”Noi sa o cinstim pe Maica Domnului!” INTRAREA IN BISERICA A MAICII DOMNULUI: predici, indemnuri si talcuiri iconografice

“Prunca Maria a postit. Copiii de azi de ce nu ar putea?”

• Doxologia: 

IPS Pimen: „În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare…”

Aflați la răscruce de drumuri, de noi orientări și principii de viață, de gândire și de lucrare, unele cu totul diferite de cele de până mai ieri, avem nevoie de o îndrumare, de o întărire sufletească în viața și activitatea noastră. Pentru noi, românii, timp de două mii de ani, Biserica, maica spirituală a poporului nostru,  cum a numit-o Mihai Eminescu, ne-a fost călăuză în toate cele bune.

În vâltoarea trăirii libertății, a unei libertăți anarhice, mai ales de către o bună parte a tinerilor noștri, suntem încredințați că Biserica, institutie sfântă – Trupul lui Hristos – va rămâne mai departe limanul nostru sufletesc. Această încredințare ne este dată de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos în cuvintele: „Nici Portile iadului nu vor birui Biserica Mea” (Matei 16, 18). Într-adevăr cuvintele Mântuitorului s-au adeverit, dacă luăm aminte la persecuțiile din primele veacuri creștine, când Biserica a rămas neclintită, iar numărul trăitorilor și mărturisitorilor credinței creștine a sporit.

Prin cuvântul „biserică” înţelegem Trupul tainic al lui Hristos, adică obştea tuturor celor care cred în Hristos şi se împărţăşesc cu cele şapte Sfinte Taine; al doilea înţeles al cuvântului „biserică” este cel de lăcaş de închinare în care – pe Sfânta Masă sau Prestol – se află permanent Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În biserică, lăcaşul de închinare, suntem botezaţi şi duşi spre închinare la patruzeci de zile după naştere; în biserică mergem în fiecare zi de sărbătoare; în biserică ne rugăm mai bine ca în oricare alt loc; în biserică ne împărtăşim cu Sfintele Taine; în biserică ascultăm cuvânt de învăţătură; în biserică ne sfinţim viaţa.

Privind biserica  atât din afară, cât şi dinăuntrul ei simţim că ne aflăm într-un loc cu totul sfânt; aceasta o mărturisim prin cuvintele din Ceaslov: „În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”, este o convingere a fiecăruia dintre noi atunci când ne aflăm cu inimă curată în Casa Domnului. Biserica este Casă a Domnului, pentru că locuieşte în ea euharistic Dumnezeu, adică în ea se află Trupul şi Sângele Mântuitorului – Sfânta Împărtăşanie.

În biserică participăm activ – fiecare după pregătire și pricepere – cântând la strană sau citind Apostolul sau Cazania, Canoanele sau Psaltirea. Cântările Bisericii noastre, prin melodile lor, ne înalță sufletește, iar cuvintele lor ne luminează mintea întru cunoașterea învățăturii de credință.

În biserică vom găsi și mai multă liniște sufletească, bucurie mântuitoare și tot în biserică ne pregătim sufletește pentru a primi cu vrednicie, pe cât este cu putință, Sfânta Împărtășanie.

    În biserică s-a pregătit și Maica Domnului începând de la vârsta de trei ani pentru a naște cu trupul pe Cel fără de început, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Noi să o cinstim pe Maica Domnului!

Cel ce o huleşte pe Maica Domnului nu-i om bun. Cine o huleşte pe Maica Domnului? Că mai tare se scârbeşte Mântuitorul când o huleşte cineva pe Maica Domnului, decât când Îl huleşte pe Dânsul. Aşa de mult ţine El la Dânsa, vasăzică. Când Îl duceau să-L răstignească cu crucea-n spinare, apoi Ea de multe ori o căzut jos de jale şi plângea singură, că pe Dânsul Îl duc să-L răstignească. Dacă era femeie… Femeile celelalte o judecau pe dânsa. Aşa că, El îşi aduce aminte, Mântuitorul, cât o plâns Ea pentru Dânsul.

Pe Maica Domnului Mântuitorul întotdeauna o ascultă. Noi, dac-om ferici-o pe Dânsa şi ne-om ruga la Dânsa, apoi Ea are grijă să se roage pentru noi la Fiul său, că Fiul său o ascultă pe dânsa. Şi aşa că, noi să o cinstim pe Maica Domnului: Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de har; Mărie, Domnul este cu Tine. Blagoslovită eşti Tu între femei şi blagoslovit este rodul pântecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre! Aceste cuvinte întotdeauna să le avem în gând, când lucrăm ceva, să ne amintim de Maica Domnului.

Că acolo spune, că la sfârşitul vieţii omului ea s-a arăta şi l-a ajuta pe omul acela când a şti că el o zis cuvintele aste şi s-o rugat la dânsa. Că Ea e ajutătoare mare a creştinilor. Şi Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, astea să le zicem întotdeauna în mintea noastră când lucrăm ceva. Şi Dumnezeu o să ne-ajute şi la cele bune, spre iertarea păcatelor.

(Părintele Selafiil, Dragostea care nu cade niciodată, Editura Marineasa, Timișoara, p. 82)

Arhim. Mihail Daniliuc: Prunca Maria a postit. Copiii de azi de ce nu ar putea?

Șirul frumoaselor sărbători din Postul Crăciunului debutează pe 21 noiembrie cu Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, numită popular Vovidenie. Preacurata Pruncă trebuia adusă ca să stea în Casa lui Dumnezeu, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Preasfânta Maria înfăţişează taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim oferea imaginea zidită a venirii Izbăvitorului în lume, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „dărâmaţi acest templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu făcea referire la templu ca zidire, ci la trupul Său. Aşadar, relaţia tainică dintre templu, ca spaţiu al locuirii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos, luat din umanitate, este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, înainte de Crăciun, nu vorbim de întrupare fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ, căci el prefigurează înomenirea lui Hristos. Iniţierea Mariei în taina templului se dovedea, astfel, indispensabilă, deoarece, nu peste multă vreme, ea însăşi va deveni locaş sfânt al prezenţei lui Dumnezeu în lume.

Postirea foloseşte sau dăunează celor mici?

Vă închipuiți ce greu le-a venit drepților părinți Ioachim și Ana să-și închine copilul templului? Cum să nu sufere despărţindu-se de unica și dorita lor fiică? Frumusețea, candoarea, năzdrăvăniile pruncului se vădesc în chip deosebit după doi ani, dar tocmai atunci ei au trebuit să renunțe la satisfacția de a-și vedea copila crescând în căminul lor. Au pus însă împlinirea făgăduinței mai presus de propria lor fericire. Omenește gândind, tind să cred că îndeosebi Ana, ca orice mamă, a suferit. Dar suferința i s-a transformat în bucurie, căci Duhul Sfânt le-a luminat rosturile șederii în Casa Domnului a binecuvântatei lor plămade. Potrivit tradiției, Maria a dus în Templu o viaţă aparte, presărată cu bucuria rugăciunilor, a citirilor sfinte, a postirii, a ascultării. Astăzi, am observat la unele familii aceeași sete de a-și aduce copiii la biserică, de a-i hrăni cât de des cu merindele cerești. Din păcate însă, altele, invocând motive puerile ori vrăjmașe, își privează odraslele de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Ba mai mult, copiilor nu li se inoculează dragostea pentru Biserică, post, rugăciune. Unii părinți amână postul copiilor, pe motiv că le-ar periclita creșterea ori dezvoltarea psihosomatică. De aceea se pune întrebarea: postirea foloseşte sau dăunează celor mici? Înseși rânduielile bisericești îi scutesc de ajunare, dar nu interzic ca ei să încerce să ţină măcar două trei zile dintr-un post întreg. Nutriționiștii susţin că părinții trebuie să acorde o atenție deosebită calității și cantității de alimente pe care o consumă copiii. Lucru just, altminteri. Dar dacă pe un copil nu-l vom învăța de mic cu postul, la maturitate nu-i va înțelege rostul și rolul în viața lui. Neavând păcate, copiilor nu li se poate cere să se pocăiască: ei nu au de ce plânge. Nevinovăția, inocența, frumusețea copilăriei îi fac privilegiații lui Hristos, Care îi cheamă într-un mod emoționant: „lăsați copiii să vină la Mine!” (Matei 9, 14) Dacă Domnul a spus lăsați, înseamnă că în mod firesc copilul se orientează către Dumnezeu. Celor ajunși la vârsta maturității Mântuitorul li s-a adresat într-un alt fel: „căutați Împărăția lui Dumnezeu!” A căuta presupune caznă, efort, uneori durere, poticnire, lacrimi, iar abia la urmă bucurie. Astfel, fiindcă în cazul pruncilor nu se poate vorbi de lacrimi de pocăință, de ispășire, este greu să le prezinţi înfrânarea de la mâncare ca pe o modalitate de eliberare din starea de păcat. Dar când părinții vor prețui postul ca pe un mijloc de revenire în sine, acasă, în „Sionul bucuriei”, al comuniunii cu Dumnezeu, nepunând accent doar pe latura lui exterioară, ci acordând importanța cuvenită interiorului – schimbării în bine a modului de a fi și de a gândi – atunci vlăstarele lor nu-l vor percepe ca pe o povară, nici ca pe o înfometare, ci îl vor privi ca pe o modalitate de a se apropia de Tatăl Ceresc.

Postul, o sărbătoare a sufletului

Ţinând cont de cele spuse anterior, cum se cuvine să le arătăm copiilor postul, cum să „traducem” pentru mintea lor curată noțiunea acestuia? Un posibil răspuns ar fi următorul: copiii trebuie să vadă că în familie s-a schimbat nu doar dieta, ci și comportamentul, atitudinea, că adulţii au renunțat la tot ce îi înstrăinează ori îi îndepărtează de Dumnezeu. Îndeosebi acum se cade să-i învățăm pe copii beneficiile generozităţii: o jucărie oferită unui copil sărac îi va aduce dăruitorului o nebănuită bucurie. Părinţii pot încerca să-i determine pe cei mici să stea mai puțin la calculator, acordându-I, în schimb, lui Hristos mai mult timp: fie citind o rugăciune scurtă, dar expresivă, fie ascultând o istorioară religioasă. Micii școlari şi-ar putea spori atenţia faţă de colegii de clasă mai triști, singuratici, lipsiți de mijloace materiale sau faţă de bătrânii din jurul lor. Tot post reprezintă şi încercarea de a deveni mai ordonați, mai binevoitori cu natura: cu vietățile sau plantele. O asemenea abordare le va facilita o înţelegere profundă a lumii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu pentru om, motivându-i temeinic să adopte o atitudine responsabilă faţă de darul sfânt al vieţii, al biodiversităţii. Postul şcolarilor va viza, în egală măsură, educarea meticuloasă a vocabularului, gesturilor, intențiilor, a dorințelor, eliberându-le de carapacea teluricului și orientându-le către Cer. Sigur, toate trebuie făcute cu dreaptă socoteală. Esențial este ca părinții să nu le impună copiilor postirea, ci să caute să le-o prezinte ca pe-o bucurie, o sărbătoare a sufletului, o binecuvântare a casei și o pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeul  copilul.

Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

„Astăzi… în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pre Hristos tuturor mai-nainte îl vesteşte” (Din Troparul Intrării în Biserică a Maicii Domnului).

Străluceşte astăzi în inimile noastre zi de bucurie şi praznic sfânt. Prin hotărârea Atotputernicului Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria a fost rânduită să fie Maica cea după trup a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

În Biserica noastră Ortodoxă, nimbul de sfinţenie al Sfintei Fecioare Maria străluceşte mai presus decât nimbul tuturor Sfinţilor, căci ea este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fară de asemănare decât Serafimii. Pentru această înaltă şi negrăită vred­nicie arătată de Dumnezeu Sfintei Fecioare Maria, Biserica Orto­doxă a rânduit în cinstea ei patru mari sărbători peste an. Sărbă­toarea de astăzi o cunoaştem sub numele de „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Se numeşte aşa pentru faptul că aceea care este mai înainte de naştere Fecioară şi după naştere Fecioară, în Biserica cea Sfântă se aduce.

Este bine de aceea să cunoaştem şi noi creştinii de azi rostul şi semnificaţia acestei sărbători, pentru ca viaţa noastră să crească şi să sporească în sfinţenie, să devină mai curată, mai îmbunătăţită, mai apropiată de Dumnezeu.

Să ne mutăm acum firul gândurilor noastre de la cele prezente la cele petrecute în zilele apropiate de întruparea Domnului Hristos. Vedem parcă în cetatea Nazaretului, din Galileea, chipurile a doi bătrâni, Ioachim şi Ana, care-şi petrec zilele într-o atmosferă de pace, de linişte cucernică şi rugăciune. Cunoscuseră multe lucruri frumoase din viaţă, se bucurau de o sănătate deplină şi aveau îndestulare din roadele pământului pentru ca să fie mulţumiţi. Dar viaţa lor liniştită şi luminoasă era tulburată de umbra unei tristeţi: n-aveau copii. Deşi bătrâni, ei stăruiau totuşi în rugăciuni ca Domnul să ridice ocara numelui lor între rudeniile şi semenii lor. Căci la iudei însemna mare necinste pentru familia care nu avea copii, căreia i se stingea spiţa neamului. Rugăciunea lor către Dumnezeu era caldă şi puternică, şi-i vedem deseori rămânând într-o atitudine de contemplaţie, încrezători în bunătatea negrăită a lui Dumnezeu.

Era un obicei vechi la iudei ca pruncul cel întâi născut să se în­chine la Casa Domnului, la templul din Ierusalim. Bătrânii Ioa­chim şi Ana făgăduiră în taină înaintea Domnului că, de li se va dărui o odraslă, băiat sau fată, să fie încredinţată Domnului la templul din Ierusalim.

Dumnezeu a ascultat rugăciunile celor doi bătrâni, iar Ana a născut o pruncă pe care au numit-o Maria sau Miriam. Acest nume mai fusese purtat în trecut la evrei de sora lui Moise şi Aaron, care se numise Miriam (Ieşire XV, 20). Fruct al unui pân­tece neroditor, Maria a odrăslit ca un trandafir în zăpezile vârstei îngheţate a părinţilor ei.

Semnificațiile numelui Maria sau Miriam sunt multe. Cea mai cu­noscută însemnare este aceea de „Stăpână” sau „Doamnă”; Ma­ria mai înseamnă şi „cea plină de dar”, pentru că ea avea să fie Maica vieţii, mama cea după trup a Domnului Hristos, prin care ni s-a dăruit nouă oamenilor harul şi adevărul; Maria sau Miriam mai înseamnă şi „luceafărul dimineţii” aşa precum i se cântă la slujba Acatistului: „Bucură-Te luceafărul dimineţii cel prea luminos, care singură ai purtat pre soarele Hristos”(Acatistul Bunei-vestiri, Slava odei a treia). După alţii, numele de Maria sau Miriam mai înseamnă şi „steaua sau luceafărul mării”, numire deve­nită populară din timpul Fericitului Ieronim (De nominibus hebraicis. De Exodo, Migne, P.L. XXIII, col. 833, şi De Matthaeo, ibidem, col. 886). Această numire a devenit cunoscută şi la noi românii datorită îndeosebi marelui poet Eminescu, care începe una din poeziile sale prin versurile: „Rugămu-ne-ndurărilor, Lu­ceafărului mărilor…”.

După naştere, prunca Maria a petrecut trei ani în liniştea casei părinteşti. In viaţa monotonă şi tristă a bătrânilor Ioachim şi Ana, Maria, răsărită ca un „crin între vâlcele” (Cântarea Cântărilor II, 1), aduse veselie şi speranţă. Nespusă era bucuria părinţilor – cine dintre noi nu se bucură de seninătatea şi nevinovăţia ochilor unui copil -, încât şi ei puteau spune ca înţeleptul Solomon: „Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de tur-turea se aude… ” (Cântarea Cântărilor II, 12).

După trei ani, prunca Maria urma să părăsească liniştea netul­burată de griji a căminului părintesc. La această vârstă fragedă, când copilul este mai drăgălaş, iar prin gingăşia şi voioşia lui fi­rească poate să descreţească fruntea îngrijorată a părinţilor, alungându-le supărarea şi apăsarea de pe inimă, bătrânii părinţi s-au lipsit de această bucurie omenească şi au dus pe prunca Maria, potrivit făgăduinţei făcute, spre a fi închinată templului din Ierusalim. În mintea lor, ca părinţi, se mângâiau poate de pe acum cu speranţa că într-o zi va fi şi ea mamă, ridicând cinstea neamului lor printre celelalte familii ale lui Israel. Dar nu ştiau că în vatra părintească, la umbra finicilor şi sicomorilor, va alerga într-o zi Însuşi Fiul lui Dumnezeu, copilul Iisus, înzestrat cu un farmec deosebit şi îmbrăcat într-o lumină care venea de dincolo de zările acestei vieţi. La templul din Ierusalim, Maria fu încredinţată arhi­ereului Zaharia, ca prunca să vieţuiască în legea cea sfântă. Acest moment îl sărbătoreşte azi îndeosebi Biserica lui Hristos, intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare şi pregătirea ei din timp pentru putea deveni tabernacolul Dumnezeului celui viu, a Domnului Hristos.

Pe unii ne-ar împinge poate curiozitatea să mai aflăm cum a petrecut Sfânta Fecioară anii copilăriei sale la templul din Ierusa­lim, învăţatul iudeu Iosif Flaviu ne spune că pe lângă templul din Ierusalim se construiseră imobile cu trei caturi, în care se aflau locuinţe pentru personalul slujitor al templului, leviţi, preoţi şi arhierei. Tot aici se mai aflau locuinţe separate pentru văduvele consacrate Serviciului religios şi pentru fecioarele închinate templului (Antiquitates Iudaicae, lib. VIII, cap. 33). În mijlocul aces­tor persoane consacrate templului a vieţuit şi Sfânta Fecioară sub supravegherea preoţilor, rugându-se neîncetat, citind Sfânta Scriptură şi lucrând cu mâinile în orele sale libere.

Către vârsta de 14-15 ani, după legea iudaică, fecioarele consa­crate puteau să părăsească templul şi să meargă în familiile cărora aparţineau, spre a se căsători, ca şi celelalte fecioare.

Sfânta Fecioară Maria însă, făcu cunoscut arhiereilor şi preoţi­lor că părinţii ei de la naştere au închinat-o lui Dumnezeu, iar acum, devenită mare, ea însăşi a făcut făgăduinţă lui Dumnezeu de a trăi toată viaţa în sfântă şi curată feciorie. Pentru păstrarea nevătămată a făgăduinţei sale, ea a fost logodită cu rudenia sa, bă­trânul şi dreptul Iosif, trecut de optzeci de ani, cunoscut pentru viața lui sfântă.

Dumnezeu a plăsmuit pe Sfânta Fecioară nu numai cu frumu­seţe trupească, ci mai ales a împodobit-o cu frumuseţea nepieri­toare a sufletului, curăţind-o de păcate şi pregătind-o din pruncie să fíe vas primitor al darurilor Sfântului Duh. I-a luminat mintea, pentru a o face capabilă să primească cunoştinţa adevărului; i-a încălzit simţirea cu focul dragostei dumnezeieşti; i-a aprins voinţa de dorirea şi săvârşirea binelui. Prin revărsarea harului şi puterii Sfântului Duh, Dumnezeu a pregătit-o treptat şi sufleteşte pentru a o face cel mai curat templu al Dumnezeului celui întrupat. De aceea şi pictorii se întrec în a zugrăvi chipul Sfintei Fecioare în trăsăturile cele mai frumoase, cele mai distinse, vrednice de Maica lui Dumnezeu.

Taina cea din veac ascunsă începe de astăzi să se descopere. În această alegere a Sfintei Fecioare de a fi mama cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos s-a arătat bunăvoinţa şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Patriarhii, drepţii şi profeţii Vechiului Testament se rugau ne­încetat ca din templul cerului să coboare în templul pământului Fiul lui Dumnezeu, ca să izbăvească omenirea din stăpânirea dia­volului şi a păcatului, păstorul lui Israel… arată-Te, se ruga proorocul David. Cel ce şezi pe Heruvimi, deşteaptă puterea Ta… şi vino ca să ne mântuieşti pe noi. Ridică-ne iar, Dumnezeule; arată-ne faţa Ta şi ne vom mântui… Până când Te vei mânia pe rugăciunea poporului Tău?” (Psalmul LXXX, 1-4).

Sfânta Fecioară Maria s-a făcut pod care ne trece de la cele pământeşti la cele cereşti, scara lui Iacob pe care se suiau şi cobo­rau îngerii. Nespus şi neîntrecut de frumoase sunt laudele care se aduc Sfintei Fecioare Maria în fiinţările Bisericii noastre. Ea este numită grădina desfătării, locaşul bucuriei, luceafărul zorilor, raza zilei, veselia tuturor neamurilor, învăţătoarea credincioşilor, cu­noştinţa harului, bucuria celor pământeşti şi a celor cereşti, îndrăznirea muritorilor către Dumnezeu, tămâia rugăciunii, călcarea rătăcirii şi amăgirii diavoleşti, căderea demonilor, limanul suflete­lor, curăţirea a toată lumea, acoperământul lumii cel mai înalt de­cât cerul, începătoarea renaşterii, deschiderea uşilor paradisului, cheia împărăţiei lui Hristos, tronul Atotţiitorului, palatul împăra­tului tuturor, uşa mântuirii, comoara curăţiei, chipul şi lauda fe­cioriei, buna educatoare a fecioarelor, nădejdea cea neclintită a mamelor, ocrotitoarea celor în strâmtoare, podoaba aleasă a sufle­telor credincioşilor, lauda preoţilor şi a tuturor slujitorilor lui Hristos, rai însufleţit care a rodit pe pomul vieţii, pe Hristos, cri­nul cel cu bun miros, care umple de mireasmă pe cei credincioşi. Stăpâna lumii, Prea Curata şi pururea Fecioară Maria, Maica Dumnezeului nostru.

Pe aceasta, văzând-o în descoperirea dumnezeiască înţeleptul Solomon, o salută prin cuvintele: „Cine este aceasta care se ivește cu zorile?” (Cântarea Cântărilor I, 14). „Cine-i aceasta… ce străluceşte ca zarea şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de lu­minoasă?… ” (Cântarea Cântărilor VI, 10).

Intrarea în Biserică a dumnezeieştii Fecioare cea plină de har este îndoită: una văzută, cea de pe pământ, care s-a făcut în tem­plul din Ierusalim; alta nevăzută, aceea din Biserica triumfătoare, unde Sfânta Fecioară se află în fruntea cetelor Sfinţilor, a îngeri­lor şi Arhanghelilor, a Heruvimilor şi Serafimilor. Cea dintâi a umplut de slavă templul lui Solomon; cea de-a doua umple de sla­vă cerul, templul cel nefăcut de mână al lui Dumnezeu.

Domnul Hristos a arătat o dragoste deosebită copiilor şi ne-a spus că mare grijă trebuie să avem de ei: „Luaţi seama, zice El, să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici; căci zic vouă că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu, care este în ceruri 1 (Matei XVIII, 10).

Cartea sfântă îndeamnă cu blândeţe pe copii: ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale ” (Pilde I, 8), Pe lângă aceasta, le recomandă ca învăţăturile cele bune, care aduc bunătatea şi credincioşia, să le scrie fiecare „pe tăbliţa inimii sale” (Pilde III, 3). Să nu dispreţuiască învăţătura cea bună a părinţilor, căci „sfatul este o candelă, învăţătura o lumină” (Pil­de VI. 23). Dumnezeu doreşte ca noi toţi, părinţi şi copii, să deve­nim aleşii Săi prea iubiţi, îmbrăcându-ne cu „milostivirile îndură­rii, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungată răbda­re, îngăduindu-ne unul pe altul şi iertând unul altuia…; după cum Hristos v-a iertat vouă, spune Sfântul Pavel, asemenea iertaţi şi voi. Iar peste acestea toate, îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este le­gătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost che­maţi ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni III, 12-15).

Să avem încredere în puterea şi bunătatea Iui Dumnezeu. Pe cei ce împlinesc legea Domnului, aşa cum au împlinit-o bătrânii și drepţii Ioachim şi Ana cu prunca lor Maria, Dumnezeu nu-i pără­seşte, nici pe ei, nici pe copiii lor. „Tânăr am fost şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşind pâine” ni se spune în Sfânta Scriptură (Psalmul XXXIV, 25).

Sfântă şi Prea Curată Fecioară Maria, care ai intrat astăzi In Bi­serica cea sfântă a Domnului, pregătindu-ţi trupul şi sufletul spre a fi vas curat al Dumnezeului celui întrupat, Tu singura din toate femeile lumii care Te-ai învrednicit de cinstea cea negrăită de a fi Maica Domnului nostru, fii solitoarea cea bună şi du rugăciunile noastre la Fiul Tău şi Dumnezeul nostru. Roagă-L să reverse cu îndurare asupra noastră şi asupra copiilor noştri milele sale cele bogate, ca noi toţi să petrecem această viaţă trecătoare în iubire unii fată de alţii, în curăţie, în linişte şi pace, în sfinţenie. Iar după împlinirea datoriei noastre în această viaţă, să ne bucurăm şi de bunurile sale cele cereşti, în Împărăţia Sa cea veşnică. Amin.

Sursa: Diac. Asist. Ioan Rămureanu (Glasul Bisericii nr. 11, 1956, pp. 599-603)

• Ziarul Lumina/ Monahia Anastasia Vaetisi: 

Arheologia şi conţinutul reprezentării iconografice. Intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu

Arhitectura templului este cea care structurează şi articulează icoana Prezentării la Templu a Fecioarei, fiind deopotrivă fundal al acţiunii şi cadru al relaţiei dintre personajele prezente acolo, la taina „celei care a sfinţit toate cu intrarea ei“.

Naşterea şi copilăria Maicii Domnului nu sunt descrise în cărţile Noului Testament, date despre viaţa Fecioarei dinaintea momentului Bunei Vestiri găsim în scrierea, datând din secolul al II-lea, numită „Protoevanghelia lui Iacob“. Naraţiunea plină de detalii a acestui text apocrif a fost asimilată în Tradiţia Bisericii; texte patristice şi scrieri omiletice, care au contribuit treptat la conturarea unei mariologii, s-au folosit de aceste relatări timpurii, oferind suport literar şi pentru iconografia Intrării în Templu a Fecioarei. Din aceste prime surse literare aflăm că Ioachim şi Ana, primind la bătrâneţe darul naşterii de prunci, hotărăsc ca atunci când fiica lor va avea trei ani să o aducă la Templu, închinând-o lui Dumnezeu în semn de mulţumire. Fecioara va rămâne acolo până la vârsta de 12 ani, pregătindu-se pentru ziua în care planul lui Dumnezeu se va împlini şi ea va deveni templu al Duhului Sfânt.

Praznicul

Deşi textele care vorbesc despre aducerea la Templu a copilei de trei ani sunt timpurii, praznicul apare târziu în cult, nu înainte de secolul al VI-lea. Pentru această datare avem o mărturie potrivit căreia la 20 noiembrie 543 se sfinţea la Ierusalim biserica cea nouă a Născătoarei de Dumnezeu, o bazilică impunătoare ridicată de împăratul Justinian, şi tot atunci se săvârşea acolo slujba de Priveghere pentru un nou praznic al Maicii Domnului: Intrarea în Templu. Aşadar, sărbătoarea îşi are originea în Ierusalim, oficializarea ei se petrece însă mai târziu: o întâlnim în secolul al X-lea amintită în Tipiconul Marii Biserici şi în Menologiul Împăratului Vasile al II-lea. Mai ştim că Andrei Criteanul lua parte la această sărbătoare la Ierusalim (sec. VII) şi ni s-au păstrat omilii din secolele VIII-IX, pe care patriarhii Gherman şi Tarasie ai Constantinopolului le închină praznicului. Celebrarea sa în întreg Răsăritul creştin se răspândeşte abia după încetarea crizei iconoclaste, când cinstirea Născătoarei de Dumnezeu capătă o nouă amploare. În Apus nu a avut niciodată importanţa pe care o are în viaţa liturgică a Bisericii Răsăritului, unde face parte din praznicele mari închinate Maicii Domnului, praznic premergător Naşterii Mântuitorului.

Reprezentarea

Un grup de artefacte ajunse până la noi ne dau posibilitatea să datăm primele reprezentări figurative ale Intrării în Templu a Născătoarei de Dumnezeu în jurul secolului al V-lea; este vorba de o serie de fildeşuri, originare din zona Rinului, cunoscute ca Warden Casket, repectiv „Book-cover of Milan Cathedral“, fiecare dintre acestea, caseta şi ferecătura, includ în decorul lor mai multe scene din viaţa Mântuitorului şi a Maicii Sale, între care şi Intrarea în Templu a Fecioarei.

Acest fapt dovedeşte anterioritatea imaginii (sec. V) în raport cu instaurarea sărbătorii şi comemorarea sa liturgică (sigur, potrivit surselor, sec. VII-IX), ceea ce arată că suportul literar a avut un rol important şi a pătruns în evlavia creştinilor încă înainte de a se oficializa în Biserică praznicul. De altfel, din secolul al VII-lea (c. 615 după unii autori, 656 după alţii) datează şi un important text, deopotrivă devoţional şi dogmatic, „Viaţa Maicii Domnului“, scriere atribuită Sfântului Maxim Mărturisitorul, în care numeroase pagini sunt dedicate copilăriei şi vieţii Fecioarei la Templu. Desigur, inversarea raportului cult-imagine poate fi explicată şi prin aceea că scena aducerii la templu este un detaliu din iconografia mai amplă dedicată Fecioarei. Dincolo de aceste precizări, care ţin de arheologia imaginii şi a praznicului, cert este că în Răsărit reprezentarea Intrării în Templu a Născătoarei de Dumnezeu se răspândeşte post-iconoclasm; din secolele X-XI întâlnim tema în frescă şi icoane, ciclurile închinate Maicii Domnului devenind din ce în ce mai dezvoltate.

Structura şi semnificaţia imaginii

Icoana o înfăţişează pe Fecioara Maria, urmată de părinţii săi şi însoţită de un cortegiu de fecioare cu făclii aprinse, îndreptându-se spre intrarea în Templu, unde o aşteaptă Profetul Zaharia, aşezat pe prima treaptă a scării ce duce către Sfânta Sfintelor. Maria, cu mâinile întinse către Zaharia, semn al deplinei sale dăruiri, se pregăteşte să urce treptele. Pe copilă o vedem din nou sus, aşezată pe cea mai înaltă treaptă, sub un baldachin, şi un înger vine să îi slujească. Amănuntul este menţionat în Evanghelia lui Pseudo-Matei, unde apar şi detalii despre şederea ei acolo: „De la ceasul al nouălea începea din nou să se roage şi nu înceta până când nu «îi apărea îngerul Domnului, din mâna căruia primea mâncarea»“. Sfântul Maxim Mărturisitorul dând semnificaţii teologice relatării apocrife spune că „sporirea cu cugetul îi era mai adâncă, pentru că hrana sa venea din cer şi o primea din mâna arhanghelului. Şi odată cu creşterea trupului, sporea şi rânduiala în cunoaşterea minţii“. Aşadar, Fecioara apare de două ori în icoană, şi de fiecare dată este reprezentată ca o copilă, de statură mică (pentru a sugera faptul că are trei ani), fără a avea însă ceva copilăresc în atitudinea hotărâtă şi matură, fapt întărit şi de îmbrăcămintea ei, aceeaşi ca în toată iconografia Născătoarei. Nu are nici o teamă în faţa preotului şi se îndreaptă cu fermitate spre Zaharia, care fie o cuprinde cu braţele, fie o binecuvântează, fie are mâinile deschise, întâmpinând-o. Gestul lui trebuie să traducă în imagini bucuria pe care o simte când rosteşte, potrivit imnografiei, „că am cunoscut şi am crezut, că iată mântuirea lui Israil va veni arătat, şi se va naşte din tine Dumnezeu Cuvântul“.

Compoziţia, în afara detaliilor narative specifice pe care le întâlnim în text, reia schema icoanei Întâmpinării Domnului, cu preotul care primeşte în braţele sale Pruncul adus la Templu de către părinţi. Templul iudeilor e pictat asemenea unei bazilici bizantine, uneori cu cruci şi cupole, iconarul gândind şi pictând scena în cadrele artei creştine. Interiorul şi exteriorul clădirii sunt văzute simultan; o tehnică compoziţională întâlnită în icoana bizantină, folosită deopotrivă la Întâmpinarea Domnului sau la Naşterea Maicii Domnului.

Gaetano Pasarelli („Icônes des grandes fêtes byzantines“, Paris, 2005) identifică două modalităţi de reprezentare a temei. Una, pe care o numeşte grecească, permite vederea completă a Sfintei Sfintelor, locul de unde iese Zaharia şi spre care se îndreaptă Fecioara fiind inclus în cadrul icoanei. Se poate vedea chiar altarul, locul unde intra doar arhiereul, pentru că perdeaua, atunci când e pictată, e uşor ridicată, lăsând vizibil spaţiul sacru. A doua modalitate, pe care o numeşte slavă, nu ne permite să vedem interiorul sanctuarului, doar porţile sau o perdea aflate în spatele profetului Zaharia sugerează privitorului că acolo este intrarea. Sfânta Sfintelor rămâne un spaţiu inaccesibil, o situaţie similară celei din bisericile Răsăritului, mai cu seamă după secolele XVI-XVII, când dezvoltarea iconostasului a oprit accesul privirii către altar, spaţiu rezervat exclusiv clericilor. În acest tip de reprezentare, scena cu Fecioara hrănită de înger lipseşte sau, dacă e prezentă, Maria nu stă pe tron.

Tinerele cu făclii aprinse sunt, potrivit scrierilor omiletice, simbol al virtuţilor pe care Fecioara le întrupează în mod desăvârşit. Sunt singurele reprezentate fără aureole, au capul descoperit, iar veşmintele lor sunt diferite de cele ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale Sfintei şi Dreptei Ana.

Templul este tema centrală a icoanei, după cum este motivul central al imnografiei praznicului şi al tâlcuirilor omiletice: Fecioara şi templul se identifică. Maria trăieşte în interiorul Templului pregătindu-se pentru a deveni ea însăşi templu fără prihană al Fiului lui Dumnezeu. Şi de aceea arhitectura templului este cea care structurează şi articulează icoana, fiind deopotrivă fundal al acţiunii şi cadru al relaţiei dintre personajele prezente acolo la taina „celei care a sfinţit toate cu intrarea ei“.