AI CUI SUNTEM NOI?

26-07-2015 6 minute Sublinieri

prodigal-son

A CUI SUNT EU?

„M-ai făcut pentru Tine, Doamne…”

Fărâmă din lut şi scânteie de lumină, m-am întrebat de mic copil: a cui sunt eu? Da, pentru că la 5 anişori am dat primul test serios al vieţii, când am înghiţit un ban care s-a oprit pe căile respiratorii şi, pe drumul atât de lung parcurs de părinţii mei până la dispensarul din comună, am zis în gând de mii de ori „Înger, îngeraşul meu…”.

Cam cinci kilometri au mers cu mine în noapte, pe poteci şi cărări luminate de felinarul pe care tata îl ducea într-o mână şi mă implora să spun ceva, să nu mor… De atunci mi-am dat seama că nici mama, nici tata, pe care-i imploram să mă ajute să respir, nu pot face acest lucru, nici doamna asistentă de la dispensar, nici medicul la care am ajuns târziu… Şi, cu mintea mea de copil, m-am gândit că dacă respir rugăciune, poate se întâmplă un miracol… Este foarte ciudat să-ţi imaginezi când eşti mic cum ar fi să pleci din lumea aceasta, fără să trăieşti…

După câteva încercări eşuate ale medicului de gardă, parcă aud aievea cum îi spunea mamei: „Doamnă, o să mai încerc o singură dată… Ghinionul ei că acest ban este din aluminiu şi nici gând să-l putem mişca… Este foarte slăbită, abia rezistă la antibiotice, infecţia fiind extrem de puternică… Dacă mai aveţi şi alţi copii, asta este…”. Atunci mi-am zis că dacă îngerul meu păzitor m-a auzit, m-a însoţit şi vrea să mă ajute, nu are decât să mijlocească la Dumnezeu să trăiesc, pentru că eu nu mai pot lupta…

Am adormit şi simţeam din când în când mâna mamei pe capul meu, iar când deschideam ochii, a căror privire şi ale căror lacrimi cerşeau milă, o simţeam ca fiind îngerul meu păzitor. În zorii dimineţii, când doream să se termine odată totul, mama a fugit după medic strigând să mă salveze… şi s-a întâmplat miracolul.

Îmi mai amintesc doar ziua în care am ajuns acasă şi, în semn de mulţumire către îngerul păzitor, am rostit aceeaşi rugăciune, pe aceleaşi cărări, doar că era ziuă. Şi îmi mai amintesc că totul s-a întâmplat pe 1 august, când sărbătorim Scoaterea Sfintei Cruci. Am învăţat să preţuiesc Crucea şi am definit-o ca fiind suferinţă, dar şi putere, speranţă şi dragoste; că viaţa noastră este o cruce care valorează atât cât cântăreşte credinţa, dar şi faptele bune în viaţa unui om.

Au trecut ani, şi de nenumărate ori am înţeles, în toate încercările vieţii mele, că, de fapt, atunci când mi-a fost mai greu, Tu m-ai dus în braţe, că sunt a Ta, Doamne, şi am ales să vorbesc despre Tine, să scriu, să Te caut atunci când Te pierd sau mă rătăcesc, să Te preţuiesc, să înţeleg că Tu eşti singura certitudine din viaţa mea…

 Adela Drăgoi/ Familia Ortodoxa

Sibiu/  Text premiat la concursul de eseuri al lunii iunie 2015

 

Al cui sunt eu?…

Nicolae Matei

     “Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

     Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

     Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”

     Apoi a zis Dumnezeu: “Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” (Facerea 1, 26 – 29)

Auzi ce spune Sfânta Scriptură, “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” şi  nu doar atât, l-a pus stăpân peste tot pământul şi peste “toate vietăţile ce se mişcă pe acesta”! Omul este, după cum spune şi părintele Arsenie Boca în cartea “Cărarea Împărăţiei”,  zidire de mare preţ. Se mai poate îndoi cineva oare de aceasta după ce a ascultat ce spune Cartea Facerii?! Grozav de dureros ar fi să se mai îndoiască cineva! Omul este fiinţa creată de Dumnezeu, cea mai de preţ parte a Zidirii Divine. După chipul şi asemănarea Creatorului, omul, ca dovadă a pretuirii de care se bucură, este pus în fruntea celorlalte zidirii, să le stăpânească şi să le supună. Asemeni unui tată ce-şi pune fiul a stăpâni averea şi toate câte le are, aşa şi Creatorul lumii îl pune pe om, stăpân peste ale Sale. Dacă tatăl îşi pune fiul a-i stăpâni averea, fiul va mai fi al lui? Sigur că da, tot fiul său va fi şi pentru cinstea ce i-a făcut punându-l stăpân peste averea sa, mai tare îl va iubi pe tată şi îi va mulţumi pentru asta. Aşa-i şi cu omul pus de Dumnezeu stăpân peste creaţia Sa. Nu i-a dat totul la îndemână şi i-a spus “Ai tot ce-ţi trebuie, de-acum descurcă-te şi fă ce vrei, mi-am luat mâinile de pe tine!”.

Nu, i-a pus creaţia la picioare ca unui fiu iubit, ridicându-l în rang de mare cinste. Aşa cum tatăl pământesc după ce îşi lasă averea fiului, nu-l părăseşte lăsându-l de izbelişte, ci îi şade în preajmă şi-l veghează, sfătuindu-l când e are nevoie, aşa nici Dumnezeu nu l-a lăsat pe om şi nu o să-l lase vreodată. Din înaltul Tronului Ceresc îl veghează părinteşte, îi iartă rătăcirile, răsplăteşte faptele bune, primeşte rugăciunile sale şi se milostiveşte asupra sa, iubindu-l ca pe unul al Său. Un sfânt părinte spunea că nu poate greşi omul cât poate ierta Dumnezeu! Iubirea Lui nemărginită ce o poartă omului ce l-a plămădit este izvorul răbdării pe care i-o arată. Îl iubeşte si-i iartă rătăcirile, aşa cum mama face cu pruncul său. Ca un “Tată” veghează asupra “fiului” de pe pământ. Aşadar, omul este al lui Dumnezeu. Şi eu sunt om! Înseamnă că sunt al lui Dumnezeu?! Da!!! Sunt al lui Dumnezeu! Ştiu asta, văd asta, simt asta! Nu-i loc de îndoială, sunt al lui Dumnezeu!  De unde ştiu? Iată, am arătat mai devreme, ne spune Sfânta Scriptură. Unde văd? Văd creaţia lui Dumnezeu peste tot în jurul meu, dată mie s-o stăpânesc şi s-o supun. Văd iarba câmpului crescând spre folosul meu, văd pomii dând rod bun spre trebuinţele mele, văd cum totul mi se aşterne la picioare prin voia lui Dumnezeu. Cum simt? Simt că sunt al lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă când mă trezesc din somn, simt de fiecare dată când răsare soarele, simt de fiecare dată când ploaia coboară din cer răcorind câmpul însetat spre a da roadă bună, simt de fiecare dată când vântul răcoros îmi mângâie obrazul în vipia verii, simt când inima îmi bate în piept, simt când sărut sfintele icoane, simt când aud păsărelele cântând, simt când văd pomii înflorind, simt în orice clipă!

Când sufletu-mi se-mpovărează cu fapte stricate şi merg la spovedanie să cer iertare cu umilinţă simt bunătatea şi iubirea Tatălui ceresc. Simt mângâiere caldă pe creştetul capului şi sufletul uşurându-se, simt că sunt al lui Dumnezeu şi mă odihnesc pe braţele Sale. Nu întâmplător, Mântuitorul ne-a chemat la Dânsul spunând:

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11: 28 – 30)

“Tatăl Nostru care ne eşti în ceruri”, aşa începe rugăciunea domnească, dezvăluind răspunsul la întrebarea ce  fiecare dintre noi şi-a pus-o măcar o dată de-a lungul vieţii: “Al cui sunt eu?” Eu, tu, el, ea, noi toţi suntem ai lui Dumnezeu, suntem zidirea mâinilor Sale şi “fii mai mici” ai Părintelui ceresc.

Dacă are cineva vreo îndoială, cât de mică, pentru lămurire şi pentru limpezirea gândurilor, îndemn să nu cate răspuns la unul sau la altul, ci să asculte ce ne povăţuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur în Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, Omilia XIII:

“Lăsând la o parte ce gândeşte cutare sau cutare, toate să le cercetaţi şi să le căutaţi în Sfintele Scripturi, şi, găsind acolo adevărata bogăţie, pe aceasta să o vânăm , ca astfel să ne bucurăm şi de veşnicele bunătăţi”.

Al Tău sunt Doamne şi viaţa mea o pun în mâinile Tale, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi mă pomeneşte întru Împărăţia Ta.

                                    Nădejdea mea este Tatăl,

                                    Scăparea mea este Fiul,

                                    Acoperământul meu este Duhul Sfânt,

                                    Treime sfântă, mărire Ţie!

***

 

Îndemn

Omule, întreaga viaţă,

Nu-ţi pierde deloc speranţa!

Viaţa-i plină de-ncercări,

De necazuri, supărări.

Pe toate le depăşeşte,

Cu credinţă şi nădejde,

Ai încredere că toate

Sunt rânduite cu dreptate!

Tot ce se întâmplă-n lume,

Că sunt rele, că sunt bune,

Au în viaţă rostul lor,

De mustrare sau de ajutor!

Acestea dac-ai înţeles,

Vieţii tale-i dai alt sens

Şi-nţelegi că cineva,

Rânduieşte soarta ta!

 

 

 

Domnul e cu mine!

Când Domnul e cu mine,

De cine mă voi teme?

Cine va-ndrăzni

De mine să se-atingă,

Când Părintele Luminii,

Alăturea îmi stă

Şi puterea Sa,

Pavăză-mi se-arată!

În întuneric nepătruns,

Lumina Lui, paşii mi-i îndreaptă,

Să rămân pe cărare, să nu cad,

În râpe şi în scârbe;

În zale tari mă-mbracă

Şi trupul îmi păzeşte,

De săgeţile cu care, vrăjmaşul mă ţinteşte!

Voi umbla printre jivine,

Cu piciorul oi călca, vipere şi scorpii

Şi nimic nu mă atinge,

Că lângă mine-i Ziditorul lumii,

Ce mă apără, de veninul lor

Şi de colţii ascuţiţi,

Ai fiarelor pădurii!

Dar nu fiarele îngrozitoare,

Mă pândesc să mă răpună,

Ci oamenii vicleni, cu gânduri necurate,

Lucrează şi cutează, să mă necăjească,

Nebăgând de seamă, în orbirea lor,

Că lângă mine-i Domnul

Ce zădărniceşte, necurată voia lor,

Alungând, ca un fum, de la mine tot răul!

De rele mă fereşte,

Apără-mă Doamne,

Că vrăjmaşi mulţi se ridică,

Să mă nimicească,

Dar cu Tine-alături,

Viaţa-mi este lină

Şi întunericul adânc al nopţii,

Se preface, în dulce lumină!

Alături să-mi stai Doamne,

Să trecem împreună, printre fiarele vrăjmaşe,

Neputând să mă atingă,

Din orbire să le scoatem,

Mintea să priceapă,

Că de e Dumnezeu cu omul,

Nimeni şi nimic, n-o să îl răpună,

Ca fumul va-mprăştia răul,

Iar din vrăjmaş, n-o rămâne nici urmă!

 

 

Mă-ntorc acasă!

Plecat am fost,

Dar azi mă-ntorc,

Din întunericul adânc,

În care am orbecăit,

Nebun şi iute, fără ţeluri,

Ca bolovanul spre adâncuri!

Vlăguit de-orice simţire,

Petreceam în lucruri rele,

Gol şi rece, sufletu-mi era

Şi-ntortocheată mi-a fost calea!

Rău am făcut, spre rău mergeam,

Nici urmă de speranţă nu aveam,

Dar în chinul rătăcirii mele,

Am cătat în sus, spre zidul Casei Tale

Şi-n ziua necazului meu,

Am îndrăznit să strig numele Tău!

Înţelesesem bine, ce răsplată m-aştepta

Şi-ngrozit de dânsa, în Tine mi-am pus nădejdea;

Iar Tu, ca un Tată bun, deloc n-ai şovăit,

Mâinile Ţi le-ai întins, scăpând fiul pierdut!

Din Întuneric la Lumină

Şi din Moarte la Viaţă,

Sufletul lui gol şi rece,

Îl ridici ca să se-ndrepte;

Pierdut am fost şi m-ai găsit,

Netrebnic sunt şi m-ai primit,

Răutate ţi-am făcut, bunătate îmi arăţi,

Eu Te-am uitat, dar Tu nu uiţi!

Răbdător ai stat în umbră,

Veghind asupra mea cu milă,

Nu te-ai mâniat pe mine

Şi ce-am făcut rău, mă răsplăteşti cu bine;

La strigătu-mi de ajutor,

N-ai stat deloc nepăsător,

Greşalele-mi iertaşi îndată

Şi m-ai ridicat pe braţe,

Scoţându-mă din ignoranţă,

M-ai adus, de unde am plecat: ACASĂ!

Iartă-mă, Te rog, căindu-mă Îţi cer,

În braţe de mă ţine Tată, de aici eu nu mai plec;

Ce-am făcut până acum, jurământ Îţi las,

Că orice-ar fi să fie, de făcut nu le mai fac!

 

Poezii ce fac parte din volumul semnat de Nicolae Matei, “Drumul prin viaţă în Cuvinte Vii”, Editura Delta Educaţional, Piteşti, 2013, apărut cu binecuvântarea IPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului.


Categorii

Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare