“Când descoperă păcatul unui om, lumea îl pune la zidul infamiei și SAVUREAZĂ, cu un CINISM în care se poate vedea limpede CHIPUL LUI SATAN, spectacolul EXECUŢIEI PUBLICE”. Ce face insa HRISTOS?

5-10-2015 11 minute ~~Sublinieri~~

infatacrucii: fericiți cei răstigniți

Când descoperă păcatul unui om, lumea îl pune la zidul infamiei și savurează, cu un cinism în care se poate vedea limpede chipul lui Satan, spectacolul execuției publice.

Când Hristos află păcatul unui om, îl acoperă cu rănile Sale și îl spală cu sângele Său.

Hristos este singurul care scoate omul de la zidul infamiei; și o face luându-i locul.

Dar dacă după aceasta, omul eliberat se întoarce în lume, el devine, inevitabil, unul din batjocoritorii și ucigașii lui Hristos.

Singura scăpare din această fatalitate, din această lege de fier a Căderii, este ca omul eliberat de Hristos de la zidul infamiei, să nu se întoarcă în lume, ci în Cer.

Căci Hristos pentru asta l-a înlocuit la zidul infamiei: ca cel eliberat de El să Îi ia locul în Cer… Nu ca să se întoarcă în lume.

Dar asta e partea cea mai dureroasă, pentru majoritatea creștinilor insuportabilă, a adevărului pe care îl spune Crucea….

Dar dacă nu fugi de această durere, ci o rabzi, te mântuiești….

Ziarul Lumina

Augustin Paunoiu: Mărturisitori sub lespezi în temnițele comuniste

Condamnările inumane pronunțate de o justiție nedreaptă acum peste 50 de ani în România sunt, în zilele noastre, confirmate încă o dată printr-o lege controversată și aprins discutată în spațiul mediatic românesc. Persoanele care au suferit nu au fost privite atunci ca victime accidentale, vizate într-un climat politic nou, de ateism ştiinţific, ci într-o lumină teologică, şi chiar eshatologică, ca parte a unui conflict cosmic între bine şi rău. Aceasta este şi mărturia unui deţinut, Nicolae Purcărea: „Lupta aceasta n-a fost între oameni, ci între două lumi, lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă, pentru o clipă, surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău”. Viaţa acestor generaţii a fost o dramă, dar una din care protagoniștii au ieşit învingători.

Există în Letopiseţul lui Miron Costin un cuvânt atât de cunoscut, încât aproape că a devenit la noi un fel de proverb. El spune: „Nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi!” Spusa cronicarului, afirma Nichifor Crainic, nu este una potrivită pentru credinţă şi nici pentru neamul nostru.

De ce? Mai întâi fiindcă pentru creştinism nu există soartă, nu există fatalitate. „Omul este făptură liberă, soarta omul şi-o făureşte. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne făurim o soartă bună, iar împotriva Lui ne făurim o soartă nenorocită. Munţi de obstacole de-ar apărea în faţa omului, creştinismul îi porunceşte o îndrăzneală fără margini, abisuri de primejdii de s-ar ivi, el îi insuflă încrederea în biruinţă. Creştinismul însuşi este fapta unei îndrăzneli fără margini. Câţiva pescari din Galileea au dărâmat Imperiul Roman. Mii şi mii de martiri şi-au răsucit trupurile în flăcări. Şi tot atâţia sfinţi şi eroi au spart vremurile, au zdrobit fatalităţile şi au schimbat faţa pământului.”

„Ce ar fi fost dacă Ştefan n-ar fi avut îndrăzneală…”

Pentru ce cuvântul lui Costin nu e demn de a fi socotit românesc? Fiindcă, continuă Crainic, românesc e acel clopot, acel tulnic eroic din poezia lui Andrei Mureşanu care îndeamnă: „Deşteaptă-te, române,… Croieşte-ţi altă soartă”. Strigătul acesta e smuls dintr-o adâncă umilinţă şi e refuzul bărbătesc al unui neam de a se deda unor înjosiri nevrednice de tăria lui. „Croieşte-ţi altă soartă” este marele răspuns românesc la porunca Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

Invocând toate marile personalităţi ale istoriei de la noi, filosoful român se întreabă retoric: „Ce ar fi fost dacă Ştefan n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Mihai n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Tudor din Vladimiri n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Avram Iancu n-ar fi avut îndrăzneală? Ce-ar fi fost dacă generaţia de la 1877 ar fi fost laşă, dacă generaţia de la 1916 ar fi fost laşă? Ce am fi fost fără Gheorghe Lazăr şi fără Eminescu? Îndrăzneala eroului creează istoria; îndrăzneala martirului o consfinţeşte; îndrăzneala geniului o lămureşte.”

Între 1944 şi 1964, foarte mulţi români, majoritatea ortodocşi, au fost întemniţaţi pentru că au socotit libertatea şi credinţa daruri dumnezeieşti care nu se negociază. Cercetările istoricilor vorbesc de aproape trei milioane de persoane arestate, dintre care circa 300.000 au rămas în gropile comune ale lagărelor şi închisorilor de exterminare, ca mărturie generaţiilor ce vor veni despre ce a însemnat un regim dictatorial.

Ocupaţia sovietică post-23 august 1944 şi dobândirea puterii politice de comunişti la 6 martie 1945 a însemnat începutul unei ere funeste în istoria României.

Făurirea „omului nou”, un deziderat nefiresc pentru neamul românesc

Trecutul, dar nici prezentul neamului românesc de la jumătatea veacului trecut, nu permitea aderarea de bunăvoie la un sistem care avea ca ideologie ura între clasele sociale, ateismul, delaţiunea, minciuna, violenţa şi chiar exterminarea în masă a celor care nu împărtăşeau un anumit crez politic. Românii, educaţi prin Biserică, erau un popor blând, ospitalier, nerăzbunător, supus stăpânirii, harnic şi înţelegător faţă de durerile şi nevoile aproapelui. În consecinţă, intelectualitatea, ţăranii, muncitorii sau orice altă categorie socială din ţară nu erau dispuşi să îmbrăţişeze liber noua doctrină. Aşa s-a născut rezistenţa anticomunistă din România, care a încercat să ţină piept prin sacrificiu propriu făuririi „omului nou” impus cu forţa celor pentru care dragostea de Dumnezeu şi neam erau legi păzite cu sfinţenie. Poporul a deschis făţiş lupta între tradiţia românească şi altoiul, nefiresc pentru sufletul lui, pe care comunismul voia să-l implanteze în spiritualitatea noastră. Viziunii creştine despre viaţă şi lume, comunismul îi opunea o concepţie materialistă, atee; iubirii de neam şi ţară, căci istoria românilor era plină de jertfe aduse pe altarul patriei, i se impunea cu forţa curentul apatrid şi internaţionalist; libertăţii de exprimare şi credinţă i se răspundea cu temniţa, teroarea şi foametea; binele ca element moral era înlocuit cu lupta de clasă.

Au început întemniţările în condiţii inumane, deportările în Siberia, din care foarte puţini s-au mai întors, domiciliile forțate în Bărăgan, reeducările tinerilor închişi la Piteşti, Gherla, Aiud şi alte locuri. Au fost torturaţi prin foame, bătăi, frig şi teroare oameni provenind din toate partidele politice, ţărănişti, liberali, legionari, chiar şi socialişti (care nu împărtăşeau însă comunismul venit pe filieră sovietică, ci unul asemenea celui propus de francezul Jean Jaurés). Dar nu numai aceştia, ci şi mulţi dintre cei care nu aveau nici o apartenenţă politică, dar mărturiseau credinţa creştină în mod public (ierarhi ai Bisericii, preoţi, monahi, teologi, dar şi mireni din diferite categorii sociale).

După conflagraţia mondială au urmat doi ani de foamete şi secetă extremă. Ţara era apăsată de sărăcie. Dar România, socotit stat învins în 1945, trebuia să plătească despăgubiri de război importante Rusiei. Apăruse o nouă clasă socială, chiaburii, adică cei mai buni gospodari ai satelor, care au fost deposedaţi de toată averea, până când s-a ajuns la colectivizare, unul dintre marile obiective ale noii orânduiri. Omul nou al comunismului s-a ivit ca o parodie a viziunii creştine asupra persoanei umane. Martiriul celor din închisori, deşi aparent învinşi, rămâne în istorie o mare biruinţă. Fiindcă acolo sfinţenia şi maximul libertăţii umane au fost atinse de mulţi prin extrema suferinţă.

Vina deținuților? Și-au iubit țara și pe Dumnezeu mai mult decât viața lor

Dintre toate instituțiile din România de după război, Biserica Ortodoxă a avut cel mai mult de suferit. Și dacă nesugrumarea Ortodoxiei românești în cei 45 de ani de persecuție rămâne un fapt incontestabil, ea s-a datorat purtării exemplare, apostolești, a unui mare număr de clerici sub obrocul prudenței sau în raza crudă a opoziției nete față de regimul materialist ateu.

Cataloagele cu numele celor arestați, atâția câți au fost consemnați, vorbesc de la sine despre jertfa și rezistența prin credință. În dreptul lor, la sfârșitul prezentării scurte a fiecăruia (unde apar profesia, localitatea și data nașterii), de cele mai multe ori găsim mențiunea lapidară: „A murit la Aiud în 1950”, „A murit la Mislea în 1954” sau „A murit în lagărul de exterminare de la Vorkuta. A fost găsit mâncat de șobolani”. Dar numele localităților unde au fost închiși sunt mult mai numeroase: Periprava, Suceava, Vaslui, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Sighet, Brașov, Jilava, Baia Sprie, Râmnicu Sărat, București, Făgăraș.

Vina lor? Și-au iubit țara și pe Dumnezeu mai mult decât viața lor. Da, nu au contenit să îndrepte în duhul Evangheliei cugetele clătinate de disperare, au combătut ateismul cu știința acumulată în ani de studiu trudnic, au întărit verticalitatea gândirii și au respins compromisul care le-ar fi adus libertatea, cel puțin cea exterioară.

Interzicându-li-se sistematic încadrarea pe posturile avute atunci când au fost ridicați (în cazul când fizic mai erau capabili de angajare), socotiți permanent ca dușmani ai poporului și paria ai societății, urmăriți în continuare de Serviciul Securității până la moarte, deținuții închisorilor comuniste reprezintă conștiința neîntinată a neamului românesc.

„Convorbirile sale înșirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor”

Să luăm un singur exemplu de cleric arestat, nu atât de cunoscut publicului larg precum părinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Gherasim Iscu, starețul Tismanei. E vorba de preotul Gheorghe Chiriac. Doctor în teologie și filosofie, cu studii strălucite în Germania, a ajutat, la solicitarea unui credincios, un proaspăt eliberat din închisoare. Pentru mila arătată față de un semen al său aflat în suferință a fost arestat și trimis să taie stuf în colonia de muncă de la Periprava, unde comandant al lagărului a fost torționarul Ion Ficior. Iată mărturia unui coleg de suferință, profesorul de mai târziu Mihai Rădulescu, despre părintele Chiriac:

„Nu l-am văzut îndoindu-se vreodată de una, oricare, dintre valorile creștine; ori umane, ori culturale. Nu l-am remarcat abătut. Nu l-am surprins scăzându-i forța lăuntrică. Nu l-am observat nici trist, nici morocănos, nici abulic. Era un cuget ce ardea perpetuu, un focar al erudiției și al combativității în domeniul esențelor. Era copilul ideilor, iar trupu-i, tot mai slab, nu constituia decât un suport al dansului lor. Convorbirile sale înșirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor. Sau, dimpotrivă, îți deșirau plăpânda țesătură cu care-ți apărai naivitățile raționamentelor slăbănoage. Prin el, Gymnasiumul Antichității se mutase într-o colonie de muncă silnică, ceea ce era propice cât se poate închipui tineretului studios zvârlit, prin noroc, alături de el, în noroaie”.

„Vinovat, nevinovat/ Canalul trebuie terminat”

La construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, pe lângă voluntarii veniți să muncească, au fost aduși 135.000 de deținuți. Această lucrare care făcea parte din opera de construire a socialismului trebuia realizată cu orice preț. Chiar circula o vorbă pe care procurorii instanțelor le-o spuneau celor condamnați: „Vinovat, nevinovat/ Canalul trebuie terminat”. Dar, înainte de a fi o cale de transport fluvial, canalul a fost conceput să fie un mormânt, un mormânt al „reacțiunii române”. Zis și făcut. Odată cu luna mai 1950, de-a lungul a 65 de kilometri au fost instalate 14 lagăre de exterminare prin muncă forțată. Oamenii aduși aici ca vitele de povară, bărbați și femei, tineri și bătrâni, preoți, ofițeri, profesori universitari, elevi și studenți, țărani care nu acceptaseră colectivizarea, au fost robii care au trudit la împlinirea acestui proiect. Mii de morți au fost înghițiți de colinele de pământ ale ucigașului canal.

La Colonia de muncă Capul Midia, punctul terminus al Canalului, mai multe cabane îi adăposteau pe deținuții care munceau acolo. Cea mai vestită era cabana 5, din cauza faptului că în fiecare noapte numărul acelora care dormeau în ea scădea cu cinci-șase suflete, fie din pricina înfometării, fie a bolilor sau a frigului. Nu rezistau decât tinerii sau curajoșii care, favorizați de beznă, furau câte un morcov, un cartof sau o varză împuțită. Lângă cabana nr. 5 se înălța o cabană și mai tristă, a distroficilor, majoritatea intelectuali. Priveliștea era dezolantă. În mizeria lor, în degradarea lor fizică (nu se puteau mișca decât împreună, susținându-se unul pe altul), în fața propriei morți ce se apropia vertiginos, deținuții erau înconjurați de un aer de demnitate inegalabil. Dumnezeu Se făcea văzut printre urmele de lut ale făpturilor Sale care străluciseră cândva de pe culmile intelectualității nației noastre. Nimic nu putea reține elanul omului care, oricât l-ar împinge tirania către primitivitate, rămâne vertical în atitudine.

În fiecare seară, ani la rând, elita intelectuală a României, dispusă în rânduri și grupe fără număr, înfrigurată și chinuită de oboseală și neputințe fizice, aștepta condamnată să se încheie corvoada numărării ei de către gardienii mai mult decât analfabeți, care o reluau de trei și patru ori, socoteala aritmetică neintrând în pregătirea lor profesională.

„Adeseori mă întreb ce cruzime diabolică a putut lucra în reprezentanții sistemului comunist, de au aruncat în suferință atâtea zeci și sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezenta acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credința în Dumnezeu.” Cuvintele aparțin părintelui Dumitru Stăniloae.

„Azi dormim pe câte un șir fără cruci, fără sicrie”

Anii noștri schingiuiți, anii crânceni de ocară
Cimitir de osândiți de la margine de țară
Ne-au adus din închisori, robi ai stepei dobrogene
Să împrăștiem pe flori roua strânsă pe sub gene.
Și-am tăiat peste câmpii drum cu trupurile noastre
Valurile cenușii ale Dunării albastre
Azi dormim pe câte un șir fără cruci, fără sicrie
Pace ție cimitir, fără nici o liturghie
Candelele nu ne ard, nu bat clopote de rugă
Nu păzește nici un gard, nimeni nu mai vrea să fugă.

(„Poemele cumplitului canal” Andrei Ciurunga)

Adrian Petcu: Mărturii de spiritualitate creştină în temniţa comunistă: duhovnicul lui Valeriu Gafencu

Vieţuirea creştină în temniţa comunistă este o realitate istorică adeseori rememorată de supravieţuitorii gulagului românesc. Şi nu doar vieţuirea, ci chiar spiritualitatea creştină, ca fenomen cultural şi social deopotrivă, este creionată de foşti deţinuţi politici în mărturiile lor.

Însă, poate cel mai întâlnit impediment pentru înţelegerea acestui fenomen al detenţiei comuniste este încercarea de a delimita manifestarea liturgică plenară de comportamentul ideologic, în special legionar. Aceasta mai ales pentru faptul că, în mare parte, izvoarele istorice provenind din arhivele comunismului sunt dominate de un limbaj specific, subiectiv şi tendenţios, adeseori greu de decriptat.

Nu ne propunem să facem o exegeză asupra acestui tip de izvoare. În schimb, prin prezentarea unor fragmente documentare, considerăm noi esenţiale, dorim să iniţiem seria unor episoade dedicate secvenţelor de spiritualitate creştină în temniţa comunistă.

Ultimele cercetări în arhiva fostei Securităţi scot la lumină procesele penale ale unor foşti deţinuţi de la penitenciarul Târgu Ocna (1950-1954) intentate în a doua campanie de arestări şi condamnări din epoca lui Dej (1958-1960). În prima parte a anilor ‘50, Târgu Ocna reprezentase spaţiul carceral în care misticismul ortodox devenise un fenomen intens, dar pe care autorităţile comuniste îl considerau „activitate mistico-legionară” motivată de apartenenţa ideologică. De altfel, termenul de „legionar” abundă în documentele penale ale Securităţii, mai ales în cazul celor care refuzaseră reeducarea din anii 1949-1951. În realitate, înşişi deţinuţii între ei nu foloseau apelativul de „legionar”, aşa cum apare consemnat în interogatoriile întocmite de anchetatori.

O astfel de urmărire penală era intentată preotului Viorel Todea, din Arieşeni, județul Alba, arestat în mai 1959, alături de alţi 40 de deţinuţi, pentru că în prima detenţie, la Târgu Ocna, se situase printre apropiaţii lui Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, adică în cercul misticilor care se opusese încercărilor de reeducare orchestrate de Securitate.

Despre relaţia sa cu Valeriu Gafencu aflăm din mărturia consemnată de anchetator în interogatoriul din 10 august 1959:

„La începutul lunii februarie 1951 am fost transferat în penitenciarul Tg. Ocna, unde după scurt timp am făcut cunoştinţă cu legionarul Ardeleanu Gheorghe, care după ce a aflat că am fost legionar şi că sunt preot ortodox m-a prezentat deţinutului Gafencu Valeriu, legionar, deţinut încă din 1941.

Făcând cu acesta cunoştinţă, după câtva timp m-a rugat dacă pot să-l spovedesc. Eu i-am spus că nu am condiţiile necesare pentru a oficia o spovedanie, dar el mi-a spus că se mulţumeşte aşa cum se poate. Astfel, eu am acceptat şi într-o zi l-am spovedit. Pe urmă l-am mai spovedit o dată înainte de a deceda.

În discuţii, Gafencu era preocupat de viaţa sufletească. În anul 1951, cu câteva zile înainte de Paşti, Gafencu m-a rugat ca să rostesc în camera unde era el Evanghelia Învierii şi pentru că nu o ştiam mi-a spus-o el sau dr. Lungeanu Mihail; eu am învăţat-o pe de rost, deoarece era un text scurt, în noaptea de Paşti m-au chemat în camera lor, unde am rostit ceea ce învăţasem.

Tot deţinutul Gafencu, de Boboteaza anului 1952, m-a rugat ca să fac sfinţirea apei. Eu am făcut aceasta, dându-i apa într-o cană, [iar] el mi-a spus că are de gând să trimită din această apă «sfinţită» şi în celelalte camere, ca să [se] stropească în camere”. (Va urma)

Adrian Petcu: Mărturii de spiritualitate creştină în temniţa comunistă: Spovedania la Târgu Ocna

Dincolo de multele neconcordanţe pe care le face în cartea sa, „Cu Dumnezeu în subterană”, Richard Wurmbrand ne oferă o mărturie de nepreţuit despre destinul deţinuţilor din penitenciarul tuberculoşilor de la Târgu Ocna. El spune: „S-a petrecut un fapt remarcabil: nici unul nu a murit ateu […] Mulţi veniseră în camera 4 ca necredincioşi convinşi. Am văzut întotdeauna necredinţa lor prăbuşindu-se în faţa morţii […] E uşor să fii ateu în împrejurări plăcute. O convingere fermă rezistă unor presiuni enorme; nu am văzut ca ateismul să reziste în faţa morţii”.

Aceste bucurii spirituale s-au realizat mai ales datorită preoţilor care au înţeles că misiunea lor este mai presus de orice. Printre aceşti clerici a fost părintele Viorel Todea, care în aprilie 1951 – august 1952 avea să fie cunoscut de către George Georgescu, un tânăr trecut prin cumplita reeducare de la Piteşti şi care în ancheta Securităţii din martie 1959 rememora:

„Într-o zi, Paven Justin a început să mă lămurească asupra importanţei spovedaniei şi auzind că nu mă spovedisem de multă vreme mi-a recomandat să merg la preotul Todea Viorel să mă spovedesc.

În urma acestui fapt m-am prezentat la Todea Viorel şi l-am rugat să mă spovedească. La cererea mea mi-a dat relaţii despre ce este o spovedanie şi cum se procedează în mod concret. Mi-a spus că prin spovedanie se înţelege mărturisirea în faţa unui preot a tuturor păcatelor făcute în cursul vieţii, pentru iertarea lor. Ascunderea unui singur păcat, mi-a spus că ar atrage după sine anularea iertării celorlalte mărturisiri.

La întrebarea mea ce este considerat un păcat, mi-a răspuns că sunt toate faptele ce contravin Decalogului. Necunoscându-l, l-am rugat să mi-l spună, pentru a-l învăţa. Astfel, învăţându-l şi făcând legătura între faptele mele şi el, am stabilit «păcatele» săvârşite, iar după câteva zile i le-am spus lui Todea Viorel. Spovedania aceasta în faţa lui Todea Viorel am făcut-o plimbându-ne prin curtea penitenciarului. La sfârşit Todea mi-a recomandat să respect cele «10 porunci» în viitor şi să mă spovedesc cu regularitate.

Întrebare: Ce ţi-a mai cerut Todea Viorel?

Răspuns: Nu reţin ca Todea să-mi fi cerut şi alte lucruri în afară de cele arătate mai sus.

Întrebare: Vorbeşte mai departe!

Răspuns: În urma discuţiilor avute cu Paven Justin şi a recomandărilor făcute de Todea Viorel, cunoscând că legionarul Radu Trifan ştia pe dinafară texte din Biblie, l-am rugat să-mi scrie şi mie pe săpun unele din ele. Mi-a scris în câteva rânduri câteva texte pe care le-am învăţat pentru moment, iar ulterior, părându-mi-se grele, am renunţat să le mai învăţ”.

Din acest motiv, părintele Todea avea să fie anchetat la 28 august 1959, el afirmând:

„După ce deţinutul respectiv venea şi mă întreba dacă voiesc să-l spovedesc, eu îi spuneam că sunt de acord şi mai spuneam că nu ştiu dacă această spovedanie este valabilă, deoarece nu întruneşte condiţiile necesare pe care le-am învăţat eu în cadrul teologiei.

Când mă simţeam mai bine, deţinutul ori venea la mine la pat, ori ieşeam afară şi îl spovedeam în felul următor: De prima dată spuneam câteva rugăciuni, după care deţinutul respectiv expunea diferite întâmplări din viaţa lui socotite ca păcate. Apoi, îl mai întrebam despre unele probleme pe care le credeam că le omisese el, la care dădea răspunsuri. Pe urmă, îl întrebam dacă se căieşte pentru păcatele făcute; el răspundea afirmativ şi atunci pe baza Scripturii îl asiguram că Dumnezeu îl iartă, cu condiţia să nu mai greşească; eventual îl sfătuiam cum să evite comiterea unor păcate.

La urmă, dacă era mai sănătos, îl întrebam dacă a dat ajutor pentru cei mai grav bolnavi prin porţia lui de mâncare sau spălatul rufelor. La fel, îl sfătuiam să se comporte frumos. [..] Cu aceasta se încheia spovedania”.

Astfel de activităţi bisericeşti au fost etichetate de Securitate ca fapte „mistico-legionare” şi încadrate la infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, în 1960, părintele Todea primind o condamnare de 17 ani de muncă silnică. (Va urma)