucereşte de la prima întâlnire”, îşi aminteşte Volcinschi, acum în vârstă de 86 de ani. Colegul de celulă s-a dovedit a fi un personaj providenţial: Eugen Crişan era acuzat de tentativă de omor şi de apartenenţă la mişcarea legionară, după ce îl ameninţase pe secretarul de partid al combinatului unde lucra că-l aruncă în râul Mureş.

Profesorul îşi aminteşte că întâlnirea cu acesta a avut loc în luna martie 1957, el fiind reţinut din octombrie 1956. în tot acest timp, anchetele deosebit de dure la care era supus de anchetatorul său, Sigy Beiner, îi slăbeau zilnic puterile. Securitatea dorea ca Volcinschi să ofere informaţii despre toţi studenţii care participaseră la “întâlnirile conspirative” pentru organizarea unui miting de solidarizare cu studenţii unguri.

“Mă gândeam deja de vreo trei luni să o iau din loc. Dacă ăştia mă bat tot în ritmul ăsta, n-o să se mai aleagă nimic de mine, n-o să mai am nicio forţă”, spune fostul deţinut. Volcinschi rememorează cu înfrigurare că de fiecare dată când se afla în sala de anchetă situată la parterul Securităţii pândea “pistoletul de serviciu al lui Beiner” aflat într-un sertar. Cei doi colegi de celulă au ajuns la un consens în ceea ce priveşte evadarea: Eugen Crişan îi mărturisise lui Volcinschi că era dispus să “facă orice” să scape din arestul prelungit şi să se întoarcă în Poşaga, un sat situat la limita judeţelor Cluj şi Alba, ca să-l anunţe pe tatăl logodnicei sale, membru în grupul de partizani anticomunişti Şuşman, că trupele de Securitate le localizaseră poziţiile. în plus, Eugen Crişan fusese elev al şcolii în care funcţiona acum sediul Securităţii şi cunoştea bine fiecare ieşire.

Ziua decisivă a fost fixată într-o duminică. “Era un gardian care nu prea vorbea, Ioan Tripon. Pe la ora 6 după-amiaza sun la buton: domnule, vreau să merg la WC, nu mai pot. Bine, zice el, dar atunci veniţi amândoi, că nu poate rămâne unul singur în celulă. Era exact ceea ce voiam”, explică Volcinschi, cu gesturi largi. Celula celor doi era penultima pe un coridor lung situat “pe secţia a 3-a”, în capăt.

La baie, Volcinschi a demontat un şurub de la robinetul chiuvetei, iar apoi a chemat gardianul să îi arate defecţiunea: apa curgea cu furie. în momentul în care Tripon s-a aplecat să repare robinetul, profesorul l-a lovit în ceafă. “A fost o lovitură scurtă, el a picat jos. Noi eram înarmaţi cu nişte bucăţi de fier pe care le-am smuls din cadrul paturilor. Şeful de tură era unul, Ludovic Nagy. Eu l-am lovit prosteşte, recunosc, peste chipiu şi mi-am închipuit că în biroul lui avea un pistolet. Aşa că eu şi Crişan, care eram voinici amândoi, am spart uşa”, spune Volcinschi, punctând scurt, filmic, fiecare moment al evadării. în biroul şefului de tură nu era, însă, armament şi, ca să nu mai piardă timpul, cei doi şi-au continuat fuga, la etajul întâi. Aici însă, se aflau circa 50 de gardieni care fumau şi povesteau, pe coridorul spre libertate.

Fără să se mai gândească la consecinţe, Volcinschi şi Crişan au intrat “ca la rugby” în mijlocul gardienilor luaţi pe nepregătite. Profesorul clujean spune că, lovind în dreapta-stânga, a reuşit să ajungă pe platforma din faţa Securităţii, un părculeţ cu iarbă şi felinare rotunde, colorate. “Când am sărit cele câteva scări, pe iarbă, m-am aplecat. în acel moment o rafală de automată a trecut chiar peste capul meu. Crişan trebuie să fi fost la unu-doi metri în urma mea. Un trecător s-a ascuns după nişte stâlpi, să nu fie nimerit de gloanţe”, spune Raul Volcinschi, precipitându-se.

De-aici înainte povestea capătă un dramatism al disperării care îi dă o uriaşă forţă: Volcinschi se împiedică, în fugă (nu avea şireturi la pantofi, potrivit uzanţelor arestului – n. red.). Era aproape liber şi, potrivit planului, urma să se salveze aruncându-se în râul Someş, care curge la câteva sute de metri. Este înşfăcat de gardienii dezmeticiţi între timp, încearcă să se apere spărgând în capul unui dintre urmăritori un glob colorat, este lovit în cap cu tocul pistolului şi cade într-un “leşin suspendat”, la limita conştienţei, în timp ce toţi gardienii îl lovesc 00003294_largecu picioarele. Târât înapoi în Iad, Volcinschi îl vede pe Eugen Crişan într-o baltă de sânge. “Era culcat pe burtă, cu capul într-o parte, pierduse mult sânge, fusese lovit de rafala de automat direct în inimă”, încheie, mai în şoaptă, profesorul clujean.

Fotografiile anchetei derulate de Ministerul de Interne şi de Securitate ulterior acestui eveniment reproduc punct cu punct povestea de mai sus. Profesorul Volcinschi a recunoscut uşa celulei sale, geamul spart de gloanţe şi adnotările procurorilor militari pe marginea foto-documentelor pe care le-a văzut, pentru prima dată după 53 de ani, prin intermediul ZIUA de CLUJ. Ulterior, Raul Volcinschi a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru înfiinţarea unei organizaţii anticomuniste şi 20 de ani muncă silnică pentru tentativă de evadare.

în dosarul P 344, volumul 2, aflat în arhiva CNSAS, procurorul militar lt. col. Constantin Milcea, de la Cluj, constată faptele petrecute în arestul de pe strada Traian. “Intrând în clădirea MAI pe poarta principală din Str. Traian, după uşa de la intrare în holul unde se execută serviciul de zi pe unitate, am găsit cadavrul arestatului preventiv Crişan Eugen, în poziţia culcat, cu capul spre uşa de la ieşirea din clădire, cu faţa în jos, iar sub cadavru şi pe lângă acesta se afla o baltă de sânge. Lângă cadavru, în partea stângă am găsit o bucată de fier care am constatat că este ruptă de la patul în care dormea în arest, precum şi un tub de cartuş pentru pistolet”, spune Milcea.

în dosar mai există şi mărturiile gardienilor care s-au aflat în clădire în ziua evadării. Gardianul Ioan Trif explică procuraturii militare că a auzit zgomot pe hol şi a ieşit să vadă ce se întâmplă. Se întâlneşte cu un sergent major care îi cere ajutor “că-i omoară bandiţii”. Trif fuge spre arest şi dă nas în nas cu unul dintre evadaţi. “La întrebarea pusă acestuia că ce vrea să facă, fără să spună nimic, m-a lovit cu un fier în cap. După ce am fost lovit am căzut pe perete într-o stare de inconştienţă”, spune gardianul. Cât priveşte decizia de a ordona foc, Trif spune că “văzând că nu-i putem opri prin forţă” la comanda dată de către locotenent-majorul Vasile Lupşa a comandat să se tragă, iar doi gardieni, Gheorghe Trifu, el însuşi şi soldatul Gheorghe Pop au executat ordinul.

“Am reuşit să-l lovim pe unul, iar al doilea a scăpat pe uşă ieşind în stradă. La circa zece metri a fost ajuns de către lt. maj. Lupşa şi prins, după care am ajuns şi eu, reuşind să-l imobilizăm, timp în care a spus că nu mai face nimica, se predă, după care din nou s-a smîncit (sic!) din mâinile noastre, a rupt un par de la rondoul de flori cu care a încercat să ne lovească, în acelaşi timp a pus mâna pe pistolul lt. maj. Lupşa încercând să îl ia, însă n-a reuşit. După ce a fost imobilizat a fost readus în arest”, mai declară Ioan Trif în dosarul de anchetă.

Raul Volcinschi este o carte de istorie vie, care încă se scrie şi se descoperă. Cu atât mai mult, cu cât în 1983 el devine, a doua oară în viaţă, un personaj cu destin unic: alături de alţi trei universitari clujeni orchestrează o tentativă de asasinat împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Raul Volcinschi – fost deţinut politic, fost profesor la Facultatea de Drept din Cluj, Tudor Bugnariu – primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultăţii bucureştene de Filozofie, ginerele lui Lucian Blaga, Mircea Stoica, profesor de drept la ASE, şi Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept de la Cluj, au fost “creierele” unei acţiuni care ar fi putut schimba cursul istoriei. Tentativa eşuează pentru că trei complici, Viorel Rovenţiu, Petrică Năstase şi Nicolae Stanciu, sunt prinşi chiar înainte de atac. Asasinatul ar fi trebuit să aibă loc în localitatea Goştinu, din Giurgiu, unde Ceauşescu avea programată o vizită în 17 septembrie 1983.

Declaraţia şefului arestului Securităţii, Nagy Ludovic

“Trecând pe lângă celula 22 a deschis uşa cu scopul ca să dea drumul şi la ceilalţi deţinuţi, timp în care eu m-am repezit şi am închis uşa. în timpul cât am închis uşa am fost lovit cu fierul în cap de către arestatul Volcinschi Raul, după care acesta a deschis din nou uşa”.

Sângerosul Sigy Beiner

Unul dintre cei mai temuţi anchetatori ai Securităţii din Cluj a fost Sigy Beiner, un evreu comunist din Cernăuţi, care în anii 1950 a condus anchete sângeroase, în timpul primului val al terorii. El a fost avansat la gradul de maior şi chiar a avut funcţia de locţiitor al Serviciului de anchete la Direcţia Regională de Securitate din Cluj (foto). 7

Evadare din ocnă

O altă evadare spectaculoasă, rămasă celebră în istorie, este cea a lui Ion Ioanid. Ioanid a evadat împreună cu mai mulţi deţinuţi de la o mină de plumb din zona Maramureşului, Cavnic, după ce în iulie 1952 fusese arestat, judecat şi condamnat la 20 de ani muncă forţată. Ioanid a fugit în 1953, anul morţii lui Stalin. După câteva luni de clandestinitate, a fost prins.

Raul Volcinschi s-a născut la Cernăuţi, de Ziua Crucii, în 1923, trăgîndu-se dintr-o veche familie boierească din părţile Volcineţului, atestată în documente istorice începînd cu secolul al XVI-lea (cf. Arhiva Genealogică, publicată în extras, nr. VI-XI, 1999, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică “Sever Zotta”, Iaşi). A fost licenţiat în Drept şi doctor în Ştiinţe Economice al Universităţii Bucureşti şi vorbea fluent germană, engleză, franceză, rusă şi polonă.

A fost arestat politic pentru prima dată în 1956, cînd era conferenţiar la Universitatea din Cluj, şi a fost eliberat în 1964. După 1964, în regimul Ceauşescu, a mai fost arestat şi condamnat de cîteva ori şî a fost deţînut în total încă 8 ani. În anii ’90, a ocupat funcţia de Consilier raul-volcinschial Ministrului de Interne. La sfîrşitul anului 2010 a fost afectat de un accident vascular cerebral, în urma căruia se recupera neaşteptat de bine, însă în dimineaţa de 9 ianuarie 2011 afecţiunea a recidivat, iar trupul lui Raul Volcinschi a cedat.

L-am cunoscut pe Raul Volcinschi ca pe un bărbat de un aristocratism complet, delicat sufleteşte, de un curaj care nouă, celor de azi, ni se poate năzări că e deplasat, vînjos la trup, extrem de rapid şi eficient în reacţii. Era de un rafinament intelectual aproape imposibil generaţiilor mai noi. La scurtă vreme după accident, mi-a mărturisit că nu îi era frică de moarte. Făcea cu degajare analize pertinente în legătura cu situaţia politică internaţională şi era extrem de rezervat în legătură cu cea internă: “Măi, sîntem români, cum lăsăm ţara asta?”. Dar absenţa fricii de moarte nu avea aceeaşi reţetă a curajului cu care Raul Volcinschi se bătuse, uneori literalmente, de-a lungul vieţii, căci îmi spusese cîndva cu oarecare modestie că tot ce a făcut în acţiunile sale de revoltă împotriva comunismului fusese posibil pentru că niciodată în viaţă nu îi fusese frică: “Nu am chimia asta a fricii. Nu o simt… ”.

Acum, pe patul suferinţei pe care nu o trăda, mi-a mărturisit că nu îi este frică de moarte pentru că el a fost crescut la Mănăstirea Putna de bunicul lui, stareţul mănăstirii. Înainte de a se călugări, bunicul lui făcuse studii academice, între care şi de Filosofie. Raul Volcinschi mi-a spus că nu îi este frică de moarte pentru că ştie că numai trupul moare, dar duhul nu moare, şi pentru că mai ştie că Dumnezeu este aşa cum, în cuvinte simple, bunicul îi spusese că este Dumnezeu. Am înţeles că Raul Volcinschi nu s-a luptat cu viaţa sau cu moartea, ori pentru vreuna dintre ele, ci, în ciuda vieţii şi a morţii, s-a luptat cu un rău mistic pe care l-a perceput în dimensiunea lui anticreştină şi antiromânească. Dumnezeu să-l odihnească pe eroul şi robul Său Raul Volcinschi (înmormîntat în Cimitirul Catolic din Craiova).

Lucian D. Popescu

volcinschi 2

Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului

Etichete (taguri)

, , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “RAUL VOLCINSCHI: 3 ani de la adormirea unui erou anticomunist. “MAI, SUNTEM ROMÂNI, CUM LASAM TARA ASTA?”

  1. Dumnezeu sa odihneasca in pace sufletul RAUL !

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare