CALEA CRUCII sau renuntarea la solutiile omenesti/ Sfantul Varsanufie de la Optina despre ARMELE DUHOVNICESTI DE REZISTENTA FATA DE DUHUL ANTIHRISTIC/ Sfantul Ioan de Kronstadt despre ADAUGIREA PAPISTA LA CREZ

• Ziarul Lumina: Diac. Ciprian Bara: Calea Crucii, calea urmării lui Hristos

În Duminica a treia din Postul Mare, noi, toţi creştinii, primim o chemare radicală de a ne apropia de lumea lui Dumnezeu, de Însuşi Mântuitorul Hristos, de a ajunge să intrăm pe poarta cea strâmtă, dar primitoare a Împărăţiei. Chemarea Mântuitorului Hristos, adresată în mijlocul Postului Mare: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34), ne invită să lepădăm calea omenească şi să primim calea dumnezeiască a renunţării, lucru subliniat în mod deosebit de teologia Sfinţilor Părinţi referitoare la calea Crucii, calea urmării lui Hristos.

Duminica aceasta ni se aşază înainte chemarea dezlipirii totale de ceea ce este rău în viaţa noastră, şi mai mult decât atât, ni se înfăţişează lepădarea, renunţarea şi pierderea celor omeneşti ca soluţie. Acest aspect este subliniat de Sfântul Isaac Sirul, care ne arată în Cuvintele despre sfintele nevoinţe că „nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii (…). Calea lui Dumnezeu e Crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ“.

Suntem invitaţi aşadar să lepădăm logica omenească, să lepădăm criteriul vizibilităţii şi să primim logica dumnezeiască şi calea dumnezeiască, a renunţării şi a discreţiei totale, chiar a suferinţei, căci cel ce voieşte să-şi scape viaţa prin sine, cu propriile forţe, se va pierde, iar cine se dăruieşte pe sine lui Hristos, chiar până la jertfa propriei sale vieţi, acela se va mântui.

În toată teologia patristică se arată că nu calea tihnei este soluţia apropierii de dumnezeire, învăţându-ne permanent că pe cel ce se scufundă pe sine în Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără grijă, iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu se cunoaşte prin suferinţele primite pururea. „Dar cei ce petrec în încercări nu sunt lăsaţi niciodată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu să ajungă în mâna dracilor. Mai ales dacă sărută picioarele fraţilor şi acoperă vinovăţiile lor, şi le ascund pe ele ca pe ale lor proprii. Cel ce voieşte să fie în lumea aceasta fără grijă şi doreşte aceasta, dar voieşte să vieţuiască totodată în virtute, e străin de calea aceasta“ (Sfântul Isaac Sirul).

Crucea, povară sau drum spre Înviere?

Acest demers aparent simplu la care suntem chemaţi devine anevoios pentru fiecare în parte, mai ales pentru faptul că, de cele mai multe ori, orice persoană încearcă să-şi apropie, să şi-i facă prieteni pe cei care îi aduc bucurie, pe cei care îi fac pe plac într-un fel sau altul.

Purtarea crucii în sens duhovnicesc poate căpăta pentru fiecare în parte diferite sensuri. Pentru unii poate însemna suferinţă, neputinţă, neîmplinire, pentru alţii poate însemna o boală, o patimă nevindecată. Nu ne dorim suferinţă şi grijă pentru sufletul şi trupul nostru şi de asemenea nu ne fac plăcere nici o neputinţă şi nici o povară a celor din jurul nostru. Nu căutăm în mod special să ne apropiem de cei bolnavi, de cei săraci, de cei neliniştiţi sufleteşte.

Necazul, încercarea, neputinţa, a noastră şi a celor de lângă noi, sunt uneori motiv de răzvrătire, de împotrivire, de îndepărtare de Dumnezeu. De multe ori oamenii suferă chinuri, dar nu-I urmează lui Hristos pentru că nu le suferă pentru El, dar dacă le primim şi ni le asumăm ca venind de la Dumnezeu, găsim soluţia tot în Dumnezeu. „Recunoscând noi povara sau neputinţa noastră, o ducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm. Astfel, neputinţa noastră va fi integrată în prezenţa iubirii Sale milostive, atotputernice şi smerite. Să lăsăm ca El, Hristos-Doctorul, să lumineze viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea spre înviere“ (PF Patriarh Daniel – „Foame şi Sete după Dumnezeu“).

Dacă nu reuşim să lepădăm gândul că suntem suficienţi nouă înşine, dacă nu renunţăm la convingerea că noi cu ale noastre puteri suntem sensul propriilor existenţe, avem puţine şanse să ne apropiem de realităţile dumnezeieşti, să urmăm cu adevărat lui Hristos. Stăm departe de Hristos, amăgindu-ne.

„Bucură-te, cinstită Cruce, întărirea lumii“

Această aşezare şi slăvită arătare a Crucii în centrul Postului Mare evidenţiază definirea limpede a fundamentului hristologic al virtuţilor chemate să fie practicate în timpul celor 40 de zile. „Acum oştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit; cu bună cucernicie înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci, veniţi cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem înaintea lui cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te, cinstită Cruce, întărirea lumii“ (Stihira I de la Vecernia Mică, Duminica a treia din Postul Mare).

Viaţa creştinului constă înainte de toate în „a-şi lua crucea sa în toate zilele“ pentru a urma lui Hristos sau chiar în „a urca pe Crucea lui Iisus“, a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El. De aceea toată viaţa creştinului, toate gesturile, gândurile sale sunt marcate de semnul Crucii. Însemnându-se cu semnul crucii, îmbrăcând Crucea, creştinul se înalţă mai presus de pământ şi de grijile lui. Aşezarea cinstirii Crucii la mijlocul Postului Mare trimite la aşezarea în Rai a Pomului Vieţii, pentru că păcatul neînfrânării şi al neascultării lui Adam se vindecă prin postire de cele materiale, iar acum Crucea este pentru noi semn al biruinţei lui Hristos asupra păcatului, semn luminos al Învierii pentru care ne pregătim prin post, rugăciune şi fapte milostive. „Cu lemnul a golit întâi vrăjmaşul raiul, prin mâncare aducând moartea; iar lemnul Crucii înfigându-se în pământ, a adus oamenilor îmbrăcăminte de viaţă şi toată lumea s-a umplut de toată bucuria. Pe care văzând-o pusă spre închinare, împreună să strigăm lui Dumnezeu, popoare, cu credinţă: Plină este de slavă casa Ta“ (Sedealnă din slujba Utreniei, Duminica a treia din Postul Mare).

• Doxologia/

Arhim. Mihail Daniliuc: Crucea suferinței unui monah

Sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, când natura se redeșteaptă la un nou ciclu de viață, ne pregătim la rândul nostru să înviem din moartea păcatului la o existență plăcută în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paștilor. Am pornit-o pe calea virtuților, presărată uneori cu ispite înghimpoase, alteori cu popasuri duhovnicești, aducătoare de pace și nădejde că primăvara duhovnicească se află aproape. Unul din răgazurile pline de frumuseţe și bucurie este cel din Duminica a treia a postului, a cinstirii Sfintei Cruci.Potrivit rânduielilor de veacuri statornicite, ne închinăm Semnului Fiului Omului, cântând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. De ce această proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zilele”, urmând lui Hristos sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”.

În general, îi numim pe călugări „purtători de cruce”, căci, de-a lungul întregii călătorii pământeşti, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadențate de semnul Crucii; monahul ajunge astfel aidoma lui Hristos: mort lumii, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: “…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”.

Spre nespusa mea bucurie, am cunoscut asemenea trăitori, care au prins contur în bronzul fierbinte al inimii tocmai prin virtutea asumării cu smerenie, cu credință, a crucii, urcând cu bucurie pe Golgota mântuirii, având în suflet nădejdea răsplătirii. Unul dintre ei era bunul și tăcutul părinte Nifon Vârlan. Vieţuitor în obştea Schitului Vovidenia, uscățiv, cu alură de ascet, m-a ocrotit cu bunăvoință, iertându-mi stângăciile inerente unui novice dornic de viață călugărească. La început m-a învățat să fac pâine. Împreună am copt nenumărate cuptoare de aluat, timp în care eu încercam să prind a mă rumeni precum coca în cuptor, deslușind tainele monahismului. Egumenul de atunci al Vovideniei, prețuindu-i viața curată, râvna spre rugăciune și pacea, l-a propus de vreo câteva ori spre a fi hirotonit, dar de fiecare dată el a ezitat să primească taina cea mare a preoţiei. Evlavios și temător față de slujirea sacerdotală, cuviosul s-a îmbrăcat în mantia smereniei împlinind cu desăvârșită conștiinciozitate celelalte ascultări ce i se rânduise. Peste puţină vreme, mentorul meu cel înțelept s-a îmbolnăvit. Suferința nemiloasă i-a uscat și mai mult trupul. Cu aceeași privire senină, binevoitoare, părintele Nifon își trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Am văzut în viața lui cum se duce Crucea înțeleasă ca suferință. Răbdător în durere, cu nădejde în tămăduire, dar și în purtarea de grijă a Taumaturgului desăvârșit, monahul suferind și-a asumat boala, făcând din ea cale către Cer, drum spre înviere, adică modalitate de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Oare cine putea să-L înțeleagă mai bine decât Marele Răstignit, Care Și-a dus povara Crucii cu nesfârșită dragoste, cu necurmată răbdare!? De aceea îl găseam adesea în biserică după slujbă, stând de vorbă cu Hristos din icoană. „Părinte, ce faci, mai rămâi?” Iar el, pe un ton blajin, îmi răspundea: „încă oleacă, mai am să-I spun ceva”. Nu am aflat ce-I zicea Domnului, dar din comportamentul suferindului frate am înțeles ce-i grăia Hristos lui: „nu lăsa necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa să ne despartă, ci folosește-le pe toate în aşa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine”. Călugărul nu a ieșit din îndemnul Răscumpărătorului său. A tăcut, suferind; a nădăjduit, s-a rugat; a iubit luptând, dar niciodată cârtind. Prioritatea n-o constituia sănătatea fizică, ci a sufletului. În ultimele luni petrecute în lumea aceasta se preocupa numai de Cer. La finele lui 2004 s-a bucurat, așteptând cu nerăbdare Praznicul Nașterii Domnului, când s-a împărtășit. L-a primit pe Sfântul Prunc dumnezeiesc în brațele sufletului său, mulțumindu-I pentru binecuvântare și darul vieții: împlinise de curând 40 de ani. A doua zi, părintele Nifon a stat în strană ca de obicei, cântând privegherea Sfântului Arhidiacon Ștefan. Arăta fericit, împăcat, deși boala îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeșnic. Nu bănuiam că în câteva ceasuri își va începe călătoria către lumea celor drepți. A voit, probabil, ca ultimele clipe ale acestei vieți să le petreacă în Biserică. În ajunul Anului Nou a fost înmormântarea. Natura din jur, solidară cu starea noastră, a obștii Vovideniei, părea tristă. Lumina zilei se cernea stins, căci fratele cel plecat dintre noi parcă luase cu sine o parte din ea. Cu chipu-i senin, purtându-și Crucea suferinței cu nezdruncinată credință, monahul Nifon se grăbea a-I rosti Preabunului Mântuitor inspiratele vorbe ale Sfântului Pavel: „lupta cea buna m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o”.

Rugăciunea lui Iisus şi semnul Crucii

Întreaga lume se află parcă sub influenţa unei puteri, a unei forţe, care stăpâneşte mintea, voinţa şi toate puterile sufleteşti ale omului. O aristocrată mi-a povestit că avea un fiu. Era evlavios, neprihănit… S-a luat cu prietenii şi a devenit necredincios, destrăbălat, ca şi cum cineva îl stăpânea şi îl obliga să facă toate acestea. Evident că aceasta este o forţă străină, o forţă a răului. Izvorul ei este diavolul, iar oamenii sunt doar arme.

Acesta este Antihristul care vine în lume… Omul rămâne parcă fără apărare, cu cât este stăpânit de această forţă a răului şi nu este conştient de ceea ce face… Îl inspiră şi gândul sinuciderii… Dar cum se petrec acestea? Toate acestea se întâmplă pentru că oamenii nu îşi iau cu sine armele, nu au cu sine rugăciunea lui Iisus şi semnul Sfintei Cruci. Nimeni nu se învoieşte să facă rugăciunea lui Iisus şi semnul Crucii: sunt lucruri învechite, antichităţi arheologice care şi-au trăit veacul.

(Starețul Varsanufie de la Optina. Viața și minunile, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 146-147)

Folosul suferinţelor

Suferina este un dar trimis de Dumnezeu. Prin suferinţă ne cumpărăm veşnicia. Suferinţa înseamnă iubirea lui Dumnezeu... Când suferim să zicem: “Îţi mulţumesc, Doamne, fiindcă prin această suferinţă, Tu ceri ceva mai mult de la mine, ceva mai puternic, mai sfânt”. Domnul să dea gândului şi minţii noastre lărgime, astfel încât, în suferinţă şi în încercare, să nu ne mai săturăm să rostim: «Îţi mulţumesc, Doamne, îţi mulţumesc!». Astfel, printr-o înfruntare bună, suferinţa şi greutatea dispar.

Oare poate omul duhovnicesc să se plângă din cauza unei suferinţe? Nicidecum! Ci va zice:  “Slavă Ţie, Dumnezeule!”. În astfel de clipe grele se zideşte omul duhovnicesc pe sine. Atunci oamenii, apropiindu-se de cel suferind, se folosesc duhovniceşte. Da! în loc să-l mângâie ei pe bolnav, îi mângâie însuşi bolnavul pe ei...Incercarea pe care o înfruntăm cu mulţumire şi doxologie către Dumnezeu ni se socoteşte ca mucenicie, ne face părtaşi cununilor, împreună cu mucenicii.

(Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm cerul în inimile noastre, Editura Doxologia, Iaşi,2014, p.17)

Simbolul de credinţă este întemeiat în întregime pe cuvintele exacte ale Mântuitorului

Pierzător lucru este a adăuga sau a scoate ceva după bunul plac din esenţa credinţei lui Hristos. Sfântul apostol şi evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu adaugă la sfârşitul cărţii sale numită „Apocalipsa”: ...mărturisesc la tot cel ce aude cuvintele prorociei cărţii acesteia: de va adăuga cineva la acestea, va pune Domnul Dumnezeu peste el toate ranele cele scrise în cartea aceasta; şi de va scoate cineva din cuvintele cărţii prorociei acesteia, va scoate Dumnezeu partea lui din cartea vieţii şi din cetatea cea sfântă şi din cele scrise în cartea aceasta. Cel ce mărturiseşte acestea zice: aşa, vin curând (22, 18-20)!

Ceea ce a spus apostolul Ioan despre cartea sa poate spune şi Biserica Ortodoxă despre Simbolul său de credinţă, fiindcă şi Simbolul de credinţă, ca şi cartea „Apocalipsei”, este rostire a Duhului Celui Sfânt, si orice adaos făcut la Simbolul de credinţă fără vreo trebuință și împotriva învăţăturii cuprinse în el atrage după sine despărţirea de Dumnezeu şi de viaţa veşnică. Apostolul Pavel spune: …măcar şi noi, sau înger din cer, de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, să fie anatema (Gal. 1, 8). Iată cu câta tărie trebuie să ne ţinem de adevărul lui Dumnezeu, cel predanisit nouă de Însuşi Domnul Iisus Hristos, de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu ai Sinoadelor Ecumenice si Locale!

Nici un papă şi nici un cin papistăşesc ori sinod catolic nu poate, fără a se lipsi pe sine şi pe următorii săi de viața veşnică, să schimbe Simbolul de credinţă, care este întemeiat în întregime pe Evanghelie şi pe cuvintele exacte ale Mântuitorului; iar dacă catolicii au schimbat Simbolul de credinţă în cel de-al optulea articol al lui, adăugând despre Duhul Sfânt că El purcede şi de la Fiul, prin aceasta ei se lipsesc pe sine şi pe toti catolicii de împreună-glăsuirea cu Evanghelia şi de împărtăşirea cu Hristos şi cu Duhul Sfânt, despre Care au grăit minciună împotriva cuvintelor desluşite ale Evangheliei.

Şi papa şi-a însuşit în chip pângăritor de cele sfinte şi mincinos numirea de „infailibil” pentru acoperirea oricărei minciuni privitoare la mărturisirea de credinţă. Este vreun papă în rândul sfinţilor începând cu al VIII-lea veac? Nici măcar unul singur. În învăţătura de credinţă trebuie să ne ţinem cu tărie de adevărul cel după Evanghelie chiar până la o iotă, chiar până la un singur cuvânt: şi în viaţă trebuie să ne ţinem de legea lui Dumnezeu chiar până la o iotă, chiar până la un singur gând, fiindcă şi un singur gând nedrept este urâciune înaintea Domnului. Până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege, până ce vor fi toate (Mt. 5, 18). Iată în ce stă Ortodoxia!

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 53-54)