STATUL FUNDAMENTALIST ANTICRESTIN

27-11-2013 15 minute Sublinieri

Descent_of_the_Modernists,_E._J._Pace,_Christian_Cartoons,_1922

Familia Ortodoxa:

STATUL FUNDAMENTALIST SECULAR (I)

 Iată o sintagmă într-adevăr şocantă!

Până acum ne-am obişnuit să auzim acuzaţii de fundamentalism doar la adresa unor „fundamentalisme religioase”. În mass-media se vorbeşte despre un fundamentalism cel mai adesea islamic, intolerant, extremist şi agresiv; dar există şi un discurs legat de un aşa-zis „fundamentalism” religios creştin, inclusiv (sau mai ales!) ortodox. Este însă neobişnuit să auzim acuzaţia de fundamentalism adresată chiar statului. Deocamdată – statului occidental.

Şi totuşi, această viziune începe să se facă auzită în cercurile academice ale Apusului. Profesori universitari de prestigiu din ţări ca S.U.A., Germania, Elveţia, intelectuali de marcă din discipline ca filosofia, medicina, bioetica sau teologia, au exprimat de curând această poziţie şi în România, cu argumente solide, inclusiv juridice şi filosofice, în cadrul unui simpozion ştiinţific desfăşurat în luna mai 2013 la Alba-Iulia. Organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918”, acesta a avut tema: „Religie şi Politică. Relaţia Stat-Biserică: De la Constantin cel Mare la Europa Post-Maastricht”.

Printre participanţii de la facultăţi teologice ortodoxe din centre universitare precum Alba-Iulia, Iaşi, Constanţa, Timişoara, Craiova, Cluj, alături de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, profesori şi doctoranzi din România, s-a aflat şi un grup de şase distinşi profesori şi cercetători din ţările menţionate. Ceea ce au în comun aceşti intelectuali străini de înaltă ţinută ştiinţifică e faptul că sunt toţi ortodocşi, convertiţi şi botezaţi în Bisericile Ortodoxe de care aparţin, precum şi acela că sunt cu toţii discipoli ai profesorului Hugo Tristram Engelhardt jr., întemeietor al bioeticii creştine şi autor al monumentalei lucrări „Fundamentele bioeticii creştine. Perspectiva ortodoxă” (Ed. Deisis, Sibiu, 2005).

Prezentăm în continuare comunicarea susţinută la acest simpozion de Prof. univ. dr. Mark J. Cherry, profesor de etică aplicată şi de filosofie la Universitatea St. Edward (Austin, Texas). Pentru cititorul român, precizăm că este important să fie corect înţeleasă sintagma „soft establishment of Christianity”, tradusă aici prin „sistem tolerant al creştinismului”. „Establishment”, concept specific american, reprezintă întregul sistem politico-social, legislativ-juridic şi instituţional al statului modern. „Soft”, la rândul lui, sugerează atitudinea blândă, îngăduitoare, a unui „establishment” bazat pe raportarea tolerantă a creştinismului faţă de celelalte religii. Întregul „establishment” occidental era fundamentat pe norme spirituale şi morale creştine, fiind moştenit de la Imperiul Roman încreştinat de Constantin cel Mare. Aici, „soft establishment” este pus în contrast cu „hard establishment” – sistemul dur, represiv, caracteristic oricărui tip de totalitarism. În cazul de faţă – totalitarismului secular „corect politic”. (A.D.)

*

Mark J. Cherry

Există o recunoaştere crescândă a faptului că sistemul tolerant al creştinismului (soft establishment), aşa cum încă mai exista în prima jumătate a secolului XX, cu rugăciuni în şcolile publice şi prezenţa simbolurilor creştine în spaţiul public (de ex., Cele zece porunci în tribunale), a fost abolit şi înlocuit cu sistemul represiv (hard establishment) al unei viziuni morale şi politice seculare. Prezentul eseu explorează această transformare, argumentând că există o carenţă în recunoaşterea faptului că actualele state seculare din Apus nu sunt neutre din punct de vedere religios ori moral, ci, dimpotrivă, au o pornire (un animus) hotărât ostilă împotriva credinţei în Dumnezeu.

Vom arăta în cele ce urmează de ce această ideologie are un angajament special în sensul marginalizării cu precădere a moralei, discursului şi imaginilor creştine. Acest lucru era de aşteptat, având în vedere că statul secular, ca eveniment istoric, a dezinstituţionalizat creştinismul din dezbaterea publică şi spaţiul public. Articolul se încheie cu o analiză a amplei acţiuni pe plan cultural a statului secular împotriva creştinismului, ca acestei religii să nu i se permită sub nici o formă să se mai afirme din nou.

1. Introducere

Occidentul post-Iluminist a fost şi este marcat de o secularizare complexă, de mare amploare, pe planul culturii, al dreptului şi legislaţiei. În secolul XXI este în curs de-a se produce o schimbare drastică în moralitatea seculară dominantă, de la afirmarea doar a unei separări între Biserică şi stat la impunerea unei totale unificări între ideologia seculară şi cea a statului. Ţelul nu mai e doar eliminarea normelor creştine din sistemul juridic, din politicile publice şi din discursul public, ci, mai important, acolo unde rămăşiţele creştine nu pot fi îndepărtate întru totul, există o hotărâre fermă de a le desprinde de orice ancoră în transcendent, astfel încât elementele creştine rămase să fie reduse la simple tradiţii folclorice. De pildă, Crăciunul poate fi în continuare recunoscut public doar cu condiţia de a-l considera o simplă colecţie de obiceiuri populare larg răspândite, iar nu sărbătorirea Naşterii lui Mesia al poporului Israel, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Discursul religios e respins, nu doar pentru că ar diviza corpul politic şi ar fragmenta societatea în comunităţi aflate într-o profundă competiţie morală, ci, mai fundamental, deoarece ideologia seculară contemporană se doreşte a fi „post-Dumnezeu” şi fără nici o referinţă la transcendent. S-a produs şi se produce o deplasare fundamentală, de la separarea Bisericii de stat la dezinstituţionalizarea creştinismului şi instituţionalizarea umanismului secular ca ideologie publică oficială. Prezentul eseu explorează această transformare, aducând argumente în sprijinul ideii că există un eşec în a recunoaşte că actualele state seculare din Apus nu sunt neutre din punct de vedere religios ori moral, ci mai degrabă au o pornire (un „animus”) hotărât ostilă împotriva credinţei în Dumnezeu. Scopul lor este instituţionalizarea prin lege a statului fundamentalist secular.

2. Statul fundamentalist secular: o notă privind terminologia

O scurtă notă privind terminologia este oportună. Folosirea limbajului „fundamentalismului” sau „fundamentalist”, în sensul de „stat fundamentalist secular”, e menită să surprindă modul în care morala seculară dominantă caută prin intermediul legislaţiei, al politicilor publice, precum şi al standardelor discursului politic şi corectitudinii politice, să impună în spaţiul public respectarea tezelor lui moraliste specioase[1]. Potrivit acestei definiţii, instituţionalizarea ca sistem socio-politic a unei morale seculare sau a unei religii e recunoscută ca fundamentalistă atunci când e acceptată şi impusă prin lege drept singura morală şi unicul temei al raţiunii morale sau al doctrinei politice acceptabile care poate legitima şi structura nu doar informarea şi dezbaterea publică, ci de asemenea şi întregul spaţiu public şi principalele instituţii sociale, inclusiv familia.

Într-un stat fundamentalist islamic, premisele creştinismului nu pot fi introduse nici în dezbaterea publică (de ex., discutarea politicilor publice), nici în spaţiul public (de ex., expunerea publică a icoanei Învierii lui Hristos). Acelaşi lucru se petrece şi într-un stat fundamentalist secular; diferenţa e doar că interdicţia se aplică dintr-o perspectivă seculară. În ambele cazuri, discursul public e obligat să se conformeze discursului oficial, instituţionalizat şi legiferat.

Statul fundamentalist secular impune o respectare rigidă, atât în dezbaterea publică, cât şi în discursul public în general, a principalelor lui doctrine privind libertatea, egalitatea, demnitatea umană şi dreptatea socială. Statul fundamentalist secular se comportă ca şi când intuiţiile morale pe care le postulează ar fi absolut adevărate şi infailibile. Statul impune prin constrângere, în mod totalitar, standardele morale după care trebuie judecate toate sistemele sociale, culturile şi religiile. Aceste standarde trebuie privite, predate şi respectate ca şi când ar exprima adevăruri morale canonice de necontestat, ca şi când ar constitui o temelie solidă pe care trebuie să se bazeze orice judecăţi morale, legislaţii şi instituţii publice acceptabile derivate[2].

Ca rezultat, eticile şi ideologiile politice dominante ale lumii occidentale contemporane au ajuns să fie nu doar seculare, ci adesea vehement ateiste. În întreaga Europă de Vest şi Americă de Nord, de pildă, există o mişcare tot mai amplă în direcţia subminării oricărui prestigiu sau proeminenţe a discursului religios (creştin), a contracarării influenţei lui în dezbaterea publică şi a eradicării religiei (creştine) din spaţiul public. Atât în legislaţie cât şi în politicile publice s-a produs şi se produce o ruptură profundă faţă de creştinismul tradiţional, pe care promotorii acestei tendinţe caută în mod agresiv să-l plaseze într-un trecut îndepărtat, ca şi când n-ar fi fost decât un accident nefericit, poate chiar imoral, al istoriei.

În genere, scopul social este de a reteza orice legătură între cultura seculară contemporană şi cultura creştină care a structurat Apusul vreme de peste un mileniu şi jumătate.

Putem lua ca exemplu respingerea vehementă din partea seculariştilor a oricărei încercări de a permite, măcar în Preambulul Constituţiei Uniunii Europene propuse în 2003, introducerea unei menţionări de ordin faptic a „rădăcinilor creştine ale Europei”. Sau cazul asistentei medicale britanice Caroline Petrie, creştină, care a fost suspendată pentru că s-a oferit să se roage împreună cu o pacientă. În decembrie 2011, parlamentarilor americani – membri ai Camerei Reprezentanţilor – li s-a interzis să ureze în corespondenţa oficială „Crăciun fericit” cetăţenilor din circumscripţiile lor.

Acest tip de secularism, în angajamentele sale etice şi politico-ideologice, urmăreşte să inducă o cultură esenţialmente diferită de cea creştină. Este o mişcare seculară, animată de un zel laicist, care manevrează în aşa fel încât să izoleze creştinismul în special, cât şi alte religii pe plan mai general, dar mai ales religiile monoteiste, în zona unui trecut îndepărtat, superstiţios şi obscurantist. Acest colaj de mişcări seculariste este decis să folosească instituţiile politice şi sociale, precum şi diferite structuri şi concepte morale deplin secularizate, non-religioase, pentru a remodela cultura şi societatea şi a-L respinge pe Dumnezeu şi transcendenţa.

3. Filosofie şi creştinism: o sinteză intelectuală occidentală

Contextul secular contemporan s-a născut din orientările intelectuale care au determinat evoluţia creştinismului apusean. Schimbările culturale ce au dus la Evul Mediu Târziu în Apus au produs o cultură cu o perspectivă foarte diferită de creştinismul primilor cinci sute de ani privind comportamentul cuviincios şi dezvoltarea umană adecvată. Această sinteză culturală occidentală a respins întemeierea normelor morale prin Poruncile Divine, adoptând în schimb un raţionalism ce a generat atât un Dumnezeu accesibil pe cale raţională, cât şi o morală întemeiată pe raţiunea omenească.

Cultura occidentală ce s-a dezvoltat la începutul celui de-al doilea mileniu s-a concentrat pe formularea unui cadru intelectual care a devenit Scolastica, cu accentul ei pe filosofie, mai ales pe Aristotel şi comentatorii lui, mai curând decât pe călăuzirea omului către unirea personală mistică cu Dumnezeu. Apelurile la analiza filosofică şi raţiunea discursivă au devenit tot mai proeminente în creştinismul occidental, pe măsură ce gânditorii vest-europeni au conceput un cadru despre care credeau că va oferi baza unei unităţi raţionale a diversităţii culturilor cuprinse în Apusul creştin.

Ei căutau o unitate întemeiată pe raţiunea filosofică, nu pe întâlnirea cu Dumnezeu ca Dătător al Legii, nici pe o viziune dată de teologi ca mistici. Aspiraţia era către o raţiune seculară, care să ofere acces pe cale filosofică la adevăruri morale universale şi să evite, în acelaşi timp, „sectarismul” ce ar fi însoţit o viziune morală creştină întemeiată pe Revelaţia lui Dumnezeu. Se spera că filosofia, prin raţiune, va fundamenta normele morale ale creştinismului, dar fără referire la Dumnezeul creştin[3].

Acest mariaj dintre religie şi filosofie, caracteristic creştinismului apusean, s-a născut dintr-o sinteză între gândirea aristotelică, stoicism şi creştinism, apărută în secolul XIII. La Paris, de pildă, în 1210, cărturarii creştini au primit cu entuziasm lucrările lui Aristotel publicate în acel an în latină, rezultatul fiind o fuziune profundă între filosofia păgână greacă şi creştinismul occidental. Mai cu seamă în creştinismul apusean al Evului Mediu Târziu, aşa cum o ilustrează Toma de Aquino (1227-1274), aceste intuiţii intelectuale au fost încorporate în doctrina teologică creştină.

Această împreunare fatală a creat o încredere în raţiune la fel de ferventă pe cât fusese înainte credinţa în Dumnezeu. O asemenea credinţă în raţiune a făcut posibil creştinismului apusean să joace rolul unei forţe motrice în filosofie – geneza a ceea ce avea să devină cultura seculară contemporană. De pildă, teologia romano-catolică susţine că omul e capabil să discearnă adevărul moral obiectiv pe cale raţională, adică prin intermediul analizei şi argumentaţiei filosofice. Ca urmare, această teologie a căpătat o turnură categoric filosofică. Preceptele morale ce nu puteau fi justificate în termenii raţiunii discursive au fost puse în discuţie în mod critic. Treptat, Apusul creştin şi-a pierdut temeiul mistic, esenţial pentru experierea lui Dumnezeu în viaţa lumii creştinismului tradiţional.

Un astfel de accent pus pe analiza filosofică seculară a dus la ateismul metodologic subiacent, care colorează azi înseşi contururile modului în care trebuie să evaluăm deliberarea publică privind morala şi politica socială. Acest ateism stabileşte criteriile de judecată ale dezbaterii sociale „acceptabile” şi ale obiectivelor politicilor publice „corecte”, abordările „adecvate” ale discuţiei morale şi ale scopurilor şi misiunilor instituţionale, precum şi, în general, ale tot ce trebuie considerat rezonabil şi raţional din punct de vedere secular.

În contrast, pentru creştinismul tradiţional, Dumnezeu constituie punctul final necondiţionat de referinţă epistemologică, întemeierea transcendentă a cunoaşterii realităţii şi a moralei în Fiinţa-în-Sine.[4]

Tocmai în acest conflict dintre secular şi divin constă experienţa prăpastiei dintre morala seculară dominantă, care defineşte statul secular fundamentalist, şi cea creştină tradiţională, întemeiată pe Poruncile lui Dumnezeu. Programul secularismului contemporan, de a fundamenta morala (şi teologia morală) pe o explicaţie sau naraţiune a ceea ce e argumentabil din punct de vedere secular – căreia apoi i se dă prioritate în dezbaterea publică în raport cu orice experienţă directă sau porunci ale lui Dumnezeu –, face parte integrantă din procesul de instituţionalizare şi legiferare a statului fundamentalist secular.

STATUL FUNDAMENTALIST SECULAR (II)

Vă prezentăm ultima parte a articolului profesorului american Mark Cherry, care ne confirmă ceea ce devine şi pentru noi tot mai evident: statul modern nu se mai mulţumeşte doar cu separarea de Biserică, ci face tot posibilul, prin politici şi legi, să elimine creştinismul din viaţa socială şi individuală. Aşadar, statul nu mai este – precum pretinde – „neutru” din punct de vedere religios, ci făţiş ostil creştinismului. Secularismul a izbutit să-şi anexeze mecanismele şi instituţiile statului, care devine pe zi ce trece – ne avertizează Profesorul Cherry – tot mai totalitar.

Şi, dacă în România ateizarea a fost impusă de dictatura comunistă adusă la putere de tancurile sovietice, în Occident ea este astăzi „indusă” cultural, prin manipulare mediatică şi îndoctrinare ideologică, în numele „corectitudinii politice”. Iar guvernele post-decembriste n-au făcut decât să promoveze importarea şi la noi a acestui model secularist tot mai agresiv, a cărui logică tinde spre radicalism şi fundamentalism ateu… (A.D.)

*

Mark J. Cherry

4. Morala seculară este anti-creştină

Secularismul contemporan are dreptate când se prezintă ca întruchipând o viziune morală separată de creştinismul tradiţional şi în conflict cu acesta.

Să luăm câteva exemple de contrast între morala tradiţională creştină şi cea seculară. Creştinii ştiu că pentru sexualitate cadrul potrivit este căsătoria dintre un bărbat şi o femeie; raţiunea seculară stabileşte o distincţie „morală” între activitatea sexuală licită şi cea ilicită pe baza consimţământului individual competent. Creştinii ştiu că nunta este unirea mistică dintre soţ şi soţie, având drept ţel binecuvântat mântuirea; morala seculară priveşte căsătoria ca pe un parteneriat consensual, indiferent de sexul partenerilor. De aceea statul secular fundamentalist caută să legalizeze căsătoria homosexuală. Creştinii ştiu că avortul reprezintă uciderea unui copil în pântecele mamei[5]; raţiunea seculară consideră avortul la cerere ca fiind parte integrantă a „responsabilităţii” parentale şi a celei de „libertate” egală a femeii[6]. Creştinii ştiu că moartea trebuie abordată cu smerenie şi pocăinţă, cu rugăciune şi spovedanie, şi că sinuciderea asistată medical este un păcat – uciderea de sine; morala seculară aprobă sinuciderea asistată de medici ca pe o „alegere autonomă potenţial bună pentru păstrarea «demnităţii» umane personale”. Creştinismul înţelege cât de grav poate crima, independent de consimţământul persoanei ucise, să îndepărteze inima de orientarea ei firească spre Dumnezeu, cum se întâmplă în cazul eutanasiei voluntare. Creştinii ştiu că religia e o terapie spirituală, în măsura în care e căutată prin pocăinţă şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu; raţiunea seculară vede religia, în cel mai bun caz, ca o practică ce oferă consolare psihologică celor atât de slabi încât au nevoie de asemenea alinare.

Aici ne putem referi şi la rolul milosteniei într-o viaţă creştină împlinită şi corect orientată. Privită în mod corect, milostenia reprezintă orientarea sinelui către Hristos. Milostenia, făcută după cuviinţă, înseamnă dăruire din dragoste de aproapele şi iubire pentru Hristos. Primită cum se cuvine, milostenia te smereşte în faţa lui Hristos şi te apropie şi mai mult de Biserica Lui. Originea milosteniei trebuie să fie dragostea de Dumnezeu. Tot ce avem e de la Dumnezeu şi tot ce avem se datorează lui Dumnezeu. Ţelul principal al milosteniei creştine şi locul ei în viaţa creştină nu e dreptatea socială, nici înfăptuirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Scopul milosteniei e dragostea pentru aproapele, dragostea pentru Dumnezeu şi învăţarea smereniei şi ascultării de Dumnezeu. Atât Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) cât şi Sfântul Ioan Damaschin (c. 675-c.749) îi îndeamnă pe creştini să vadă milostenia ca o terapie pentru păcat. Ţelul milosteniei trebuie să fie schimbarea inimii, deprinderea iubirii pentru ceilalţi mai mult decât cea pentru sine însuşi, şi smerirea de sine înaintea lui Dumnezeu.

Spre deosebire de măsurile politice vizând dreptatea socială, care extrag resurse în mod coercitiv, prin impozite, pentru a susţine alocaţiile de protecţie socială – ce generează invidia şi pofta pentru bunurile şi averea altora –, scopul final al milosteniei creştine trebuie să fie mântuirea, atât a celui ce dăruieşte cât şi a celui ce primeşte. Urmărirea egalităţii şi dreptăţii sociale ascunde esenţialmente ţelul crucial al milosteniei creştine, înlocuind cu o înţelegere lumească, a moralei seculare, pe cea cu un ţel transcendent. Fără iubirea de Dumnezeu şi de semeni, chiar şi facerea de milostenie e deşartă: „Şi de-aş împărţi toate avuţiile mele… dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” 1 Corinteni 13:3. Fiscalitatea impusă de stat pentru a colecta fondurile necesare programelor de asistenţă socială şi medicală (de pildă îngrijirea sănătăţii finanţată de contribuabili) e incapabilă să călăuzească oamenii pe calea către Dumnezeu şi mântuire. O asemenea impozitare nu face decât să corupă cetăţenii, prin susţinerea secularismului şi a perspectivei lui (i)morale asupra lumii (de exemplu, avortul finanţat din taxele de la contribuabili). Făcută corect, milostenia, dimpotrivă, întăreşte familia creştină tradiţională şi îmbogăţeşte ţesătura spirituală şi socială a comunităţii creştine. Bine rânduită, facerea de milostenie îşi are locul alături de rânduiala rugăciunii, postului şi pocăinţei.

Statul fundamentalist secular se consideră deţinător al autorităţii de-a pune sub semnul întrebării creştinismul, cu a sa experienţă a lui Dumnezeu, a sa dogmă revelată, ale sale rânduieli şi criterii de dreaptă alegere şi acţiune şi virtute umană. Mai ales adevărurile teologice şi judecăţile morale creştine sunt supuse criticii, pe baza analizei filosofice a circumstanţelor culturale şi sociale aflate şi ele în schimbare. Se pleacă de la premisa că indivizii raţionali, din orice discrepanţe între morala seculară şi viaţa religioasă, vor trage concluzii în defavoarea religiei şi nu a secularismului.[7]

5. Concluzii

G.W.F. Hegel avea dreptate: odată ce o societate încetează să mai creadă în Dumnezeu, statul fundamentalist secular devine surogatul lui Dumnezeu. [8] Odată ce realitatea şi morala au fost rupte de temeiul lor ontologic divin, iar raţiunea morală însăşi a devenit iremediabil pluralistă, tot ce rămâne e o pletoră de moralităţi, fără nici un motiv definitiv de a prefera o anume versiune a dreptăţii, binelui şi virtuţii faţă de altele. Cel mult, o anume morală poate fi instituţionalizată ca sistem, legiferată şi impusă coercitiv de un anume stat. Mai mult, diverse state vor actualiza idei etice diferite şi foarte probabil incompatibile, fiecare instituţionalizând prin legislaţie variante divergente de raţiune morală şi cultură morală. Fără Dumnezeu, nu există nici un motiv definitiv, final, de a considera vreo anume morală recunoscută oficial ca întruchipând în mod legitim dreptatea socială, opţiunile îngăduite sau desăvârşirea umană. Există doar preferinţe şi judecăţi prudenţiale individuale.

Cum am văzut, morala secularismului e radical diferită de cea creştină. Morala culturii seculare e atrofiată atât în ce priveşte importanţa, cât şi forţa ei normativă. Morala seculară nu mai posedă decât acea normativitate ce derivă din impunerea ei coercitivă prin puterea legii şi prin politicile publice ale unui anume stat. Cea mai înaltă – de fapt, singura sa – semnificaţie normativă o constituie susţinerea ei juridică şi politică. Fără o ancoră în Dumnezeu, problematica morală e radical pipernicită. Sancţiunile contra încălcării normelor de comportament moral se reduc la nimic mai mult decât un calcul prudenţial privind pedeapsa pe care e probabil să o primeşti conform legii şi probabilitatea de a fi prins. Nu poate exista nici un înţeles mai adânc al dictatelor moralei seculare decât ca expresii ale preferinţelor ori judecăţilor prudenţiale individuale ale anumitor persoane sau grupuri. Morala seculară dominantă trebuie interpretată de fapt ca fiind doar acel set de intuiţii morale în jurul cărora s-a creat o coaliţie politică suficient de eficace încât să reuşească pe plan politic să le instituţionalizeze prin intermediul statului. Morala seculară comună devine doar acea morală anume care e instituţionalizată prin lege.

În ciuda lipsei de fundamente, concepţiile seculare despre lume, având o determinare pur ideologică, pot pretinde în mod fraudulos că ar fi capabile să stabilească în termeni seculari modul în care omul ar trebui să se comporte sub specie aeternitatis. Sfera proprie a politicilor publice – şi de fapt chiar forţa normativă a concepţiilor seculare despre lume (de ex. discursul despre drepturile omului) şi a anumitor filosofi seculari (de pildă John Rawls) – adesea dau impresia, din punct de vedere retoric, că opiniile lor ca atare ar avea putere normativă asupra agenţilor morali.

Cu toate acestea, deşi asemenea pretenţii robuste privind capacităţile raţiunii stau la temelia moralei occidentale, de la scolastica secolului XIII până la filosofia morală a lui Immanuel Kant, ele nu sunt justificabile nici în termeni seculari generali. Această credinţă în raţiunea morală a dus la apariţia unei filosofii morale care acum aspiră să creeze o listă canonică a drepturilor omului secularizat, în locul obligaţiilor stabilite de Dumnezeu, în ciuda prăbuşirii proiectului filosofiei morale seculare.

Acolo unde semnul distinctiv al unei înţelegeri morale religioase tradiţionale îl constituie un discurs privind obligaţiile omului faţă de Dumnezeu, inclusiv poruncile privind îndatoririle faţă de aproapele, morala seculară încearcă să se legitimizeze printr-un discurs despre drepturile omului, demnitatea umană şi dreptatea socială – proiect care a eşuat. Preeminenţa acordată discursului drepturilor omului şi dreptăţii sociale, şi înlocuirea prin acesta a discursului privind obligaţiile faţă de Dumnezeu, în ciuda eşecului de a fonda o perspectivă morală canonică, e o marcă a epocii noastre post-creştine, ba chiar post-religioase, şi a triumfului culturii seculare.

Secularismul agresiv al lumii contemporane post-creştine, fie că e încapsulat în agenda socio-politică a drepturilor omului, fie în teoria politică a lui Rawls despre „dreptate ca echitate [9]”, funcţionează ca o rutină la nivelul ideologiei laiciste: „o doctrină prescriptivă care nu e susţinută de argumente raţionale”. El implică o voinţă nietzscheană de putere, prin care statul fundamentalist secular îşi afirmă propria autoritate politico-morală pentru a-şi impune propria viziune despre morală, fără nici o legitimitate reală. Statul fundamentalist secular e extrem de gelos. El e hotărât să marginalizeze credinţa în Dumnezeu şi să abolească religia şi cultura tradiţională. Într-adevăr, aşa cum am exemplificat, el e decis să excludă complet creştinismul şi discursul creştin din dezbaterea publică [forumul public], scoţându-l astfel din lumea vieţii publice, şi consolidând şi mai mult statul fundamentalist secular.

Secularismul caută să fie „după Dumnezeu”. Secularismul nu vrea să aibă nici un teren comun cu creştinismul tradiţional. Morala seculară dominantă azi, fondată şi promovată de statul secular fundamentalist, a dus şi duce la dezvoltarea unei ideologii deplin secularizate. În Occident, statul fundamentalist secular e acum în ascendenţă. Morala comună e acum morala stabilită prin legislaţie şi prin politicile publice. Statul fundamentalist secular, cu instituţionalizarea de către el prin lege a unei anume morale seculare, caută să acopere toate sferele, să dea propria definiţie binelui uman şi înfloririi umane, să restructureze societatea şi relaţiile umane în termenii propriei lui interpretări privind libertatea, egalitatea şi demnitatea umană.

Nici un domeniu al vieţii nu rămâne, în principiu, în afara braţului lung al autorităţii statului cu ideologia lui seculară instituţionalizată. Relaţiile interumane cele mai importante trebuie să fie transformate astfel încât fiecare din ele să afirme acele interpretări seculare ale drepturilor omului şi justiţiei sociale oficial recunoscute şi legiferate conform acestei ideologii. În acest mod, interpretarea morală liberală seculară devine echivalentul secular al unei religii cu drepturi depline. Aşa cum Hegel a observat corect: statul secular L-a uzurpat pe Dumnezeu. Ca răspuns, creştinii tradiţionali trebuie să caute neîntârziat să repună în drepturi discursul şi morala creştină în concepţia publică şi în întregul spaţiu public.

 Prezentare şi traducere de Andrei Dîrlău

EU anti Christian

Note:

[1] „a) O mişcare religioasă, ce iniţial a devenit activă în rândul diferitelor grupări protestante din S.U.A. după războiul din 1914–1918, bazată pe respectarea strictă a anumitor principii (de ex. acela că Sf. Scriptură literalmente nu poate greşi) considerate fundamentale pentru credinţa creştină; credinţele acestei mişcări. Antonime: liberalism, modernism. b) În alte religii, mai ales în Islam, o respectare la fel de strictă a unor doctrine vechi sau fundamentale, fără nici o concesie făcută evoluţiilor moderne în gândire ori moravuri”  (Cf. Oxford English Dictionary).

[2] Fundamentalism, „derivate: fundamentalist (subst.) adept al fundamentalismului; de asemenea, doctrinar economic sau politic” (Cf. Oxford English Dictionary).

[3] Avertismentele împotriva întemeierii vieţii morale pe analiza filosofică sunt frecvente în creştinismul ortodox. De pildă, în Epistola Sf. Ap. Pavel către Coloseni: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, şi sunteţi deplini întru El… Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (2: 8-12).

[4] Creştinismul tradiţional este adeptul „cornului teocentric” al dilemei lui Eutifron, mai curând decât al cornului ei raţionalist. În Eutifron sau Despre evlavie, Platon explorează chestiunea dacă evlavia (sfinţenia) e evlavioasă (sfântă) pentru că Dumnezeu voieşte natura şi conţinutul evlaviei (sfinţeniei), independent de orice întemeiere pe înţelegerea omenească a raţionalităţii, sau Dumnezeu Însuşi trebuie să aprobe evlavia deoarece evlavia este normativă independent de Dumnezeu. „Ceea ce aş dori să înţeleg mai întâi este dacă ceea ce este pios sau sfânt este iubit de zei fiindcă-i sfânt, sau este sfânt fiindcă-i iubit de zei?” (Plato, The Dialogues of Plato translated into English with Analyses and Introductions by B. Jowett, M.A. in Five Volumes, 3rd edition revised and corrected, Oxford University Press, 1892, p. 101).

[5] Didahia, care datează din sec. I d.Hr., spune: „Să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi” (trad. rom. cf. Învăţătura celor 12 Apostoli, cap. II, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, 1979, p. 26). Canonul 91 al Sinodului Quinisext (691 d.Hr.) spune: „Pe cele care dau doctorii provocatoare de avort şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci le supunem pedepsei ucigaşului” (cf. Quinisext Council. The Canons of the Council in Trullo (Often Called the Quinisext Council), in “Nicene and Post-Nicene Fathers,” second series, Vol. XIV, P. Schaff and H. Wace (eds) Peabody, Hendrickson Publishers, 1995, p. 404.)

[6] „A hotărî dacă şi când să devină părinte reprezintă una din cele mai intime şi mai importante decizii pe care le poate lua o persoană. E o decizie care trebuie luată de femeie, familia ei şi medicul ei” (ACLU: www.aclu.org/reproductive-freedom/abortion).

[7] De exemplu, întrucât „sfinţenia” nu mai e privită în termenii supunerii faţă de Dumnezeu, ci ai unui comportament compatibil cu judecăţile seculare privind dreptatea, binele şi virtutea, termenul de «Sfânt» nu mai e înţeles ca referindu-se la «cineva care e îndumnezeit», ci mai curând la «o persoană extrem de bună ori îndelung-răbdătoare»” (cf. „Sfânt. 4a. O persoană cu o extraordinară sfinţenie a vieţii. Uneori ironic, persoană ce manifestă exterior evlavia. De asemenea, în uzul colocvial, persoană extrem de bună sau care rabdă o suferinţă îndelungată”, Oxford English Dictionary. Second edition, 1989; online version dec. 2011 – www.oed.com/view/Entry/169847; accesat la 26 ian. 2012).

[8] „Statul constă în marşul lui Dumnezeu prin lume, iar baza lui e puterea raţiunii care se actualizează pe sine ca voinţă. Când avem în vedere Ideea de Stat… trebuie să avem în vedere Ideea, acest Dumnezeu actualizat, în toate drepturile sale” (citatul original cf. G.W.F. Hegel. Elements of the Philosophy of Right, A. Wood (ed.), H.B. Nisbet (trans.), Cambridge Univ. Press, 1991, §258 Additions, p. 279.)

[9] În original fairness. Pentru conceptul intraductibil de fair play, tipic anglo-saxon, vezi eseul Englez, francez, spaniol al lui Salvador de Madariaga (n. trad.).


Categorii

Andrei Dîrlău, Articolele saptamanii, Pagini Ortodoxe, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “STATUL FUNDAMENTALIST ANTICRESTIN

  1. Interesant cum un stat fara repere devine ultimul reper infailibil pe un taram instabil, anume ratiunea umana singura. Intr-adevar, scolastica a denaturat discursul religios autentic. P. Serafim Rose descrie bine trecerea de la credinta la ateism in etape in cartea lui “Nihilismul”.
    Referitor la scolastica, ea a fost practic cea mai viguroasa atitudine posibila a francilor barbari fata de credinta. Ulterior a decazut din ce in ce mai mult prin Umanism, Iluminism… pana spre nihilismul de astazi.
    Dar in spatele scenei sta apostazia, diavolul in persoana prin preamarirea trupului, stiintei materialiste, calcarea in picioare a poruncilor dumnezeiesti, razvratire, nonconformism… lipsa de lege=rautate si nesupunere.
    Aici au fost analizate doar aspectele vazute, care e bine sa fie destructurate si vadite in toata splendoarea minciunii lor.
    In alta ordine de idei, fiecare crestin nu trebuie sa tagaduiasca pe Dumnezeu in mijlocul acetui neam desfranat si viclean.

  2. In garantia pe care o ofera statul asupra faptelor anticrestinesti vad o lucrare a diavolului.
    Daca cineva iti da asigurare ca o fapta rea nu este chiar rea, o savarsesti, altfel esti mai circumspect. Deci in prima faza incurajeaza pacatul, care si-asa este foarte ispititor. Dar, daca zdruncina constiinta, piere bariera principala in calea pacatelor.
    Apoi, dupa ce vezi ca te distrugi sufleteste, poate chiar si trupeste, ca esti macinat de frici, neputinte, nesomn, cosmaruri, stres, nervi sau altele de acest fel, vrei sa parasesti pacatul. Dar, daca te asigura cineva ca e bun pacatul sau chiar te constrange sa fii dependent de el, nu eziti sa ramai in el. Ai nevoie de un indemn, de o sugestie ca e bine ce faci sau ca n-ai incotro.
    Iar in ultima faza, slabit si extenuat de pacate, cand vrei sa te lasi de ele, asigurarea falsa ca nu e rau ce faci iti taie si ultimele puteri, te moleseste cumplit. Deviatii sexual asta si vor, sa scape de chinul constiintei, de disperare prin mijloace artificiale. Si-i baga si pe altii in acelasi iures al constiintei, al neputintei si invartosarii in fata lui Dumnezeu.

  3. Interesantă analiza din articol. Şi foarte realistă. Însă nu tb să pierdem din vedere, că acum statul secularist şi secularizant purcede la destructurarea creştinismului din societăţile occidentale, foste creştine, pt ca mai apoi să structureze o religie a antichristului, adică a imitatorului Mântuitorului. Şi semne şi încercări în această direcţie s-au văzut deja…

  4. Lucrurile merg “cum s-a stabilit”. Viclenia vrajmasului este mare.
    Daca nu te apropii de Dumnezeu prin Biserica Sa, este foarte greu sa vezi “padurea” pt ca-s prea fascinanti “copacii” lumii acesteia…

  5. Pingback: REVOLUTIA TOTALA ANTI-CRESTINA a ideologiei homosexualismului. CORECTITUDINEA POLITICA: sinteza intre COMUNISM si NEOLIBERALISM - Recomandari
  6. Pingback: EUROVISION – “megafon pentru sodomie”? “FEMEIA CU BARBA” din Austria sau niciun an fara travestiti, transsexuali si apologia “diversitatii” deviante/ STRATEGIA ”NORMALIZARII” HOMOSEXUALITATII PRIN INDUSTRIA CI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare