Urmarea lui Hristos pe GOLGOTA

17-07-2012 11 minute ~~Sublinieri~~

Ziarul Lumina: Rugă la căpătâiul părintelui Arsenie

Marii duhovnici au atras întotdeauna credincioşii dornici să îşi ostoiască setea duhovnicească, chiliile lor având mereu uşile deschise pentru toţi cei care caută poveţe şi binecuvântări. După mutarea lor la cele veşnice, mormintele lor devin loc de pelerinaj, de meditaţie şi rugăciune, credincioşii cu inimă curată venind încontinuu să ceară de la cei care le-au fost duhovnici mijlocire înaintea lui Dumnezeu. Acelaşi lucru se întâmplă şi la mormântul părintelui Arsenie Papacioc, de la a cărui plecare la Domnul s-a împlinit zilele acestea un an.

Chipul său blând şi luminos mângâie din priviri şi acum pe cei care calcă pragul Mănăstirii “Sfânta Maria” din Techirghiol. Din fotografiile aşezate de maici la chilia şi la mormântul său surâde frumos, ca un sfânt, binecuvântând parcă pe cei care vin în continuare să îl viziteze.

Mormântul îi este un adevărat sanctuar de flori a căror mireasmă se împrăştie peste întreaga mănăstire, la fel cum, odinioară, şi cuvintele sale de învăţătură şi binecuvântările lui porneau de aici spre credincioşi din întreaga ţară. Lumânările şi candelele ard necontenit, iar foştii săi ucenici, şi nu numai ei, vin întruna şi se închină la crucea ce străjuieşte căpătâiul marelui duhovnic.

A fost un mare duhovnic în viaţă ce a povăţuit cu dragoste pe toţi cei care au cerut de la el cuvânt de învăţătură şi continuă să povăţuiască prin cărţile sale şi prin ucenicii săi.

Acum, la un an de la mutarea sa la Domnul, a venit şi mai multă lume decât de obicei la Techirghiol, curtea mănăstirii fiind arhiplină de cei care au dorit să cinstească împlinirea a un an de la intrarea în veşnicie a părintelui. I-au adus flori, ca de obicei. Şi au aprins candele şi lumânări ca prin aprinderea lor să se lumineze şi ei, aşa cum îi lumina şi părintele cu cuvintele de învăţătură.

Tot pentru părintele Arsenie a venit sâmbăta aceasta şi Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, care, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a săvârşit Sfânta Liturghie şi Parastasul pentru marele duhovnic, înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi diaconi.

S-a rugat pentru el şi l-a pomenit, iar în cuvântul ţinut a vorbit despre exemplul de trăire duhovnicească, povestind despre sfaturile pe care i le-a dat părintele, valurile de lacrimi ale credincioşilor fiind de nestăpânit.

“Părintele Arsenie a sădit în fiecare zi o sămânţă a cuvântului lui Dumnezeu în sufletele celor care Îl căutau şi cereau învăţătură şi alinare pentru sufletele lor. Părintele Arsenie a ars ca o lumânare în toată viaţa sa, pentru că nu şi-a îngăduit niciodată să se odihnească mai mult decât îi era de trebuinţă trupului său neputincios. Dar de cele mai multe ori, după câteva ore de somn îşi aprindea lumânarea, continua să se roage şi să pomenească miile de nume care erau puse de credincioşi să fie pomenite, iar chilia sa era cu adevărat un loc al sfinţeniei, un loc al rugăciunii şi dragostei“, a arătat Înalt Preasfinţitul Teodosie.

După slujbele săvârşite pe scena din curtea mănăstirii, IPS Teodosie, preoţii şi diaconii slujitori şi pelerinii au mers la mormântul părintelui Arsenie, unde s-au rugat pentru sufletul lui şi pentru veşnica lui pomenire, la final toţi credincioşii prezenţi fiind poftiţi la agapa pregătită de maicile din obştea mănăstirii pentru sufletul marelui duhovnic al românilor.

Memoria sa rămâne vie în sufletele tuturor, chipul său blând privind, parcă, de undeva de sus pe toţi cei care vieţuiesc sau vin şi se roagă în mănăstirea în care a trăit şi s-a rugat vreme de 35 de ani.

“Pentru lume şi pentru vieţuitorii mănăstirii, părintele Arsenie este cunoscut ca “Duhovnicul”. El a fost bucuria şi liniştea multor credincioşi care veneau la tratament aici, la mănăstire, şi multora dintre cei care veneau pe litoral vara şi treceau şi pe la mănăstire. Dar după ce plecau de aici, ei rămâneau legaţi sufleteşte de părintele Arsenie”, mărturiseşte arhimandritul Clement Haralam, duhovnicul Mănăstirii “Sfânta Maria” de la Techirghiol.

Doxologia.ro/ arhim. Mihail Daniliuc : Sfinţenia poate veni uneori şi prin gloanţe

Se aud ţipetele femeilor. Ţarina Alexandra şi prinţesa Olga îşi fac semnul crucii, după care şi ele cad secerate de necruţătoarele gloanţe.

Gloanţele ucid. Aduc multă durere, ne amintesc de atrocităţi, de războaie, de lacrimi, de nesfârşite crime şi imensă suferinţă. În preajma zilei de 17 iulie acest lucru este mai uşor de înţeles pentru Biserica Ortodoxă Rusă, căci în această zi, cu mai bine de nouă decenii în urmă a pătimit Sfântul Nicolae al II-lea Romanov, ultimul ţar al Rusiei, împreună cu Sfânta Alexandra, soţia lui şi cei cinci copii ai lor. Oricare ar fi locul ocupat în istorie de Nicolae al II-lea, asasinarea lui şi a familiei sale rămâne o înfricoşătoare lecţie a istoriei, confirmând totodată că sfinţenia poate veni uneori şi prin gloanţe.

Familia Romanovilor datează ca dinastie domnitoare în Rusia, din anul 1613. Nicolae al II-lea, fiul cel mare al Ţarului Aleksandru al III-lea, s-a născut la Ţarskoe Selo, actualmente oraşul Puşkin, pe 6/18 mai 1868, de sărbătoarea Sfântului şi Dreptului Iov, anticipându-se parcă răbdarea îndelungă, credinţa nestrămutată a acestui ţar, care a sfârşit dramatic fiind răpus de gloanţe.

Nicolae era un om foarte credincios. Deşi considerat o fire boemă, prea paşnică pentru un viitor ţar, istoria prin meandrele ei l-a aşezat pe tronul plin de glorie al înaintaşilor. La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său, Alexandru al II-lea, Nicolae a devenit Țarevici (moștenitor al tronului) iar tatăl său Țarul Alexandru al III-lea suveranul „sfintei Rusii”. Moartea prematură a acestuia a lipsit pe moştenitorul tronului de o pregătire temeinică în vederea conducerii vastului imperiu.

„Acum sunt morţi cu toţii!”

În treacăt să amintim că Alexandru al III-lea a murit pe braţele iscusitului său duhovnic Ioan de Kronstadt la Livadia. Abia împlinise 47 de ani. În anul 1894, Alix Victoria Melena Louise Beatrice, fiica marelui Duce de Messen şi Darmstadt, Ludovic al IV-lea, devine soţia ţarului Nicolae al II-lea. În urma botezului ortodox, Alix s-a numit Alexandra. Familia nou formată a avut cinci copii, crescuţi cu multă evlavie faţă de valorile Ortodoxiei.

Domnia lui Nicolae al II-lea s-a desfășurat pe fundalul intensificării mişcărilor revoluţionare, naţionaliste şi fanatice, cărora li s-au opus acţiunile represive ale Statului rus. Înfrângerea din războiul ruso-japonez (1904 – 1905) şi revoluţia din 1905-1907 au şubrezit mult Rusia ţaristă. Alături de puterile Antantei, Rusia, cea mai întinsă ţară din lume, intră în Primul război mondial. Înfrângerile şi pierderile de pe front, dezastrul economic şi moral al ţării au dus la scăderea drastică a autorităţii Ţarului şi a popularităţii dinastiei, atât în rândul maselor, cât şi în acela al marii aristocraţii ruse. Revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 îl sileşte pe Nicolae al II-lea să abdice pe 2/15 martie 1917. Cu actul său de renunţare la tron se încheie o istorie glorioasă a unei dinastii de peste trei secole care a marcat istoria, cultura, dar mai ales credinţa poporului rus.

Pe 8/21 martie, ţarul Nicolae este arestat împreună cu familia impunându-i-se domiciliu forţat la Ţarskoe Selo, reşedinţa de vară a ţarilor. De aici membrii familiei imperiale sunt deportaţi la Tobolsk, o localitate foarte izolată din nesfârşita Siberie unde sunt forţaţi să locuiască într-o clădire insalubră. După revoluţia din octombrie 1917, au fost duşi la Ekaterinburg, aceasta fiind ultima lor reşedinţă, înainte de a fi împuşcaţi, lucru întâmplat în ineluctabila noapte de 16-17 iulie 1918.

Bolşevicii, conduşi de Lenin, au alcătuit un plan mişelesc de asasinare a ţarului şi a întregii sale familii. Faptele s-au desfăşurat atât de repede încât ai impresia că au fost decupate dintr-un film absurd. Plutonul de execuţie era condus de Iacov Iurovski. La semnalul stabilit intră echipa călăilor. Faţă în faţă cu împăratul stă Iurovski care citeşte mişeleasca sentinţă. Rostind ultimul cuvânt, înşfacă arma din buzunar şi trage drept în faţa neajutoratului ţar. Se aud ţipetele femeilor. Ţarina Alexandra şi prinţesa Olga îşi fac semnul crucii, după care şi ele cad secerate de necruţătoarele gloanţe. Se continuă măcelul, se mai trag câteva focuri, chiar şi atunci când toţi sunt căzuţi la podea. Alexei, cel care trebuia să asigure continuitatea dinastiei, zăcea ciuruit de gloanţe. Ca să fie sigur că nu mai trăieşte Iurovski se apropie şi trage încă trei cartușe care-i sfredelesc pieptu-i regal. La finalul abominabilului masacru s-a auzit rostindu-se: „Acum sunt morţi cu toţii!”

O noapte dramatică şi neuitată căci fiorul morţii a lovit înspăimântător. Au fost ucişi: ţarul Nicolae al II-lea, ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii, cele patru prinţese: Olga (22 ani), Tatiana (20 ani), Maria (18 ani), Anastasia (16 ani) şi ţareviciul Alexei (14 ani), iar împreună cu dânşii au mai fost nimiciţi patru dintre însoțitorii familiei regale.

După 80 de ani

După ce i-au omorât, ucigaşii au încărcat victimele în maşină şi le-au scos din oraş. Ajungând în mijlocul pădurii unde se afla o mină în formă de fântână, numită „groapa Ganina”, au incinerat trupurile, iar ceea ce focul nu a putut mistui a fost stropit cu acid sulfuric şi apoi îngropat. Au pus pământ în groapă după care au aşternut câteva vreascuri şi cu o maşină militară au tasat pământul pentru a nu se mai cunoaşte locul care a primit în măruntaiele sale atâtea trupuri nevinovate, prin venele cărora curgea sânge împărătesc.

Este interesant de amintit faptul că, tocmai în acel an, Biserica Ortodoxă Rusă a instituit Sărbătoarea Sfinţilor Ruşi, gramată pe care ţarul o salutase cu multă recunoştinţă şi pietate. Nu avea de unde să ştie că el însuşi, alături de cei dragi ai familiei sale, vor fi cinstiţi odată cu mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu plămădiţi pe pământ rusesc.

Trupurile familiei împărăteşti au zăcut în uitare şi ignoranţă până în iulie 1991, când s-a aprobat exhumarea lor pentru începerea procesului de identificare a relicvelor, care a durat până în 1994. La 17 iulie 1998, la exact 80 de ani de la masacru, rămăşiţele pământeşti ale Romanovilor au fost înmormântate în cadrul unei impresionante ceremonii religioase la Catedrala Petro-Pavlovsk din Sankt Petersburg, cripta casei regale ruseşti, la care participaseră: arhierei, preoți, călugări și o mare de credincioși. Cu prilejul ceremoniei a fost purtată în chip solemn o icoană pictată a familiei Romanivilor care au suferit moarte martirică. Potrivit unui ziar central, Русский Вестник, Mesagerul rus, în timpul procesiunii, pe chipurile martirilor înfățișați pe icoană au apărut pete sângerii. Sub privirile miilor de pelerini, culorile deveneau mai pronunţate, iar icoana împrăștia miros de bună mireasmă.

La data de 4 august 2000 ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia sa au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă, fiind trecuţi în calendar drept cuvioşi supuşi pătimirii.

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, a spus psalmistul căci sfinții, prin viața și credința lor l-au arătat lumii pe Dumnezeu, iar în cazul de față Sfânta Ortodoxie a fost mărturisită sub amenințarea gloanțelor. Cât adevăr cuprinde psalmistul în a sa cugetare! Deși strivită, legată în lanțuri, spionată, ciuntită, trădată și părăsită, Biserica Ortodoxă din Rusia a supraviețuit căci capul ei nevăzut, Hristos Dumnezeu, nu a contenit să vegheze asupra ei.

Doxologia.ro/ Pr. Valentin Istrati: Mic ghid de paralizie a minții

Chiar și cele mai imbecile aserțiuni sau publicități mascate ori nu, încep cu formula: „Experții au căzut de acord că…” sau „Comunitatea științifică susține că...” deși implicat e vreun săpun dubios, vreo cremă de crescut părul produsă pe vapor sau vreo tigaie banală care costă acum, după expertizare, de 10 ori mai mult decât bietele tigăi anonime din galantar.

Deseori m-am întrebat, legat de imaginile prelucrate atent de la televizor, dacă este adevărat tot ceea ce se spune acolo. Pentru cei mai mulți dintre oameni, pixelii aranjați ai unor televiziuni devin priorități fundamentale în viață. Fie că este vorba despre banalități uriașe, despre realități triviale sau despre niscaiva obscenități ființiale, tot ceea ce ne servește cutia cu surprize este bun de mâncat. Mai mult, unii și-ar da și viața pentru acestea.

Capacitatea critică a omului de a separa realități, de a discerne între bine și rău, de a decela importantul de derizoriu, puterea de a deschide lumea prin minte și a gândi pentru sine, veleitățile de valorizare sau dimpotrivă de sancționare a non-valorii scad într-un mod îngrijorător în civilizația vizuală. Omul conectat la aparat nu mai vede motivațiile, contextul, întregul dintr-o realitate, ci doar pojghița ființială, de obicei șocantă, bună de săturat instinctele animalice sau sub-umane (plăcerea, stăpânirea etc.).

Tot ceea ce ne este servit la televizor este debitat de niște „experți”, de personaje de mare calibru intelectual. Astfel, chiar și cele mai imbecile aserțiuni sau publicități mascate ori nu, încep cu formula: „Experții au căzut de acord că...” sau „Comunitatea științifică susține că…” deși implicat e vreun săpun dubios, vreo cremă de crescut părul produsă pe vapor sau vreo tigaie banală care costă acum, după expertizare, de 10 ori mai mult decât bietele tigăi anonime din galantar.

Discernământul, deosebirea duhurilor, afirmată a fi de Sfântul Antonie cel Mare cea mai mare virtute, capacitatea critică, viziunea, simțul fineții, toate acestea sunt parazitate de sentințe valorice îndoielnice, servite maiestos în sos de autoritarism.

Dictatura nu vine așadar doar prin strigăte guturale la microfon, ca la Berlin acum 80 de ani, sau la București acum vreo 20, ci vine și prin amputarea simțului critic al oamenilor, care sunt astfel dresați să creadă orice minciună venită de la televizor. Războaie s-au născut din propagandă falsă, conflicte, sânge și moarte din incitare și provocări la nivel de masă.

În domeniul teologic, deseori televiziunile când au vreun subiect religios, nu invită nicidecum adevărații specialiști în domeniu, ci pe bază de cunoștințe, tot felul de nulități cu fason își dau cu părerea despre teme de o gravitate și importanță excepțională. Dacă am extinde sfera, am vedea că televizorul ne servește – cu niscainva excepții – o cultură de doi bani, o perorație trivială și lipsită de sens a realității.

Două sunt pericolele imediate ale acestei sub-culturi cocoțate în casa fiecăruia. Prima ar fi că oamenii sedați de legătura master/slave a televiziunii nu mai pot gândi liber, nu mai pot critica ororile ascunse ale celor puternici, nu mai văd adevărul decât prin mintea pervertită a vreunui expert. Astfel, diversiunea devine mai frecventă decât ploaia. În loc să vedem degringolada economică, urlăm extaziați că ostatecii au fost găsiți. În locul unui ochi deschis asupra derapajelor sau corupției, românul privește atent un filmuleț măsluit cu un copil, o rochie de damă cu preț exorbitant sau mașina vreunui politician. O națiune educată la televizor e foarte ușor de dresat și mânat acolo unde vrei. Apoi vine spiritul mimetic, care instaurează în oameni o mentalitate de copiere a unor persoane sau realități din lumina reflectoarelor, a căror substanță este mincinoasă și aranjată de regizorii din platou.

Pe de altă parte, acest fel de atitudine anesteziază oamenilor dorul de infinit. Credința devine de fațadă, milostenia caută lumina reflectoarelor, sportul nu mai este practicat, ci privit pe ecran (sau mai degrabă scandalurile din el), gândesc alții pentru noi, postul devine o modă de o săptămână pe an, atenția ne este distrasă și distrată de la esențial, sințurile ne sunt exacerbate prin stimulare sistematică et caetera.

În fața bătăii de câmpi a acestui nou membru al familiei – televizorul – cine mai poate citi Sfânta Scriptură, cine se mai poate ruga și cine mai poate plânge pentru păcate?

Doxologia/diac. Liviu Petcu: Urmarea lui Hristos pe Golgota suferinței

Viaţa de acum este ca o luptă în stadion sau în arenă, însă viaţa viitoare e cunună. Tentaţiile de tot felul, bolile, suferințele și necazurile ce se abat asupra omului în această viață efemeră nu îl fac să fie slab sufletește, ci îl arată cum este de fapt și îl pot întări dacă acesta nu descurajează, ci se îmbărbătează în răbdare, rugăciune și mulțumire către Dumnezeu. Însă, în această luptă nevăzută şi în acest război pe plan duhovnicesc, omul nu rămâne singur, ci este ajutat de Dumnezeu Cel iubitor.

Astfel, creştinul este chemat să păstreze neschimbată frumuseţea chipului sădit de Dumnezeu în el, să devină mai încercat, mai experimentat și mai puternic pentru unul dintre cele mai grele examene ale acestei vieți și anume lupta cu bolile și feluritele încercări, mai răbdător în suferinţă, înțelegând taina și rostul ei. Astfel, el se dovedește a fi și un împlinitor al cuvintelor dumnezeieşti şi nu doar un auditor, grăitor sau cititor al acestora.

Știm din Sfânta Scriptură că Mântuitorul Hristos le vorbea ucenicilor despre taina Împărăției cerurilor (Mc. 4, 11), iar Apostolul Pavel despre taina ascunsă de veacuri care s-a revelat prin Iisus Hristos (Rom. 16, 25; Col. 1, 26; Efes. 3, 9). Taina suferinței ne este dezvăluită pe cruce. Suferința ne este revelată într-o indisolubilă legătură cu iubirea. Pare un paradox, căci am fi tentați mai degrabă să afirmăm că suferința se leagă de păcat, de greșeală, de ură, de necurăție, de minciună, dar nu de iubire. Și totuși, pe Cruce, Hristos Își îndură suferința din iubire (In. 10, 18). Crucea nu ar fi fost posibilă dacă Hristos nu ar fi consimțit să se răstignească pe ea, din iubire pentru Tatăl ceresc și pentru oameni. „Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său” (Mt. 10, 24), adaugă Mântuitorul. Dacă vrea să meargă pe calea împărătească a iubirii față de Domnul și față de oameni, creștinul este și el chemat să accepte, să cunoască, să rabde și să-și asume suferința, și doar așa îi este valorizată, pentru a nu suferi zadarnic.

A fi creştin înseamnă și a suferi cu Hristos şi pentru Hristos și pentru mântuirea sufletului. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu tărie despre acest aspect al credinţei în Hristos: „eu toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, și să mă aflu întru El … ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui” (Filip. 3, 8-10). Citind aceste cuvinte, și analizându-le putem lesne conchide că ele aduc lumină asupra locului suferinţei în viaţa creştină. Am putea rezuma mare parte din ceea ce descrie Apostolul Pavel aici spunând că viaţa creştină este atât hristocentrică cât și hristomorfică. Acest ultim cuvânt, ca numeroase alte cuvinte din lexicul unui teolog, constituie poate pentru unii, la prima vedere, un termen stângaci. Şi totuşi aparenta lipsă de potrivire exterioară ascunde o dulceaţă interioară, pentru că exprimă ideea că credinţa ne modelează după chipul lui Hristos. Prin credinţă, Dumnezeu ne remodelează până la asemănarea propriului Său Fiu. Paradigma vieţii lui Hristos începe să devină evidentă în viețile bunilor creștini care nutresc nădejdea că se vor împărtăşi într-o zi de slava Sa cerească și își conformează întreaga viață după preceptele evanghelice.

Dar există şi o latură mai puțin luminoasă a acestei probleme. Noi, care suntem făcuţi chipul după Hristos, Îi împărtăşim și suferinţele, înainte de a-I împărtăşi slava. Suferinţa şi durerea pot părea cu totul inutile şi lipsite de sens – dar atunci şi moartea lui Hristos pe cruce părea așijderea pentru unii. Una dintre cele mai puternice introspecţii ale Evangheliei rezidă în aceea că Dumnezeu este capabil să transfigureze suferinţa care părea a fi lipsită de sens şi scop şi să obţină sau să dobândească ceva prin ea. „Poate nu ştim ce se dobândește; până la urmă cei care L-au urmărit pe Hristos murind n-aveau nici o idee despre uluitoarele evenimente care urmau a surveni după moartea Sa cu trupul. Tot aşa, poate ni se pare şi nouă că durerea şi chinul nostru nu servesc nici unui scop” (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 90). Acelaşi Dumnezeu Care a adus scop şi putere din suferinţele – în aparenţă fără sens ale Fiului Său –, este prezent, prin credinţă, în suferinţele noastre de astăzi. Trebuie să învăţăm să I le oferim Lui, şi să-L rugăm să ne asigure de prezenţa și harul Său mângâietor și mântuitor, ca să dobândim putere în a desluși scopul suferințelor noastre și pentru a le răbda ca să ne purificăm sufletele și să creștem spiritual în unirea cu El. Nu trebuie să ne pierdem curajul, nici nădejdea ori răbdarea în fața probei de foc a suferinței, căci „dacă Stăpânul voiește să suferi trupește, cine ești tu ca să te superi? Nu veghează El oare asupra ta în orice împrejurare? Nu trăiești tu oare aproape de El? Fii răbdător și roagă-L fierbinte să-ți dea ceea ce ai trebuință; e voia Lui, păstrează-ți întreagă răbdarea și hrănește-te cu roadele milei Sale»”. (Pateric. Ziceri inedite ale Părinților pustiei, Anastasia, 2009, p. 201-202).

Nu putem pretinde a-L urma pe Hristos doar pe înălțimile bucuriei Taborului, ci trebuie să-L urmăm și pe cele ale suferințelor Golgotei. Creștinismul oferă mai puțin explicaţii pentru suferinţa celui bolnav, cât mai ales un Chip, un Vis-à-vis a Cărui proximitate să o descopere (sau să o redescopere) și pe Care să-L invoce pentru a-L ajuta pe acest drum.