“Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”

7-01-2008 Sublinieri

saint_jean_baptiste.jpg

Cutremurator si trezitor cuvant al Sf. Ioan Botezatorul catre cei care veneau spre el, dar mai ales catre farisei, auzind ei de propovaduirea spusa cu putere in pustie. Un cuvant menit sa dezmorteasca constiintele adormite intr-un somn greu, letargic, al pacatului si al silniciei. Glasul celui ce a strigat in pustie este ca o trambita ce cheama la apel constiinta omului. Numai cel care raspunde pozitiv acestei chemari poate fi pregatit sa Il primeasca pe Hristos, pe Mantuitor, deoarece numai atunci cand ne vedem pe noi insine fara de scapare din propriile fapte, cand stim ca nu faptele parintilor nostri ne mantuie, atunci vom dobandi cu adevarat “duhul umilit, inima infranta si zdrobita”, si atunci Il vom astepta cu adevarat pe Hristos Mantuitorul. Sfantul Ioan Gura de Aur sintetizeaza propovaduirea lui Ioan Botezatorul in urmatorul indemn: “temeti-va, dar nu deznadajduiti“. Sau, cum spune, peste veacuri, mult mai aproape de noi, Sf. Siluan Athonitul: “Tine-ti mintea in Iad si nu deznadajdui”.

Astfel, citind si talcuirile de mai jos, adunate de la Sf. Ioan Gura de Aur si de la Sf. Maxim Marturisitorul (prin Fer. Eftimie Zigabenul), intelegem mai bine indemnul la a trai in realitate, atat cea din jur, cat si cea launtrica, oricat de neplacuta, incomoda (cui ii place sa se vada pe sine asa cum este?) sau smintitoare. Sa nu ne imbatam cu apa rece sau sa ne aburim constiinta cu cine stie ce infrumusetari pretins duhovnicesti, atat ale realitatii din jur, cat si ale celei launtrice. Nici nu avem nevoie sa dam buzna si, insfacand securea, sa incepem noi sa taiem in dreapta si stanga, sau chiar in noi insine. Ci sa primim grabnic botezul pocaintei, sa incepem, sau sa incercam, sa plangem, stiind ca Cel bland si smerit cu inima asteapta indelung “sa ne intoarcem si sa fim vii”:

ioan-b-42.jpg[…]– Şi pentru ce a venit Iisus după treizeci de ani să se boteze? m-ar întreba cineva.

– Pentru că după botezul acesta avea să pună capăt legii vechi. Şi deoarece pînă la vîrsta de treizeci de ani omul poate săvîrşi toate păcatele, de aceea Hristos a rămas pînă la această vîrstă, ca să plinească toată legea, ca să nu spună nimeni că a desfiinţat-o, pentru că n-a putut-o împlini. Nu ne asaltează toată viaţa aceleaşi patimi; în copilărie mai cu seamă naivitatea şi zburdălnicia; în tinereţe plăcerea este mai puternică, iar după tinereţe vine şi pofta de bani şi de avere. De aceea Domnul a aşteptat să treacă toate vîrstele, ca în toate să împlinească legea; şi aşa vine la botez, adăugîndu-l ultimul la plinirea celorlalte porunci. Că botezul era cea din urmă faptă a legii pe care trebuia s-o împlinească. Hristos o spune El însuşi. Ascultă: „Că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte spune aşa: „Am împlinit toate poruncile legii n-am călcat nici una. Şi pentru că lipsea numai aceasta, am adăugat-o şi pe ea; şi aşa am împlinit toată dreptatea”. Numeşte aici dreptate împlinirea tuturor poruncilor. Deci din cele spuse se vede că pentru asta a venit Hristos la botez.

– Dar pentru care pricină a izvodit Ioan botezul acesta?

– Nu l-a izvodit fiul lui Zaharia din capul lui, ci i-a venit acest gînd inspirat de Dumnezeu; o spune Luca, zicînd: „Cuvîntul Domnului a fost către el” (Luca 3, 2), adică: poruncă. Dar chiar Ioan Botezătorul o spune: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Peste Care vei vedea Duhul pogorîndu-Se ca un porumbel şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfint»” (Ioan 1, 33).

– Dar pentru ce a fost trimis să boteze?

– Tot Botezătorul ne răspunde la această întrebare, zicînd: „Eu nu-L cunoşteam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezînd cu apă” (Ioan 1, 31).

Dacă asta e singura pricină, pentru ce Luca evanghelistul spune că Ioan „a venit în împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor”? (Luca 3, 3), deşi botezul lui Ioan nu era spre iertarea păcatelor, ci darul acesta era al botezului dat de Hristos mai tîrziu; că în acesta ne-am îngropat împreună cu Hristos, iar omul nostru cel vechi atunci a fost răstignit împreună cu Hristos; înainte de cruce nu se vede nicăieri iertare de păcate, că iertarea se dă prin sîngele lui Hristos. Pavel spune: „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit”nu prin botezul lui Ioan, ci „în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 11). Iar în altă parte spune: „Ioan a predicat botezul pocăinţei” – nu spune al iertării – „ca poporul să creadă în Cel ce vine după el” (Fapte 19, 4). Cum avea să dea iertare botezul lui Ioan, cînd încă nu fusese adusă jertfa, nu se pogorîse Duhul, nu fusese dezlegat păcatul, nu fusese îndepărtată vrăjmăşia şi nici blestemul nimicit?

Aşadar ce înseamnă cuvintele: „spre iertarea păcatelor”?

Iudeii erau nişte oameni nesocotiţi; niciodată nu-şi dădeau seama că păcătuiesc; erau vinovaţi de cele mai mari păcate şi se lăudau pe toate drumurile că sînt drepţi. Asta mai cu seamă i-a pierdut şi ia depărtat de credinţă. Mustrîndu-i pentru asta, Pavel le zicea: „Necunoscînd îndreptăţirea lui Dumnezeu şi căutînd să statornicească îndreptăţirea lor, nu s-au supus îndreptăţirii lui Dumnezeu” (Rom 10, 3). Şi iarăşi: „Ce vom zice, deci? Că paginii, care nu căutau îndreptăţirea, au dobîndit îndreptăţirea, iar Israel, care urmărea legea îndreptăţirii, n-a ajuns la legea îndreptăţirii? Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca din faptele legii” (Rom 9, 30-33).

Aşadar, pentru că aceasta era pricina păcatelor iudeilor, a venit Ioan, nu pentru altceva decît pentru a-i face să se gîndească la păcatele lor. Acest lucru îl arată şi chipul acestui botez, fiind botez de pocăinţă şi de mărturisire. Acelaşi lucru îl arată şi predica lui; nu spunea altceva decît: „faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3, 8). Pentru că nerecunoaşterea propriilor lor păcate, aşa precum o arată şi Pavel, i-a făcut pe iudei să se depărteze de Hristos; dar recunoaşterea păcatelor le-a născut dorinţa de a căuta pe Răscumpărător şi de a dori iertarea păcatelor.

Acest lucru a venit să-l pregătească Ioan: să-i convingă să se pocăiască; nu ca să fie pedepsiţi, ci, ajungînd mai smeriţi prin pocăinţă şi osîndindu-se pe ei înşişi, să alerge să ia iertare de păcate. Iată cît de precis o spune evanghelistul! După ce a spus: „A venit predicînd botezul pocăinţei în pustiul Iudeii”, a adăugat: „spre iertare” ca şi cum ar fi spus: „I-am convins să se mărturisească şi să se pocăiască de păcate, nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să primească mai uşor mai târziu iertarea”. Că dacă nu şi-ar fi recunoscut păcatele, n-ar fi cerut nici harul; şi necerîndu-l, n-ar fi dobîndit iertare. Deci Ioan, prin botezul lui, deschidea cale celuilalt botez.

De aceea şi Pavel spunea: „Ca să creadă poporul în Cel ce vine după el” (Fapte 19, 4), punînd cu cele spuse şi o altă pricină botezului lui Ioan. Că nu era cu putinţă ca Ioan, luîndu-L pe Hristos de mînă, să meargă din casă în casă şi să le spună: „în Acesta credeţi!”, ci ca în faţa şi în văzul tuturora să se pogoare acel glas fericit şi să se săvîrşească toate celelalte.

Din pricina asta a venit Iisus la botez. Faima Botezătorului şi noutatea faptei atrăgeau şi chemau la Iordan tot Ierusalimul. Malurile Iordanului ajunseseră un mare teatru. Pe cei veniţi acolo Ioan îi făcea să se smerească, convingîndu-i să nu se mai creadă grozavi; le arăta că sînt vinovaţi de cele mai mari păcate şi că vor putea primi pe Cel ce vine, dacă se vor pocăi, lăsînd pe strămoşi în pace, nemailăudîndu-se cu ei.

Viaţa lui Hristos era umbrită deocamdată şi se credea că ar fi fost ucis odată cu pruncii din Betleem. Chiar dacă S-a mai arătat în lume la doisprezece ani, totuşi îndată a trecut iarăşi în umbră. De aceea trebuia ca ieşirea Sa în lume să se facă în chip strălucit, să aibă început măreţ. Aceasta e pricina că atunci, pe malurile Iordanului, au auzit iudeii ce nu auziseră nici de la profeţi, nici de la alţii. loan le propovăduia cu strălucită voce, amintindu-le de ceruri şi de împărăţia cea de sus, nespunîndu-le nimic de pămînt. Iar prin împărăţia cerurilor loan Botezătorul înţelege întâia şi a doua venire a lui Hristos.

– Dar ce legătură au toate acestea cu iudeii? l-ar putea întreba cineva pe Ioan. Nu înţeleg ce le spui!

– De asta le vorbesc aşa, răspunde Ioan, ca prin neclaritatea spuselor mele să le deştept curiozitatea şi să vină să mă întrebe de Cel propovăduit.

Astfel Ioan a dat bune nădejdi celor ce veneau la el, încît mulţi vameşi şi ostaşi îl întrebau ce trebuie să facă şi cum să-şi rînduiască viaţa. Era un semn că se desprind de lucrurile pămînteşti, că-şi ridică ochii spre lucruri mai mari şi că visau la cele viitoare. Tot ce vedeau, tot ce auzeau le ridica la înălţime gîndul.

Gîndeşte-te ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorîndu-se din pustie, fiu de arhiereu, neavînd nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătînd sfinţenia şi avînd cu el pe proorocul Isaia. Alături de el era şi Isaia, propovăduind şi zicînd: „Acesta este despre care am spus că va veni strigînd şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie!” Atâta rîvnă puneau profeţii pentru aceste lucruri, încît au vestit cu mult înainte nu numai pe Stăpînul lor, ci şi pe cel ce avea să-I slujească. Isaia n-a vorbit numai de loan, ci şi de locul în care avea să locuiască, de felul propovăduirii sale, de Cel pe Care avea să-L propovăduiască şi de marea faptă ce acesta avea s-o săvîrşească.

Iată că şi profetul şi Botezătorul exprimă aceleaşi idei, deşi nu cu aceleaşi cuvinte. Profetul spune că Botezătorul va veni spunînd:

„Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei 3, 3).

Botezătorul cînd a venit a spus: „faceţi roade vrednice de, pocăinţă”, cuvinte la fel cu ale profetului: „Gătiţi calea Domnului”. Vezi că spusele profetului şi predica lui Ioan arată unul şi acelaşi lucru, că Ioan a venit să deschidă şi să gătească calea Domnului?

N-a venit să dăruiască un dar, adică iertarea păcatelor, ci să pregătească mai dinainte sufletele celor ce aveau să primească pe Dumnezeul tuturora. Luca spune chiar ceva mai mult, că n-a citat numai începutul profeţiei, ci întreaga profeţie: „Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri; cele strîmbe se vor îndrepta, iar cele colţuroase căi netede vor fi; şi va vedea tot trupul mîntuirea lui Dumnezeu ” (Luca 3, 5-6). Ai văzut cum profetul, luîndu-o înainte, a spus totul: şi alergarea poporului şi schimbarea lucrurilor în mai bine şi uşurinţa propovăduirii şi pricina tuturor celor ce vor fi, chiar dacă pe toate le spune figurat? Trebuia să grăiască aşa, că spusele sale erau o profeţie. Cînd a spus: „Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri şi cele colţuroase căi netede vor fi“, arată că cei smeriţi se vor înălţa, cei mîndri se vor smeri şi că greutatea legii se va schimba în uşurinţa credinţei. „Nu vor mai fi de acum sudori şi osteneli, ne spune Ioan, ci har şi iertare de păcate, care uşurează mult mîntuirea“. Apoi adaugă şi pricina uşurinţei mîntuirii, spunînd: „Tot trupul va vedea mîntuirea lui Dumnezeu“; nu numai iudeii şi prozeliţii, ci tot pămîntul şi marea, tot neamul omenesc, că prin cuvintele: „cele strîmbe” a lăsat să se înţeleagă toţi oamenii cu viaţă stricată: desfrînate, tîlhari, magi, care, fiind stricaţi mai înainte, au mers mai pe urmă pe calea cea dreaptă. Acelaşi lucru l-a spus şi Hristos: „Vameşii şi desfrînatele intră înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21, 31), pentru că au crezut. Şi profetul a arătat cu alte cuvinte acelaşi lucru, grăind aşa: „Lupii şi mieii vor paşte împreună” (Isaia 65, 25). După cum mai înainte, prin văi şi dealuri, indicînd inegalitatea moravurilor a vrut să spună că se va ajunge la o egalitate de gîndire, tot aşa şi acum, arătînd prin firea animalelor necuvîntătoare feluritele năravuri omeneşti, a vrut să spună iarăşi că oamenii vor ajunge la o armonie a dreptei credinţe. Iar Isaia dă şi pricina: „ Va fi Cel ce se va scula să stăpîneascâ neamurile; în El vor nădăjdui neamurile” (Isaia 11, 10), la fel cum se spune şi în Evanghelie: „Va vedea tot trupul mîntuirea lui Dumnezeu” (Luca 3, 6). Pretutindeni se arată că până la marginile lumii se va răspîndi puterea şi cunoştinţa acestor Evanghelii, că neamul omenesc se va schimba; din sălbatic şi aspru va ajunge blînd şi paşnic.

„Şi acest Ioan avea îmbrăcămintea lui din peri de cămilă şi cingătoarea de piele împrejurul mijlocului său” ( Matei 3, 4).

Ai văzut că unele au fost spuse de profeţi mai înainte, iar altele au fost lăsate evangheliştilor? De aceea Matei aminteşte şi profeţiile, dar adaugă şi cele ştiute de el despre Ioan, socotind că nu este de prisos să vorbească şi de îmbrăcămintea dreptului.

Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atîta răbdare într-un trup omenesc! Asta îi atrăgea mai cu seamă pe iudei, văzînd în el pe marele Ilie, că prin cele ce vedeau atunci îşi aduceau aminte de fericitul prooroc; dar, mai bine spus, Ioan îi uimea şi mai mult; Ilie locuia şi în oraşe, prin în case; Ioan, însă, din copilărie a trăit numai în pustie. Trebuia ca înainte Mergătorul Celui ce avea să pună capăt tuturora celor vechi, ca de pildă: oboselii, blestemului, întristării, sudorii, să aibă şi el simbolurile unui dar atît de mare şi să se arate mai presus de osînda legii vechi.

Ioan n-a arat nici pămînt, n-a tăiat nici brazdă, n-a mîncat nici pîinea în sudoarea feţei, ci masa îi era improvizată, îmbrăcămintea mai simplă decît masa, iar locuinţa mai uşor de găsit decît îmbrăcămintea. N-avea nevoie de acoperiş, de pat, de masă, de nimic din toate acestea, ci arăta în trupul lui viaţă îngerească. De aceea şi haina lui era de păr, pentru ca prin îmbrăcămintea lui să ne înveţe să ne depărtăm de cele omeneşti, să nu avem nimic cu pămîntul, ci să ne întoarcem la nobleţea de la început, în care era Adam înainte de a avea nevoie de haine şi de îmbrăcăminte. Astfel îmbrăcămintea lui era simbol al pocăinţei şi împărăţiei. Să nu mă întrebi de unde-şi procura haină de păr şi cingătoare, trăind în pustie! Că dacă eşti nedumerit de asta, atunci te vei întreba şi de altele mai multe. De pildă: Cum trăia în pustie pe ger şi pe căldură, fiind plăpînd la trup şi fraged cu vîrsta? Cum trupul său de copil a putut ţine piept atîtor schimbări ale vremii, unei mese atît de sărăcăcioase şi tuturor celorlalte greutăţi ale pustiei?

Unde-mi sînt acum filozofii greci, care în zadar şi fără de rost imitau neruşinata filozofie cinică – căci ce folos aveau că şedeau într-un butoi şi se apucau apoi de fel de fel de blestemăţii -,care se împodobeau cu inele, pietre preţioase şi aveau în casele lor slugi şi slujnice şi alte multe lucruri netrebnice, căzînd dintr-o extremă în alta? Ioan Botezătorul n-a fost ca unul din aceştia, ci locuia în pustie ca în cer, arătînd prin viaţa lui mare filozofie. Cînd s-a pogorît din pustie în oraşe era ca un înger din cer: luptător al bunei credinţe, încununat al lumii, filozof al unei filozofii vrednice de ceruri.

Şi era aşa cînd încă nu se pusese capăt păcatului, cînd încă nu încetase legea, cînd încă nu fusese legată moartea, cînd încă nu fuseseră sfărîmate porţile cele de aramă, ci cînd stăpînea încă vechea vieţuire. Aşa-i un suflet curajos şi treaz! Merge înainte mereu şi depăşeşte piedicile puse, ca şi Pavel pe timpul noii vieţuiri!

– Dar pentru ce a mai întrebuinţat la haină şi cingătoare? ar putea să mă întrebe cineva.

– Era obiceiul acesta la cei vechi, înainte de a apărea la bărbaţi îmbrăcămintea aceasta femeiască, care se coboară pînă la picioare. Astfel şi Petru purta cingătoare, ca şi Pavel: „Pe bărbatul a căruia este cingătoarea aceasta” (Fapte 21, 11), spun Faptele Apostolilor despre Pavel. Şi Ilie purta cingătoare şi la fel toţi sfinţii, fie pentru că lucrau mereu, fie pentru că erau în călătorii, fie pentru că munceau şi se osteneau pentru altceva din cele de trebuinţă; dar nu numai pentru aceasta, ci şi pentru ca să calce în picioare orice fel de podoabă şi pentru ca să ducă o viaţă aspră. Hristos spunea că o îmbrăcăminte ca aceasta este cea mai mare laudă a virtuţii, grăind aşa: „Ce aţi ieşit să vedeţi? Om îmbrăcat în haine moi?Iată, cei ce poartă haine moi sînt în casele împăraţilor” (Luca 7, 25).

Dacă Ioan Botezătorul, care era aşa de curat, care era mai strălucitor decît cerul şi mai presus decît toţi profeţii, decît care n-a fost nimeni mai mare, care a avut atîta îndrăznire, care a trăit cu atîtea nevoinţe, care a dispreţuit cu totul luxul şi desfătarea trecătoare, a dus o viaţă atît de aspră, ce cuvinte de apărare mai putem avea noi, care după atîtea binefaceri şi cu nenumărate poveri de păcate nu arătăm nici cea mai mică parte din pocăinţa lui Ioan, ci ne îmbătăm, ne lăcomim la mîncare, ne parfumăm, nu sîntem mai buni decît femeile stricate, care joacă pe scenă, trăim în moleşeală toată vremea şi cădem uşor în cursele diavolului?

„Atunci ieşea la dînsul toată Iudeea şi Ierusalimul şi toată împrejurimea Iordanului şi erau botezaţi de el, mărturisindu-şi păcatele lor” (Matei 3, 5-6)

Ai văzut ce putere a avut venirea profetului? Ai văzut cum toate acestea întraripau poporul, cum îi făcea să-şi cunoască păcatele lor? Vrednic de minune era să vezi că un om are o atît de mare putere, că foloseşte atîta îndrăznire, că mustră pe toţi ca pe nişte copii şi că are un chip din care strălucea mult har! îi mai uimea pe iudei şi aceea că de multă vreme profeţi nu se mai arătaseră; pierise dintre ei harisma aceasta şi se întorsesese acuma după multă vreme.

Dar şi felul predicii lui Ioan era străin şi cu totul altul. Nu mai auzeau cele ce spuneau de obicei profeţii, de pildă de războaie, de bătălii şi de victorii, de foamete şi ciumă, de babiloneni şi perşi, de căderea Ierusalimului şi de altele ca acestea, ci de ceruri, de împărăţia de acolo şi de chinurile iadului. De aceea iudeii se duceau zoriţi la loan, cu toate că nu de multă vreme partizanii lui Iuda şi Teuda (şefii unei răscoale locale îndreptate împotriva romanilor – n. mea), care fugiseră în pustie, fuseseră ucişi. De altfel Ioan nici nu-i cheamă pe iudei pentru aceleaşi scopuri, de pildă să se ridice împotriva tiraniei, să se răscoale, să introducă o nouă Orînduire, ci să-i povăţuiască spre împărăţia cea de sus. De aceea nici nu-i ţinea în pustie alături de el, ducîndu-i de colo pînă colo, ci îi boteza, îi învăţa cuvintele filozofiei sale şi le dădea drumul. Îi învăţa să dispreţuiască pe cele de pe pămînt, să aleagă pe cele viitoare şi să se grăbească spre ele în fiecare zi”.

(Sfantul Ioan Gura de Aur, OMILII LA MATEI, Ed. IDMBOR, BUCUREŞTI -1994)

ioan-gura-de-aur.jpg

***

” ‘Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mînia cea viitoare?’. Vai, ce suflet mare! Cum vorbeşte unor oameni însetaţi totdeauna de sîngele profeţilor, unor oameni mai veninoşi ca şerpii! Cum îi atacă cu mare îndrăznire şi pe ei şi pe părinţii lor!

– Da, mi s-ar putea spune, îndrăznirea lui e mare. Dar întrebarea este dacă era şi îndreptăţită. Nu i-a văzut păcătuind, ci pocăindu-se. De aceea n-ar fi trebuit să-i mustre, ci să-i laude şi să-i primească, pentru că, părăsind oraşul şi casele, alergau să-i asculte predica.

– Ce-aş putea răspunde? Ioan nu se uita nici la cei ce-i stăteau în faţă, nici la cele ce se petreceau, ci la ascunzişurile inimilor lor, descoperite lui de Dumnezeu. Pentru că se lăudau cu strămoşii şi pentru că aceasta era pricina pieirii lor şi-i făcea să trăiască nepăsători, Ioan Botezătorul taie rădăcina îngîmfării lor. Din pricina aceasta şi Isaia îi numeşte „conducători ai Sodomei“şi „popor al Gomorei“; iar un alt profet spune: „Oare nu sînteţi voi ca fii etiopienilor?“. Toţi profeţii au aceeaşi părere despre ei; toţi vor să le scoată din suflet mîndria, pricină a mii şi mii de păcate…

Dar uită-te în ce chip Botezătorul îi duce pe calea cea bună, dînd în acelaşi timp şi patriarhului cinstea cuvenită! După ce le-a spus:

„Să nu vi se pară că puteţi zice că avem tată pe Avraam” , n-a continuat: „patriarhul nu va putea să vă fie de vreun folos”, ci, într-un chip mai dulce şi mai potolit, a lăsat să se înţeleagă acelaşi lucru spunînd

„că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam”. Unii comentatori socot că Ioan Botezătorul a spus despre neamuri aceste cuvinte, numindu-le metaforic pietre. Eu, însă, cred că ele au şi altă interpretare.

– Care?

– „Să nu credeţi, le spune Ioan Botezătorul, că dacă voi veţi pieri, veţi lăsa pe patriarhul Avraam fără copii!” Nu, asta nu! …N-a spus că i-a şi ridicat lui Avraam fii, ca să nu-i descurajeze, ci că: „poate să ridice”. N-a spus că poate să facă oameni din pietre, ci ceva cu mult mai mult: rude şi fii ai lui Avraam. Ai văzut cum le-a scos din cap toate închipuirile lor trupeşti şi gîndul că-şi pot găsi scăpare la strămoşi, ca să-şi pună nădejdea mîntuirii lor în pocăinţă şi în curăţenie trupească şi sufletească? Ai văzut cum a dat la o parte înrudirea după trup şi a pus în locul ei înrudirea după credinţă?

„Iată securea stă la rădăcina pomilor:” Nimic mai înfricoşător decît această întorsătură de cuvinte!

Nu-i înfricoşează nici cu seceră zburătoare, nici cu dărîmarea gardului, nici cu călcarea în picioare a viei, ci cu o secure ascuţită; şi ceea ce-i mai înfricoşător este că securea stă la uşă. Pentru că adeseori iudeii nu dădeau crezare profeţilor şi ziceau: „Unde este ziua Domnului?” şi: „Să vină odată sfatul Sfintului lui Israel ca să-L cunoaştem! […]

Ioan Botezătorul le măreşte totdeauna frica, pentru a-i trezi din amorţeala lor şi a-i împinge spre pocăinţă. I-a înfricoşat că vor pierde dreptul de a se mai numi fii ai lui Avraam, că au să fie înlocuiţi cu alţii, că nenorocirile stau la uşă, că vor îndura suferinţe neînchipuit de mari. Toate acestea îndestulător de puternice să-i ridice şi pe cei căzuţi tare jos şi să-i facă să lupte. Acelaşi lucru îl arată şi Pavel cînd zice: „Cuvînt scurt va face Domnul în întreaga lume”.

„Nu te teme, le grăieşte Ioan Botezătorul; dar, mai bine spus, teme-te, dar nu deznădăjdui! Mai ai încă nădejde de schimbare; nu-i dată sentinţa şi nici securea n-a venit să taie – pentru că ce-ar opri-o să taie cînd stă lîngă rădăcină? -, ci ca prin frica de secure să te facă mai bun şi să te pregătească să aduci rod!” De asta a şi adăugat: „Orice pom care nu face rod bun se taie şi în foc se aruncă”

Cînd spune „orice pom”, le scoate iarăşi din minte gîndul că au vreun merit pentru că au strămoşi de bun neam. „Dacă rămîi fără rod, spune Ioan Botezătorul, vei suferi o îndoită osîndă, chiar dacă eşti nepotul lui Avraam, chiar dacă poţi număra printre strămoşii tăi patriarhi nenumăraţi!” Cu aceste cuvinte îi înfricoşa şi pe vameşi şi zguduia şi sufletul ostaşilor; nu-i împingea la deznădejde, dar îi scăpa de o viaţă petrecută în nepăsare. Cuvintele „care nu face rod bun” şi înfricoşau, dar aduceau şi multă mîngiiere; arătau că acela care face rod scapă de orice pedeapsă.

[…] Apoi, ca să nu socoteşti că a vorbit aşa numai din smerenie, aduce dovada deosebirii dintre ei întemeiat pe fapte, spunînd: „Acela vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc”. Ai văzut cît de mare este înţelepciunea Botezătorului? Cînd predică, înfricoşătoare-i sînt cuvintele, insuflă neliniştea în sufletele celor ce-l ascultau; dar cînd îi trimite la Hristos, cuvintele-i sînt potolite, în stare să cîştige suflete. Nu mai vorbeşte de secure, nici de pom tăiat, ars şi aruncat în foc, nici de mînia viitoare, ci de iertare de păcate, de înlăturarea pedepsei, de dreptate, de sfinţenie, de răscumpărare, de înfiere, de frăţietate, de participarea la moştenire, de dăruirea cu îmbelşugare a Duhului Sfînt. Că pe toate acestea le-a lăsat să se înţeleagă prin cuvintele: „Vă va boteza cu Duh Sfânt“, arătînd prin însăşi metafora cuvîntului bogăţia harului; că n-a spus: „vă va da Duh Sfant”, ci: „ vă va boteza cu Duh Sfant“; iar prin cuvîntul următor: „şi cu foc” scoate la iveală tot puterea şi belşugul harului”.

(Sfantul Ioan Gura de Aur, OMILII LA MATEI, Ed. IDMBOR, BUCUREŞTI -1994)

***

ioan-botezatorul.jpg

<<Precum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia proorocul: “Este glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.

[Tâlcuire a Sfântului Maxim Marturisitorul]: Pustia este lumea aceasta, sau firea omenească, sau sufletul fiecăruia, pentru nerodirea de bunătăţi ce s-a făcut din neascultarea cea de demult. Glas al celui ce strigă se numeşte simţirea cu conştiinţa a celor greşite de către fiecare, simţire ce strigă oarecum mustrarea în adâncul inimii şi îndeamnă la pocăinţă şi la gătirea căii Domnului: iar gătirea este prefacerea obiceiurilor şi a gândurilor spre mai bine. Calea Domnului este viaţa cea îmbunătăţită după Dumnezeu. Cărările Lui sunt feluritele îndeletniciri după Dumnezeu, pe care le fac drepte cei ce după dreptate şi fără de prihană se îndeletnicesc cu fapta bună: căci, după cum se zice, nu este bun binele când nu se face bine.

Orice vale se va umple şi orice munte şi orice deal se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede.

A aceluiaşi (preluare dupa Sf. Maxim Mărturisitorul): Vale e trupul fiecăruia, care prin multul şi năprasnicul şuvoi al patimilor se roade şi pierde legătura şi însoţirea duhovnicească pe care o are cu sufletul după legea lui Dumnezeu, Care le-a legat. Prin vale se poate înţelege şi sufletul, care prin deasa şi apriga curgere a gândurilor viclene s-a scobit, lepădând prin răutate frumuseţea netezimii duhovniceşti. Aşadar, toată valea de acest fel a celor ce gătesc calea Domnului se va umple, adică va ajunge întru starea cea cuvenită prin lepădarea răutăţii şi a neştiinţei, ca şi prin venirea faptei bune şi a cunoştinţei, şi va căpăta înapoi buna cuviinţă a puterilor celor după fire.

Munte e toată cunoştinţa cu nume mincinos, ce se înalţă împotriva adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu; iar măgură e toată răutatea ce răscoală asupra faptei bune.

Sau munte sunt duhurile lucrătoare ale cunoştinţei mincinoase, iar măgură – cele făcătoare de răutate. Acestea toate se vor smeri, doborâte şi dărâmate şi lepădate prin cunoştinţa şi fapta bună ce sunt potrivnice lor.

După altă înţelegere, cel ce preface deprinderea cunoştinţei mincinoase în cea a cunoştinţei adevărate, şi lucrarea răutăţii în cea a faptei bune, acesta umple scobiturile văilor prin nimicirea munţilor şi a măgurilor.

Strâmbe sunt mişcările cele împotriva firii ale simţurilor, iar drepte sunt cele după fire. Şi iarăşi: colţuroase sunt momelile ispitelor care vin fără voia noastră, iar căi netede sunt străbaterile acestora cu răbdare şi mulţumire, că mulţumirea adusă lui Dumnezeu cu răbdare netezeşte asprimea şi osteneala lor. Şi, ca s-o spunem mai pe şleau, strâmbe sunt ispitele ce ne vin de a noastră voie prin plăcere (că de multe feluri este plăcerea), la fel cum colţuroase sunt ispitele care vin, fără voia noastră, prin durere…

Şi vor fi cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase căi netede“. Obiceiurile cele strâmbe ale oamenilor stricaţi şi cugetele lor cele colţuroase vor fi îndreptate şi netezite, încât să umble neted Hristos pe ele. Sau: strâmbătatea şi grosolănia răutăţii se vor preface în dreptatea şi netezimea faptei bune. Sau altfel: strâmbătatea şi grosolănia Legii Vechi se vor preface în dreptatea şi netezimea Evangheliei. Strâmbătatea Legii Vechi este nelimpezimea şi felurimea, iar grosolănia – asprimea şi lipsa de împreună pătimire; pe de altă parte, dreptatea Evangheliei este limpezimea şi simplitatea, iar netezimea – blândeţea şi împreună pătimirea…

Prin împărţirea hainelor şi a mâncării li se insuflă ajutorarea celor săraci, duhul împărtăşirii şi al dragostei frăţeşti. Şi nu le porunceşte acum ceva mai greu, ştiind că nu peste multă vreme va legiui Hristos poruncile evanghelice…

Aşadar, pe toţi i-a îndemnat în chip potrivit, lăsând învăţătura mai desăvârşită în seama lui Hristos.>>

(Fericitul Eftimie Zigabenul, TÂLCUIRE LA EVANGHELIA DUPĂ LUCA – Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006).

***

ioan_botezatorul001.jpg


Categorii

1. SPECIAL, Duminica dinaintea Botezului Domnului, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Sfantul Ioan Botezatorul, Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la ““Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: SFANTUL IOAN INAINTEMERGATORUL si MISIUNEA PREOTEASCA in zilele noastre: “Este vremea ca toti clericii sa mai reduca din TEORIE si sa se intoarca la ASCEZA cea adevarata”. CAND (NU) ARE PUTERE CUVANTUL PREOTULUI? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Predica Sfantului Iustin Popovici Ia NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. “Ce iti ramane de facut, frate? Sa te pocaiesti pentru tine si pentru fratii din jurul tau, pentru oamenii din jurul tau”/ LUCRAREA DEZINTERESATA A “CELUI MAI MARE
  3. Pingback: Mare a fost Ioan Botezătorul… | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “… si vino de stai impreuna cu noi!”. PARACLISUL SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. Cantari psaltice la praznicul Soborului Inaintemergatorului. RUGACIUNE CATRE “PRIETENUL DE APROAPE AL LUI HRISTOS” (audio + text) | Cuvântul Ortodo
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate