Arhimandritul GHEORGHE KAPSANIS († 8 iunie 2014) – NOBLETEA IUBIRII NEPREFACUTE si CONSTIINTA DOGMATICA PLINA DE DISCERNAMANT A SFANTULUI MUNTE: “Ortodoxia nu trebuie târâtă în creuzetul sincretist, ca să nu piară singura nădejde a întregii lumi”

8-06-2016 Sublinieri

„Trupul Domnului cel înviat e Biserica noastră” (Arhim. Gheorghe Kapsanis)

ger.georgioskap2

FAMILIA ORTODOXA, nr.6 (89)/ iunie 2016:

Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

(†8 iunie 2014)

Conştiinţa dogmatică a Sfantului Munte

Athosul, „hotar între lume şi cele mai presus de lume” cum îl  numea Sfântul Grigorie Palama, s-a arătat de-a lungul vremii un adevărat „dreptar al Ortodoxiei” prin păstrarea cu scumpătate atât a dreptei-vieţuiri, cât şi a dreptei-înţelegeri. Astfel, Sfântul Munte a dat înaintea întregii lumi mărturie, de fiecare dată când a fost nevoie, despre„credinţa cea dată odată pentru totdeauna sfinţilor”– şi mai cu seamă în zilele noastre, în toiul antropocentrismului, al materialismului şi al hedonismului, când lumea întreagă coboară năvalnic „întru cele mai de jos ale pământului”. Unul din aceste de-Dumnezeu-însuflate glasuri a fost Arhimandritul Gheorghe, Igumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu, zugrăvit cum nu se poate mai bine de Patriarhul Bartholomeu al Constantinopolului în aceste cuvinte:„credincios şi înţelept păstrător al Predaniei şi minte luptătoare a Sfântului Munte“.

Nu vom stărui foarte mult în cele ce urmează asu­pra aspectelor biografice ale vieţii Arhimandritului Gheorghe, ci mai cu seamă în privinţa lucrării sale duhovniceşti de căpătâi, cea de nou „dascăl a-toată-lumea“, asemenea Sfinţilor Părinţi.

ger.-georgios-kapsanis-01Intâi de toate, Gheronda Gheorghe a fost mo­nah şi stareţ al obştii sale de la Grigoriu, pe care a păstorit-o mai bine de patruzeci de ani. Incă din lume s-a arătat plin de râvnă în slujirea Bisericii lui Hristos, fiind unul din întemeietorii unei aso­ciaţii a tinerilor care avea ca scop trezirea duhovni­cească şi adunarea lor în Biserică. După absolvirea Facultăţii de Teologie din Athena şi o scurtă carieră academică, a răspuns chemării tainice a lui Hristos şi s-a închinoviat în Sfântul Munte, la mănăstirea pe care avea s-o povăţuiască până la ultima su­flare. Cugetul său propovăduitor, dincolo de ma­rea înrâurire asupra vieţii monahale aghiorite şi ateologiei greceşti, s-a arătat şi în lucrarea misionară începută în Africa. Roadă de căpătâi a acesteia este Biserica Ortodoxă din Congo (Zair), dar şi misiu­nile mănăstirii din Taiwan, Rwanda, Burundi.

Monahismul, „cale de-viaţă-dătătoare şi de-Viaţă-purtătoare”, a rămas tema favorită a lucrări­lor şi a omiliilor sale, către care şi-a dăruit toată ener­gia:

„Monahul care a dobândit pocăinţa arde de dumnezeiasca dragoste. Dragostea lui Dumnezeu pătrunde în inima lui, astfel încât nu mai trăieşte pentru el, ci pentru Dumnezeu. Sufletul său în­setat, precum o mireasă, caută neîncetat cu du­rere şi dorire pe Mirele său, şi nu află linişte până ce nu se uneşte cu El. Sufletul nu-şi află odihnă dacă-L iubeşte din frică pe Dumnezeu, ca un rob pe stăpânul său, dar nici ca unul plătit, care-şi aşteaptă răsplata. Dumnezeu vrea să-L iubească ca un fiu pe tatăl său, cu dragoste curată. «Nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Il iubesc», spunea Sfântul Antonie cel Mare. Cu cât se pocăieşte mai mult, cu atât sporeşte în el dorinţa după dragos­tea lui Dumnezeu, şi cu cât Il iubeşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât pocăinţa lui este mai adâncă. Lacrimile înteţesc focul dragostei. Dorinţa mo­nahului după Domnul se hrăneşte cu rugăciunea şi, mai ales, cu rugăciunea neîntreruptă a minţii, chemând într-una dulcele nume al lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul». Rugăciunea îl curăţă şi-l uneşte pe deplin cu Hristos”.

„E minunat cum în inima acestui om au putut să încapă atâtea suflete”

GeorgiosKapsanis1Dincolo însă de realizările sale văzute, se pune în­trebarea: cum a ajuns Arhimandritul Gheorghe un astfel de „dascăl cuvântător-de-Dumnezeu”? Răspunsul, dat de toţi cei care l-au cunoscut, este unul şi acelaşi: bogăţia dragostei sale. Stareţul s-a ară­tat împlinitor al poruncii „în care se cuprinde toată Legea şi Prorocii”: să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuți. Unul din ucenici îl înfăţişa astfel:

„Nimic din cele lumeşti nu-i mişca inima sa. Era dezinteresat de tot ceea ce nu avea legătură cu viaţa duhovnicească. Nu avea niciodată gânduri ascunse. Curăţenia sufletească era ceea ce-l caracteriza cel mai bine. De mic copil s-a afierosit lui Hristos şi Bisericii. Pentru orice gre­utate pe care o întâmpina, el se ruga lui Dumnezeu. Toate le atribuia, prin rugăciune, lui Hristos, Maicii Domnului, Sfântului Nicolae. Despre dragostea pe care el o nutrea pentru Dumnezeu nu ne spu­nea, însă, nimic. Ascundea acest lucru intenţionat. Cealaltă latură a dragostei sale, pentru oameni, nu putea să o ascundă însă. Iubea sincer, duhovniceşte, hristocentric, cu curăţie şi dezinteresat. Acest lucru este cunoscut de mii de oameni, iar mărturiile lor sunt nenumărate. Cu câteva zile înainte de fericita sa adormire, un cunoscut l-a vizitat şi i-a sărutat simplu mâna, iar după aceea mi-a spus: «E minunat cum în inima acestui om au putut să încapă atâtea suflete!»”.

Mitropolitul Serafim al Kastoriei scria că

„Gheronda Gheorghe era împodobit cu virtutea nobleţei. Iar această nobleţe care îl caracteriza şi care izvora din cămara sufletului său nu era doar o simplă manifestare personală, ci era rodul Duhului Sfânt. Era o stare lăuntrică datorată prezenţei Mângâietorului, Care aflase loc potrivit în sufle­tul său. Om nobil este cel care găseşte modalităţi şi prilejuri de a-şi cinsti cum se cuvine aproapele şi de-a arăta dragoste faţă de el, pentru că în chipul celuilalt Il vedem pe Hristos. Iar cinstea aceasta nu este prefăcută, ci spontană şi adevărată”.

Un monah aghiorit îşi amintea despre Stareţ:

„Spunea adesea: «Suntem neputincioşi şi păcătoşi. Nu putem să facem nimic. Să arătăm măcar puţină dragoste faţă de fraţii noştri». Cândva, îmi amin­tesc, stăteam de vorbă cu cineva şi, în acelaşi timp, împleteam metanii. Gheronda m-a chemat şi mi-a spus în particular: «Nu-i bine ce faci: dai mai multă atenţie rucodeliei decât chipului lui Dumnezeu, omul, cu care vorbeşti acum…». Această îndoită dragoste a sa, către Dumnezeu şi către om, a fost temeiul care i-a dat putere în toate lucrările sale.

În urmă cu câţiva ani, un profesor al Universităţii din Athena a scris că se poate aprinde o lumânare la fel de bine înaintea icoanei Maicii Domnului, cât şi înaintea statuii uneia dintre zeiţele hinduismului. Episcopi ortodocşi, clerici şi teologi au fost – din păcate – influenţaţi de această mentalitate sincretistă. Prin asemenea păreri teologice, pe care conducătorii şi intelectualii secularizaţi, de obicei, le aud şi le recunosc ca ortodoxe, această mentalitate ajunge să depăşească graniţele înguste ale concepţiilor lor personale şi să devină o «linie generală» a scopurilor şi aspiraţiilor oamenilor. Din această perspectivă, dragostea, despărţită la adevărul dogmatic, este consacrată drept criteriu al unităţii creştinilor, câtă vreme stăruinţa în poziţiile teologice ortodoxe tradiţionale este dezaprobată ca «intoleranţă religioasă» şi «fundamentalism».

Biserica Ortodoxă deţine Adevărul, în centrul ei îl are pe Hristos. În Biserica noastră toate sunt dumnezeiesc-omeneşti, pentru că toate cele oferite Domnului nostru Dumnezeu-Om se umplu de harul nezidit al Duhului Sfânt. De aceea ea poate să odihnească sufletele care îşi caută, cu gând bun, eliberarea din laţul sufocant al raţionalismului, al materialismului, al idealismului şi al tehnocraţiei. De aceea, Ortodoxia nu trebuie târâtă în creuzetul sincretist, ca să nu piară singura nădejde a întregii lumi.

Încă un moment edificator pentru dragostea sa a fost modul în care a reacţionat atunci când, în Postul Mare al anului 1986, Parlamentul a votat legea privind legalizarea avorturilor. A suferit foarte mult. Intr-un text de-al său de atunci, scria:

«De acum avorturile au devenit după legile omeneşti, însă, după Legea lui Dumnezeu, ele sunt o nele­giuire şi o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Văd mulţimea de prunci ucişi prin legalizarea avorturi­lor drept cel mai mare păcat al poporului din zilele noastre, păcat prin care îl răstignim iarăşi pe Fiul lui Dumnezeu. Să ne rugăm cu toţii, fără încetare, ca oamenii să înţeleagă această înfricoşătoare lepădare şi să se pocăiască».

Şi-a exprimat durerea şi indigna­rea faţă de această lege şi mai târziu, prin hotărârea de a nu-i mai întâmpina cu ceremonialul bisericesc specific pe politicienii care votaseră această lege, atunci când veneau în vizită la mănăstire.

„Să nu vă încredeţi numai în mintea voastră…”

gewrgios3damasceneSmerita-cugetare stăpânea inima Stareţului. Chiar şi în lucrările sale teologice se ferea să iasă în evidenţă, să inoveze, povăţuindu-se după un cuvânt al Cuviosului Iustin Popovici:

„Dacă tot ceea ce vă scriu eu se regăseşte şi la Sfinţii Părinţi, atunci să le ţineţi. Dacă nu, să nu le urmaţi”.

Îşi încerca întotdeauna gândul cu alţi Stareţi înainte de a-l da de obşte, potrivit experienţei ascetice a Bisericii, cum însuşi o mărturisea:

„Când scrieţi vreo lucrare teologică, să nu vă încredeţi numai în mintea voastră. Să întrebaţi pe cineva despre care ştiţi că are conştiinţă ortodoxă. Eu, la înce­putul periplului meu în domeniul teologiei, ară­tam textele pe care le scriam Părintelui Epifanie Theodoropoulos. După ce el a trecut la Domnul, mă sfatuiam cu Părintele Paisie Aghioritul. Chiar şi acum arăt textele mele unor teologi în care am încredere. La fel să faceţi şi voi”.

Stareţul Gheorghe avea o credinţă neclin­tită în pronia lui Dumnezeu, în Mâna Căruia îşi încredinţa viaţa şi toate grijile cu care îl împovăra slujirea de igumen. Îi iubea pe Sfinţii Părinţi şi îi plăcea mult să citeze din hotărârea Sinodului al 7-lea Ecumenic:

„Precum au văzut Prorocii, pre­cum au predanisit Apostolii, precum a primit Biserica, precum au dogmatisit Dascălii, aşa şi noi cugetăm, aşa şi noi grăim, aşa şi noi vestim pe Hristos, adevăratul Dumnezeu nostru”.

Credinţa i se îngemăna cu rugăciunea. Se ruga în linişte, neştiut de nimeni, deşi îi rămânea prea puţin timp pentru această lucrare, din pricina îndatoririlor sale. Deşi se implica, ca igumen, în problemele ce­lor care îl cercetau, ascultându-i cu răbdare, min­tea i se întorcea iute la lucrarea sa isihastă.

Din mulţi săi ani de experienţă, Stareţul aver­tiza că

practica pastorală, când nu se întemeiază theologic şi când nu exprimă credinţa şi conştiinţa Bisericii, ajunge să fie un proces antropocentric, o consiliere moralistă şi psihologică, pur omenească şi fără Sfântul Duh. Ea poate părea că îl ajută pe om, dar nu-l sfinţeşte şi nu-l îndumnezeieşte — şi de aceea nu-l unifică lăuntric, nici nu-l mântuieşte. Astăzi, după atâţia ani de vieţuire în Sfântul Munte, mi-e foarte limpede că numai pastoraţia care-şi trage seva din theologia patristică, din nevoinţă, din rugăciune, din Tainele şi din slujbele Bisericii poate să-l ajute în mod esenţial pe omul contemporan, chinuit şi confuz”.

„Urmaş al moştenirii teologice a Sfântului Grigorie Palama”

gewrgios2_2002Cuvântul Stareţului Gheorghe era urmaş al moşte­nirii teologice a Sfântului Grigorie Palama: cu ade­vărat o descoperire, sporire şi luminare pe calea în-dumnezeirii. Din această perspectivă, lucrarea sa de căpătâi este „Indumnezeirea, scopul vieţii omului” – o carte scurtă dar concisă, care rezumă pe deplin gândirea sa într-o formă simplă şi pe înţelesul oricui.

Insă poate că cel mai important aspect al lu­crării teologice a Stareţului a fost lupta împotriva deformării şi falsificării adevărului credinţei ortodoxe. Spre folosul turmei lui Hristos, a scris numeroase lucrări pentru a explica deosebirea dintre Biserica Ortodoxă şi confesiunile de sorginte creştină, precum şi diferenţa uriaşă care există între umanismul theantropocentric orto­dox (care îl are în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos) şi umanismul antropocentric european.

Aşa cum ne spune unul din fiii săi du­hovniceşti,

„Gheronda înţelesese foarte bine că deosebirile dintre Biserica Ortodoxă şi creştinismul apusean nu pot fi depăşite atâta timp cât există antropocentrismul umanist de tip apusean, adică atâta timp cât Dumnezeu-Omul a fost eliminat, iar locul Său a fost luat de omul secularizat şi autonom, produs al umanismului european. De aceea, în 1978 va publica o broşură, «Tradiţia Ortodoxă şi Papismul», iar în 1982 «Ortodoxie şi Umanism». Acestea două vor apărea într-un volum unitar în 1995. în prolog găsim scrise următoarele: «Din păcate, nici antropocen­trismul umanist, şi nici papismul, care nu este altceva decât forma religioasă a umanismu­lui, nu au încetat să ameninţe poporul nostru dreptcredincios, precum şi pe fraţii noştri din celelalte ţări ortodoxe». Consider că acum se cere mai mult decât oricând reeditarea ce­lui de-al doilea studiu despre papism, după ce ortodocşii şi romano-catolicii au încheiat un acord la Balamand, conform căreia romano-catolicismul este recunoscut ca Biserică egală în învăţătură, credinţă, Taine şi succe­siune apostolică cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos”.

„Astăzi Ortodoxia este răstignită”

Georgios-igoumenos-monis-Grigoriou-1935-2014-1Niciodată în luările sale de poziţie Stareţul Gheorghe nu a scris din dragul de-a o face, ci îm­boldit de o nevoie pastorală sau misionară reală. Când se pronunţa în chestiuni bisericeşti — pre­cum în cazul Acordului de la Chambesy din 1991 (cu comunităţile anti-calcedoniene) sau a celui de la Balamand din 1993 (cu romano-catolicismul) – aştepta întotdeauna părerea Sfintei Kinotite sau a altor mănăstiri aghiorite. Doar când vedea că nimeni nu lua iniţiativa, atunci vorbea el despre problema respectivă şi scria articole. Stareţul avea şi mare discernământ, şi nu se lăsa amăgit nici de cei care bagatelizau un subiect duhovnicesc, nedându-i importanţă, nici de zeloţii care îl am­plificau mai mult decât în realitate şi reacţionau exagerat.

„Întotdeauna dădea în vileag faptele, pe faţă, însă pentru oameni păstra o cinstire şi arăta nobleţe chiar şi atunci când părerea lui se deose­bea radical de părerile celorlalţi. Avea un respect deosebit faţă de instituţia Bisericii. Susţinea cu toată tăria ordinea şi ierarhia care există în Biserică. Spunea: «Nu se poate ca picioarele să se împo­trivească capului». Ştia imediat când intervenţia sa era necesară şi când nu, când Biserica avea ne­voie de o reacţie mai hotărâtă, şi când trebuia să acţioneze cu delicateţe. Câteodată acţiona cu pu­tere, precum prorocii Vechiului Legământ, iar altădată cu mare îngăduinţă. Prevedea urmările faptelor sale, dar şi urmările acţiunilor celorlalţi. Nu se dezicea niciodată de faptele sau de vorbele sale. Nu era nevoie să îndrepte mai apoi ceva ce săvârşise”,

mărturiseau ucenicii săi.

„Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită şi acest lucru dă naştere, pentru noi toţi, la o res­ponsabilitate deosebită, responsabilitatea accep­tării crucii Ortodoxiei, dar şi cea a răbdării şi a rodirii duhovniceşti în răbdare. Pentru noi însă, Crucea este în acelaşi timp şi înviere. Şi prin această cruce pe care o poartă aproape toate ţările ortodoxe, credem că participăm şi la învierea lui Hristos. Nădăjduim că harul lui Dumnezeu îi va întări pe toţi ortodocşii, pentru a putea face faţă situaţiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturie despre Hristos, aşa cum cere predania Bisericii noastre“,

îi spunea Arhimandritul Gheorghe Părintelui Ioanichie (Bălan), când acesta fusese să se închine în Sfântul Munte în anii ’80.

kapsanisIn primăvara lui 2014, Stareţul Gheorghe, copleşit de boală, s-a retras din scaunul de igumen al Mănăstirii Grigoriu, lăsându-şi în loc unul din ucenici. În acelaşi an, în ziua slăvitului praznic al Cincizecimii, când săr­bătorim întemeierea Bisericii Legământului celui Nou, atât de iubită şi atât de slujită de Stareţ, sfinţitul său suflet s-a mutat în Biserica Biruitoare, petrecut în rugăciune de doi mitropoliţi greci, unsprezece igumeni de la ce­lelalte mănăstiri din Sfântul Munte şi nume­roşi ucenici şi fii duhovniceşti.

Măsura fericitului Stareţ a fost arătată între­gii lumii în cuvintele rostite atunci: Patriarhul Theodor al Il-lea al Alexandriei l-a numit „slujnic al Predaniei şi tainic al cunoaşterii lui Dumnezeu”, Mitropolitul Serafim al Kithirei – „mărturisitor al credinţei din zilele noastre“, Mitropolitul Ierotei al Nafpaktosului – „das­căl a-toată-lumea”, Mitropolitul Cosma al Etoloakarnaniei – „neclintit stâlp al Ortodoxiei”, iar Mitropolitul Nicolae al Fthiotidei – „mare propovăduitor al Dreptei-slăviri”.

Ne-au rămas cuvintele insuflate ale Stareţului Gheorghe, stea nerătăcită în întu­nericul acestui veac, care ne înconjoară tot mai mult:

„Domnul nu a lăsat în lume, pur şi sim­plu, o învăţătură morală sau nişte reţete soci­ale. A lăsat Trupul Lui, pe Sine însuşi, şi celui ce vrea să învieze îi este de ajuns să se unească cu Trupul cel înviat al Domnului. Trupul Domnului cel înviat e Biserica noastră. Cel ce devine mădular viu al Bisericii numaide­cât primeşte viaţa lui Hristos şi o face viaţa lui. Prin urmare, când trăim în Biserică, când luptăm cu smerenie şi rugăciune, când parti­cipăm la Sfintele Taine şi, înainte de toate, la Dumnezeiasca împărtăşanie, care este Trupul şi Sângele Domnului, atunci dobândim experienţa învierii trupului nostru muritor, expe­rienţa străbaterii noastre din moarte la viaţă. Acesta este Pastile cel adevărat“.

Să avem parte de binecuvântarea sa!

Radu Hagiu

gheorghe-kapsanis-01

Legaturi:


Categorii

Arhimandrit Gheorghe Kapsanis de la Man. Grigoriu, Marturisirea Bisericii, Parinti athoniti contemporani, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “Arhimandritul GHEORGHE KAPSANIS († 8 iunie 2014) – NOBLETEA IUBIRII NEPREFACUTE si CONSTIINTA DOGMATICA PLINA DE DISCERNAMANT A SFANTULUI MUNTE: “Ortodoxia nu trebuie târâtă în creuzetul sincretist, ca să nu piară singura nădejde a întregii lumi”

  1. Multumesc fratilor pentru acest articol. Hristos a inviat.

  2. Pingback: SFINTENIA care MANGAIE SI ODIHNESTE si SFINTENIA care MARTURISESTE, INFRUNTAND RAUL, VICLENIA si EREZIA. De unde luam curajul marturisirii? Predica Parintelui Nichifor Horia despre PAZIREA si TRAIREA DREPTEI-CREDINTE (audio si text) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: IPS Ierotheos Vlachos despre CRIZA SPIRITUALA a Occidentului descrestinat si nevoia de ELIBERARE, deviata spre miscarile NEW AGE. Marturia unui SFANT CONTEMPORAN, trecut prin ratacirile ORIENTALE, privitoare la caracterul DEMONIC al acestor practici si la
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate