“DUMNEZEU STIE MAI BINE DECAT MINE CE VREAU!”

25-03-2010 Sublinieri

Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului

Mi-am propus sa incep cuvantul meu apeland la cuvantul Mantuitorului: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece”. Ce este cuvantul? Noi suntem obisnuiti sa-l intelegem ca un mod de a face contact unii cu altii, de a face un schimb de informatii. Dar vedem in Scriptura altfel de lucruri spuse despre cuvant. “Intru inceput era Cuvantul si Cuvantul era catre Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul”. “Si Cuvantul trup S-a facut”. “Zis-a Dumnezeu: Sa fie lumina, si a fost lumina”. Si orice a spus Dumnezeu prin cuvant, s-a facut. Iarasi revin la cuvintele Mantuitorului, cand a spus: “Cuvintele Mele sunt duh si ele sunt viata”.

Ce este cuvantul? Cum sa intelegem? Si as vrea sa leg acest cuvant, cu ajutorul Domnului, si de notiunea de cultura, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arata ca Dumnezeu, cand a facut pe om – daca ma iertati, ma duc un pas mai indarat: cand a facut tot ce-a facut inaintea omului – printr-un singur cuvant a infaptuit: Sa fie! Cand a fost vorba de om, altfel a facut Dumnezeu pe om. S-a sfatuit: Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra”. Si intelegem ca omul nu este o faptura ca toate celelalte fapturi. Si intelegem aceasta nu din mandria noastra, ci prin cuvantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Si vedem cum, prin cuvant, Dumnezeu continua sa cheme, sa ia legatura cu omul. Dumnezeu prin cuvant il sfatuieste pe Adam. Cand Adam cade, dupa ce nelegiuirea cuprinde toata istoria pamantului pana la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment in istorie cand Dumnezeu iarasi vorbeste omului, dand prin Prorocul Moisi o lege.

Legea aceasta avea doua meniri: S-aduca pe om din nelegiuire la o lege – asta o putem intelege toti, legea morala – dar sa dea si niste indicatii in acea lege despre ce avea sa faca Dumnezeu la “sfarsitul vremii”, la plinirea vremii mai bine zis. Plinirea vremii” avea sa fie nu un lucru cronologic in primul rand, ci intruparea acelui Cuvant. Spune Sfantul Pavel in Epistola sa catre Evrei:

“Dumnezeu, Care in multe feluri a vorbit parintilor nostri, in sfarsitul vremii ne-a vorbit prin insusi Fiul Sau”.

Or acest insusi Fiul Sau se numeste si Cuvant al lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu revine acuma sa-Si continue lucrarea de infaptuire prin “dialogul” pe care il incheaga cu Omul, mai bine zis il “reincheaga,” dupa despartirea ce se produsese in Rai prin caderea lui Adam. Cuvantul il putem intelege ca energie – energie creatoare.

Dar cuvantul omului ce este? Daca omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate sa ajunga pana la asemanarea lui Dumnezeu, si cuvantul omului este o energie. Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca prin cuvant de rugaciune sa ne apropiem de Dumnezeu. Omul in rugaciune ajunge la starea cuvantului cea mai inalta, unde cuvantul lui prinde puteri, in Duhul lui Dumnezeu, sa infaptuiasca, oarecum asa cum si Dumnezeu a infaptuit Omul nu este menit sa faca si el, sa creeze o lume; omul este menit sa dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el intru asemanarea deplina. Asa intelegem noi mantuirea.

Cum intelegem noi mantuirea? In Biserica noi intelegem mantuirea ca impartasire a vietii dumnezeiesti. Dumnezeu impartaseste omului viata Sa. Cand omul ajunge la aceasta asemanare deplina cu Dumnezeu, de pilda daca omul ajunge sa traiasca si in slava, si in ocara, si in rusine cu aceeasi neclintita dragoste dumnezeiasca, stam la inaltime. De ce? Fiindca aceasta neclintire a iubirii nu este parte din alcatuirea psihologica a omului, ci o caracteristica dumnezeiasca: Dumnezeu nu poate avea vrajmas. Cine poate ceva impotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteste, pentru ca nu este nici marit de slava pe care I-o dam noi, nu este nici micsorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindca El este, si viata Lui este vecinica. Dumnezeu este, si ne cheama la acest “a fi” si la aceasta asemenea-vecinicie pe care o are El. Stam la inaltime, intr-adevar, cand ajungem la trairea oricarei virtuti crestine, intelese nu intr-un sens etic, moral, ci intelese ca insusirea energiei care traieste in insusi Dumnezeu.

Si-aici ma apropii putin de tema pe care voiam s-o iau: Care este aceasta energie? Este Cuvantul lui Dumnezeu salasluind si petrecand in om. Dumnezeu prin energia cuvantului incearca sa contacteze pe om. Omul prin cuvantul rugaciunii incearca sa raspunda lui Dumnezeu. Omul isi arata libertatea lui si libera lui alegere cand raspunde lui Dumnezeu prin rugaciune, cand poate sa spuna “Amin” lui Dumnezeu, chemarii lui Dumnezeu. Dar ceea ce mantuieste pe om este, iarasi, nu ceea ce face omul, in neputinta lui, ci ceea ce face cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi.

As rezuma ceea ce am incercat sa spun pana acuma, ca noi intelegem cuvantul in sensul lui cel mai adanc, ca o energie; si as vrea sa intelegem cu totii lucrul asta, sa nu ramanem la nivelul de informatie a cuvantului. Cuvantul in trairea duhovniceasca esteimpartasire,cand Dumnezeu vorbeste cu omul – cum spune Scriptura – prin insusi Fiul Sau. Daca bagati de seama diferentele dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente de cuvant.

Legea “etica” a Vechiului Testament este sa faci asta sau sa nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, si ramanem doar la o oarecare “facere” relativa. Cand Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu incepe sa povatuiasca omenirea, invatatura Lui incepe cu “Fericiti cei curati cu inima, ca a lor este Imparatia Cerurilor,” “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”, si asa mai departe. Nu vedem nicaieri pe Mantuitorul poruncind ca de la inaltime, ca unor robi, ci preia si poruncile Vechiului Testament, zicand: “Ati auzit ca este scris asa si asa, dar Eu spun voua..” – si da dimensiunea adevarata a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevarata? In Legea Vechiului Legamant ne-a vorbit prin proroc; in Noul – El insusi. Vechiul a fost o pregatire a omului spre a intelege putin pe Dumnezeu. Adica cum putem sa intelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, intr-adevar, fiindca scrie si Scriptura ca mintea omului nu poate sa cuprinda pe Dumnezeu, ca gandurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gandurile omului, precum cerul mai presus de pamant. Si atuncea i-a dat omului, prin trairea ascultarii, sa inteleaga pe Dumnezeu. I-a dat omului la inceput, sa zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Si prin aceasta omul invata sa nu minta, sa nu fure si altele, adica invata ca Dumnezeu nu ne vrea mincinosi, ucigasi si altele, fiindca Dumnezeu insusi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hot, Dumnezeu nu este ucigas.

Dar nu in aceasta etica gasim viata, fiindca ceea ce omul cauta, lucrul pentru care insetoseaza omul este viata, pana la urma. Si de cate ori auzim in zilele noastre: “Da, dar vreau si eu sa traiesc…” – si asta in general ca sa ne scuzam o viata libertina. Si sper sa nu va smintesc spunand ca, intr-un oarecare sens, omul are dreptate cand zice asa, fiindca – iau cuvantul Mantuitorului: Omul nu-i facut pentru Sambata, ci Sambata e facuta pentru om. Sambata – adica “odihna,” adica implinirea.

Adica in ce sens are dreptate omul? Omul cauta viata. Ceva in noi cauta, nu ce isi inchipuie omul a fi binele, ci, pana la urma, viata o cautam. Or Scriptura nu vorbeste de un mai bine sau mai rau, ci peste tot vorbeste de viata. Iar Hristos ne graieste cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, “ale vietii vecinice”, adica, pana la urma, aceea ce voia sa ne insufle si prin Legea Vechiului Legamant, unde se “poticnea,” pe de-o parte, de desavarsirea mai mica sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gandului omenesc de a se ridica la o intelegere duhovniceasca mai “subtire,” mai “inalta,” si, in acest sens, mai adevarata.

Chiar si in Vechiul Testament, in cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: “Sa fiti sfinti, fiindca Eu sunt Sfant!” Nu zice: Sa fiti sfinti fiindca asa e bine, asa e frumos. “Fiindca Eu sunt Sfant!” Or Dumnezeu este Care vorbeste prin Moisi cuvantul asta. Lui Moisi i-a dezvaluit ca “Eu sunt”. Dumnezeu este Cel Care Este. Si vrea sa-l aduca pe om in aceeasi fiinta. Ii impartaseste ceva la inceput; si in masura in care omul se lasa impartasit de cuvantul lui Dumnezeu, gaseste in acest cuvant pe Dumnezeu, energie de viata.

Pana si in Vechiul Testament vedem in Proroci si in altii ca au “gasit”. Sfintii Vechiului Testament deci au gasit o energie de viata. Nu erau pur si simplu oameni morali; erau oameni in care, si carora putea Duhul sa graiasca, oameni prin care Dumnezeu a dezvaluit omenirii diferite, sa le zicem, etape ale apropierii omului inapoi catre Dumnezeu, inapoi zic, fiindca Adam, in Rai, cazuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este in Hristosul Sau, in Unsul Sau, in Fiul Sau, in Cuvantul Sau. In Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinta si neputinta unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greseli, cum vedem in Vechiul Testament, ci Insusi vorbeste, si cuvantul iese altfel. Cuvantul este pe de-o parte mai mangaietor decat al Legii Vechiului Legamant, fiindca este cuvantul de viata, cuvantul harului, cuvantul energiei creatoare, daca omul primeste ca acest cuvant sa salasluiasca in el.

Adica cum? Incepem la un nivel tot ca in Vechiul Testament, moral, daca nu intelegem altceva. Incepem sa nu facem asta, sa nu facem ailalta, care se zice ca sunt rele. Si incepe [apoi] o oarecare intelegere noua. Incepem, poate, sa dam putinta Duhului sa produca in noi un moment de viata si sa intelegem atunci in trairea noastra care este viata, unde este viata – acest “care” si “unde” fiind o calitate. Sa ne indulcim in cele cerute de viata dumnezeiasca, si prin aceasta indulcire sa deslusim amaraciunea in chiar ceea ce parea sa fie atragator, in ce se numeste pacat.

Taina mantuirii este in aceasta impartasire a omului intru cuvantul lui Dumnezeu, cand omul lasa si pe Dumnezeu sa se impartaseasca cu el. Este o deschidere reciproca. Iarasi zic, nu este la nivel de informatie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dam o dezlegare, ca sa zicem asa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvant sa ne impartaseasca cu ceva, care impartasire duce pe om mai departe, si acest “mai departe” nu are limita, pana la identitatea totala a omului cu Dumnezeu.

Am vrut prin toate astea – cam intortocheate – sa dau totusi cateva ganduri despre cuvant. Deci cuvantul ca impartasire, nu cuvantul ca informatie. Este alt nivel, cuvant cu alta energie.

Cultura duhului

Iar acum – Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit si in Apus si aici, in Romania, multi oameni care, vrand sa traiasca bine, sa traiasca o viata dreapta sa zicem, au fost socati ca sub numele de cultura astazi, in veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, pana la desfranari si altele, tot ce-si poate inchipui omul. As zice ca are dreptate acest cuvant: pana la urma cultura este ceva ce cultivam. Dar atentie, fiindca ce cultivam, asta si devenim.

Cultura este orisice cultivam. Si cultivarea pamantului este cultura. Si cultivarea pacatului este o cultura, smintita, dar cultura. Dumnezeu acuma ne cheama sa cultivam in noi cele ce sunt ale vietii; Dumnezeu Care L-a facut pe om, Care stie din ce este facut omul, Care singur stie unde este nazuinta adevarata a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznadajduit, cautand viata acolo unde se vede ingropat in tot felul de morti – si pana la urma Moartea – si cautand viata smintit, in orice i se pare lui a fi implinire sau placere. Dar Dumnezeu, tainic, stie unde nazuieste inima omului, si la acea nazuinta raspunde prin cuvantul Lui. Si, Cuvantul lui Dumnezeu – Dumnezeu ne invita sa-L facem cultura noastra.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucreaza cu informatie. Multi ganditori, filosofi, oameni de stiinta pun intrebari multor oameni de-ai Bisericii, sa zicem: “De ce n-aveti o doctrina pentru...” nu stiu ce sa spun, sa zicem: “Ce se intampla cu copiii care mor nebotezati..” sau mai stiu eu ce.

Biserica – si as zice cultura Bisericii – nu tine a ne informa pentru orisice. Dumnezeu, prin Biserica, tine a impartasi omului. Impartasind omului ceva din viata Lui, daca omul primeste, poate sa mearga mai departe, fiindca, cum scrie in Psalmi, “Adanc cheama catre adanc”. Omul adancindu-se, descoperind adancurile tainelor lui Dumnezeu, cauta mai departe, si merge mai departe; merge nu “studiind”, ci traind merge pana unde, intr-o buna zi, va si sti toate cate stie Dumnezeu.

Cred ca mai toti cunoasteti inceputul Bibliei, dezvaluirea inceputului omului, povestea lui Adam in Rai, pe care multi astazi au primit-o ca un fel de mit. (Daca ma iertati, fac o paranteza: As da aceasta provocare tuturor celor care cred ca este un mit: studiati miturile si studiati povestea lui Adam, sa vedem daca nu gasiti niste diferente esentiale intre ce este mit si ce este aceasta povestire. Dar va las cu aceasta provocare.) Intre altele, vedem in povestirea aceasta intr-adevar esenta noastra. Adam-ul acela sunt eu, Adam-ul acela este orisicine. Adancind trairea noastre bisericeasca, ne regasim in el si pe el in noi.

Dumnezeu L-a facut pe Adam si L-a pus in acest Rai si I-a spus: “Iata, toate acestea vor fi tie pentru mancare, dar din pomul cunostintei binelui si raului, dintru acela sa nu mananci, ca in ziua in care vei manca, vei muri”. Noi intelegem acest “Sa nu mananci” ca porunca lui Dumnezeu, si pe drept cuvant. Dar: ce numim noi porunca? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: “Sa nu faci asta!” Dar cu Dumnezeu nu este asa, si nici nu are forma aceea, ca Dumnezeu ii si explica imediat lui Adam, “Pentru ca in ziua sau in clipa in care vei manca din el, vei muri”. Adica Dumnezeu impartaseste lui Adam un lucru mic, dar un inceput. “Daca pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe; daca nu, e un risc”.

Dar Dumnezeu l-a lasat liber pe Adam, fiindca Adam trebuia sa isi arate libera vointa in trairile lui. Si Adam s-a vazut cu un alt cuvant in fata: sarpele a venit si i-a spus lui Adam – sarpele cred ca era simbolul intelepciunii, ca se zice ca era cel mai intelept dintre animale – si i-a spus lui Adam: Nu vei muri daca vei manca din acest pom”. Si Adam, crezand, nu pe Dumnezeu, ci crezand sarpelui, a facut ce i s-a parut ca este bine. Si s-a trezit, cum spune sarpele, ca: “Ti se vor deschide ochii si vei cunoaste binele si raul, ca Dumnezeu cunoaste binele si raul, si vei deveni ca Dumnezeu”. Si lui Adam intr-adevar i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeiesti s-au dezvaluit lui Adam cand i s-au deschis ochii prin aceasta fapta? Cum a devenit el nemuritor si atotstiutor ca Dumnezeu?

Adam, cand, chipurile, i s-au deschis ochii – si intr-adevar, intr-un fel i s-au deschis – s-a vazut rusinat, s-a vazut gol, s-a vazut dezbracat si s-a rusinat de goliciunea lui. S-a rusinat Adam de Eva si Eva de Adam, si s-au ascuns sub imbracaminte de frunze, si cand au auzit venirea lui Dumnezeu inapoi in Rai, s-au rusinat de Dumnezeu. Dar ce, rusinea este starea lui Dumnezeu? Vedeti ca au primit un cuvant smintit, si energia acestui cuvant a smintit pe om, si smintire duce catre smintire. S-a dezbracat de firea cu care era imbracat, si s-a gasit gol si rusinat si de Eva si de Dumnezeu, si s-a gasit in tendinta de a se desparti tot mai mult de Dumnezeu; ca atunci cand a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns dupa copacii Raiului. Dar daca Adam ar fi ascultat si crezut in Dumnezeu mai mult decat in glasul strainului…

Si asta este menirea omului. Ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mantuitorul zice:Oile Mele aud glasul Meu si urmeaza Mie. Glasul strainului nu il aud, si se infricoseaza de al strainilor, ca nu-l cunosc. Deci Oile lui Hristos, si in masura in care suntem Oile lui Hristos, ne invatam increderea in Dumnezeu, invatam sa deslusim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum si cuvantul este o taina a energiilor lui Dumnezeu), incepand dintr-o traire morala prin care ni se dezvolta niste simturi. Pornim cu oarecare frica – aceasta fiind o energie care pazeste – frica aceasta dezvolta o perceptie: deslusirea glasului strain de glasul Tatalui, atunci cand deslusim un glas de strain – acolo unde este strain – si glasul Tatalui – glasul celui ce ne naste intru viata vecinica – in cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras catre viata, desluseste moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mantuitorul ca oile Mele se tem de straini, fiindca nu cunosc glasul strainului! Adica, nu recunoastem in strain glasul chemarii catre viata. Dar acesta-i un simt care este in om din fire, mai mult sau mai putin – in masura caderii fiecarui om – simt care se dezvolta prin trairea cuvantului dumnezeiesc. Se dezvolta: si in aceasta dezvoltare consta ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

(…)

Ma gandesc la alta chemare a glasului lui Dumnezeu: “Auzi, Israil!” – Israil insemnand poporul lui Dumnezeu. Auzul este un lucru pe care-l numim in Biserica ascultare. Ascultarea este in primul rand auzul cuvantului, ceva ce ascultam. Noi intelegem ascultarea ca o disciplina: sa “asculti de cineva”. Este un adevar si in asta, dar nu aceasta este esenta ascultarii. Efectul de disciplina vine din ce numim duhovniceste ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar.

Fac o comparatie: Precum pruncul in pantecele maicii: am auzit din cunostintele stiintifice ca in el, dintre cele cinci simturi, auzul este primul care se dezvolta, si ca pruncul poate auzi glasul tatalui sau prin tesuturile pantecelui maicii. Ceva analogic se intampla in trairea noastra duhovniceasca. Prin tesuturile lumii asteia, materiei asteia, invatam in Duh sa auzim si sa deslusim glasul Tatalui. Deci ascultarea, inainte sau dincolo de a fi o disciplina, este o auzire si un discernamant. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Pastor de glasul strainului, pe care il recunoastem ca strain.

Bineinteles ca ascultarea, auzirea, daca vreti, duce si la o infaptuire oarecare. Auzim ceva si facem, dupa ce auzim – asta numim ascultare ca, as zice, cultura. Deci omul, umbland dupa povatuirile pe care le aude, cultiva in el trairea acelor povatuiri; precum Adam, ascultand povatuirea sarpelui mai mult decat pe a lui Dumnezeu, fara sa-si dea seama, la inceput, a cultivat moartea – si a picat in ea; tot asa, cultivand cuvantul lui Dumnezeu, cultivam in noi samanta vietii si, ca sa zicem asa, “picam” in viata (dar nu picam, ca este, nu o cadere, ci un urcus). Cultivand samanta vietii, samanta e va incolti, samanta va rodi, si asta este o intreaga cultura. Ziceam ca si cultura pamantului este o cultura: dar si asta este o cultura a “pamantului”, a pamantului care sunt eu.

Am zis la inceput ca tot ce cultiva omul este cultura. Cultura smintita sau buna, dar este cultura. Am zis si lucrul acesta: sa-i dam omului o cautare, si am numit-o cautarea vietii, cautare smintita sau dreapta, dar asta este cautarea omului, ca Dumnezeu Care a facut pe om, Care stie ce este in om, din ce este facut si pentru ce este facut, Care stie slabiciunea omului, dar si potentialul omului, Dumnezeu este Cel Care ne cunoaste si Care ne poate da implinirea pe care o cautam.

As vrea sa aduc aicea un cuvant al Sfantului Dorothei al Gazei, care spunea: Cel ce traieste in ascultare, cel ce-si leapada vointa ca sa traiasca in ascultare, se trezeste facand voia sa intotdeauna. La inceputurile trairii mele calugaresti ceva din cuvantul asta am inteles, dar foarte smintit, si as vrea sa vadesc aceasta smintire in caz ca si altii se smintesc in acelasi fel. Intelegeam oarecum ca, bineinteles, daca te-ai lepadat de voia ta si faci cu placere ce-ti spune altcineva, asta este voia ta, si deci te gasesti ca tot mereu faci voia ta facand voia celuilalt. Un graunte de adevar este si acolo, dar intelesul este mult mai adanc, mult mai tainic si mai mangaietor.

Adevarul este ca Dumnezeu stie mai bine decat mine ce vreau. Eu caut viata, dar o pot cauta smintit. Facand ascultare in Duh, ma trezesc dintr-o data: “Pai, Doamne, asta-i ce voiam! Pana la urma acesta este lucrul catre care nazuiam. Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodata.Atuncea cand harul Vine, cand cuvantul lui Dumnezeu traind si petrecand in noi incolteste si incepe sa dea viata; cand harul incepe sa traiasca in om, sa-l umple, sa-l plineasca si sa-l indumnezeiasca, marturia tuturor Sfintilor din Vechiul Legamant incoace a fost ca aceasta este ceea ce plineste pe om. Bineinteles ca aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o sa stie mai putin decat mine, faptura Lui, ce vreau si ce caut eu? Omul poate cauta smintit, si pana la urma pacatul este o minciuna, este o smintire – o smintire a firii, precum zice cuvantul romanesc: “Si-a iesit din fire”, este o iesire din fire.

Si precum am mai zis, sa nu ne lasam amagiti de multe filosofii si gandiri care, mai ales in zilele noastre, se amesteca in toate si smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvaluie a fi firea omului. Acuma nu intelegem de ce. Cele pamantesti, cele materiale le intelegem, ca fiind viata noastra primitiva, fara nici un sens peiorativ al cuvantului “primitiv”, as zice viata noastra animalica, fara nimic peiorativ notiunii de animalic, decat ca este neindestulator pentru om. Dar firea aceasta materiala ne este mai la indemana: daca ti-e foame, si ai ce manca, orisicand poti sa iei si sa mananci; dar cuvantul Mantuitorului, “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu”, unde gasim cuvantul acesta?

Cuvinte in carti gasim. Dar intelegem cuvantul acesta, ca sa incolteasca si sa-i simtim viata? Gasim energia acestui cuvant, ca in clipa cand, sa zicem, ne mananca lacomia, sa gasim indulcire in cuvintele lui Dumnezeu, astfel incat sa simtim: “Pai asta poftea, nu pantecele meu, ci… altceva in mine”. Atunci cand pantecele s-a umplut si nu mai are nevoie de mancare, daca mai mananci e lacomie. M-am umplut de mancare, dar ceva mai poftesc, si m-arunc spre mai multa mancare, cu dezamagirea de a vedea ca mancarea nu-mi face decat rau si ajung pana la greata. Ca tot ce este material este stricacios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce?Fiindca omul nu este numai un animal, cand ceva in om pofteste, vecinicia pofteste, infinitul. Ceva in om nu se satisface, nu odihneste decat in nemarginirea lui Dumnezeu.

Daca in mine poate incolti acel cuvant, si il gasesc ca fiind lucrul catre care nazuieste pofta mea, atunci nu mai e pofta in sens peiorativ, ci din lacom ma vad virtuos, cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute asa cum intelegem in morala, ci de viata, ca Dumnezeu la viata primeste pe om. Si in asta consta faptul ca Sfintii au trait cu bucurie in cuvantul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au indulcit de posturi si de vieti aspre. Dar nu viata aspra ii indulcea, ci puterea harului.

Asta nu este un lucru al intelectului, este o traire care a dat putere. Ce inseamna martir? Cuvantul este acelasi ca “martor”, etimologic.  Martirul este un martor, pentru ca viata care traieste in el – in Hristos – este mai puternica decat viata pe care o avem in madularele noastre pamantesti stricacioase. Mai puternica energetic, nemaisimtind nici chinurile, pentru indulcirea pe care i-o pricinuieste dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine sa moara cu Dumnezeu in chinurile cele mai cumplite, decat sa se indulceasca de indulciri stricacioase, trecatoare, despartindu-se de Dumnezeu. Dar stricacios si trecator nu este numai ca azi traiesc si maine mor; stricacios si trecator este o calitate a indulcirii.

Se zice ca Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, daca-i chipul lui Dumnezeu? Si omul este dragoste, si omul este iubire. Vedem ca pana si pacatele cele mai mari au de-a face cu “dragoste” si cu “iubire” [pervertite, n.n.]. Omul, fiind facut in chipul lui Dumnezeu, isi cauta identitatea, cum zicem noi astazi.

Dumnezeu mai bine decat mine stie unde-mi este identitatea. Si cand omul urmeaza cuvantul lui Dumnezeu, cand omul continua cuvantul lui Dumnezeu, se trezeste dintr-o data ca asta si voia. Si vrea asa de inversunat, asa de inflacarat, ca este gata si sa moara ca sa ramana cu dragostea, cu firea sa in dragoste, decat sa cada in smintirea dragostei [pacatul, n.n.] pe care acuma o resimte ca smintire“.

(din: Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002,

extras din: Parintele Rafail Noica – Conferinta despre “Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului” – Alba Iulia, Postul Mare, 1994)

Alte legaturi, cu explicitari si adanciri ale ideilor de aici, puteti gasi si in articolele:


Categorii

1. SPECIAL, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Rafail Noica, Porunca cea mai mare din lege, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la ““DUMNEZEU STIE MAI BINE DECAT MINE CE VREAU!”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PREDICI AUDIO la Evanghelia dregatorului bogat (Arhim. Policarp si Nichifor): “Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste. SA NU CASTIGAM OBIECTE SI SA PIERDEM OMUL!” -
  2. Pingback: RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL” -
  3. Pingback: CEL MAI INFRICOSATOR LUCRU: CAND DUMNEZEU NE LASA IN ALE NOASTRE… Predica audio a Arhim. Hrisostom Radasanu – “dus rece” duhovnicesc pentru crestinul care se amageste ca poate negocia si cu Dumnezeu, si cu “mamona” | Cu
  4. Pingback: “Lu­minatorul trupului este ochiul…” PARINTELE MIRON MIHAILESCU despre porunca de a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu si despre DUREREA IROSIRII | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI M
  6. Pingback: “Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei | Cuvântul Or
  7. Pingback: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: DA, DOAMNE, CA UN CÂINE… “Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său…” | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: “In primul rand, sa nu fugim de Cruce, sa iesim din zona facilului”. Parintele Pantelimon de la Oașa despre CE INSEAMNA SA FII TU INSUTI – intre “GARDEROBA DE IDENTITATI” false ale lumii, dependenta fricoasa de PAREREA CELOR
  10. Pingback: “Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si (NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNS
  11. Pingback: CAND VEZI CA ALTA MINTE SE LUPTA CU MINTEA TA… | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate