MAICA MIHAELA IORDACHE: “SA RECITITI BIBLIA, CACI VOM AVEA LUPTA MARE” – O viata de sacrificiu si un sfarsit mucenicesc

19-04-2015 10 minute Sublinieri

maica mihaela

Fericiti cei prigoniti:

”Scrisoarea” maicii Mihaela din temnița de la Miercurea Ciuc sau Învățămintele unei gândiri desăvârșite

Scrisoarea Maicii Mihaela, scrisă în închisoarea de femei Miercurea Ciuc în 1958, adresată soborului drag:

”Acum vă scriu cu gândul la Măicuța. Au mai rămas 5 ani de așteptat și poate mai puțin și totuși dacă Mama Mică va întârzia să nu vă pierdeți răbdarea. Să recitiți Biblia, căci vom avea luptă mare. Învățați predicile de pe munte a Domnului Nostru și împliniți-o cu faptele în fiecare zi. Fiți înțelepte, harnice, blânde, smerite, aceasta să vă fie uniforma prin care să vă deosebiți de duhul lumii acesteia. Postul și rugăciunea să nu vi le știe nimeni decât Știitorul inimilor.

Nu mai judecați pe nimeni, așteptați în tăcere judecata lui Dumnezeu. Fiți credincioase cu preoții și cu autoritățile, după exemplul Mamei. Îngrijiți cu dragoste bisericile din sat. Cereți de este cu putință sfaturi Părintelui Mureșanu și tuturor celor sinceri, mai ales arme serioase din Biblie pentru ”Martorii lui Iehova” care au afirmații puternice cu priză mare în popor, mai ales în apele tulburi de acum. Să nu vă gâlceviți cu ei în zadar după cuvântul lui Gamaliil. Să vă pregătiți arme tari la toate afirmațiile. Știu că aceste sfaturi ale mele vă sunt de prisos, căci aveți caldă și puternică povățuitoare pe Mama Mare. Dar îmi fac și eu motiv de vorbă cu frățiorii mei cei călători. Și Morse se descoase ușor, merită un parastas1.

Dacă din ispită sau biruită din instinct ar voi vreuna să se rupă din mănunchiu, veți încerca tot ce va fi posibil, atunci lăsați-o să se căsătorească decât să ajungă la o greșeală mai mare sau la păcat împotriva firii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Spuneți cele cuvenite Mamei Maria și lui Moș Ionică, sărut pe Veronica. Fiți mereu cu grijă de bolnave și ctitori. Evitați colectele de la străini, munciți toate după putere, nu exagerați cu postul decât în ispite mari. Sărut mâna tatei, oare să-l mai găsesc vreodată? Nana, Moșu, Nașu.”

Această scrisoare a fost scrisă, adică cusută cu ață pe pânză albă cu semnele alfabetului Morse. S-a tradus și apoi s-a distrus scrisoarea. Ea cuprinde toate învățămintele unei gândiri desăvârșite. Noi soborul le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu, trimise prin mesagerul Său. Maică Mihaila! nu te vom uita niciodată, și în veci îți va fi pomenirea în mijlocul soborului tău scump. Roagă-te pentru viața soborului, să putem urma Drumul Crucii cu răbdare și înțelepciune. Și să ne întâlnim cu toții în rai. Acolo să fim soborul Maicii Domnului întreg, și cu bucurie să lăudăm neîncetat pe Mirele nostru Iubit.

(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. II, editura Anca, Urziceni, 2011, pp. 175-177)


1. Aluzie la scrisoarea ”redactată” ingenios cu ață în limbaj morse și la inventatorul limbajului, Samuel F. B. Morse, datorită căruia deținuții politici au reușit să spargă zidul de izolare la care au fost constrânși de Securitate pentru a li se frânge rezistența morală.

Pentru toți deținuții politici limbajul morse a fost comunicarea care i-a salvat de la disperare, de la nebunie, de la imbecilizarea prin inactivitate intelectuală și de la agonia suferințelor de tot felul. Prin morse s-au putut transmite știri, poezii, rugăciuni, ba chiar s-a oficiat taina Sfintei Spovedanii înainte de marile praznice creștine. De pildă, ca semn de recunoștință pentru aceste binefaceri, fosta deținută politic Annie Samuelli, de origine evreică, a închinat un întreg capitol din memoriile sale inventatorului limbajului morse, jurând încă din închisoare că ”Dacă Dumnezeu va orândui să ajung vreodată în Apus, voi căuta mormântul lui Samuel F. B. Morse, ca omagiu pentru știrile bune și rele pe care eu ca și multe mii asemenea mie le-am primit și trecut mai departe. Și în timp ce priveam spre Occident cu speranțe din ce în ce mai slabe că ne vom recăpăta libertatea, Samuel F. B. Morse, de peste veacuri, printr-un punct și o linie, ne ajuta să ne păstrăm echilibrul mintal”. Cf.  Annie Samuelli, Gratiile despărțitoare, ediția a II-a, Fundația Culturală Memoria, București, 2001, pp. 26-47.

Am cunoscut-o pe maica Mihaela

Era în Februarie 1961 când am părăsit penitenciarul Craiova şi am ajuns la închisoarea Jilava. În celula vecină cu ciupercăria, sub boltele caracteristice vechiului fort, am poposit circa o săptămână alături de alte detinute încadrate ca legionare.

În vremea aceea, detinutele politice erau împărtite şi izolate pe categorii. Legionarele, sau cele care fuseseră judecate în procese legionare, erau izolate de celelalte.

Dar şi în cadrul categoriei respective persoanele care activaseră şi cunoscuseră din plin viaţa legionară, considerate ca “vârfuri”, erau tinute separat, fie pentru a fi supuse unui regim mai dur, fie pentru a nu-şi exercita influenţa asupra detinutelor cu atitudine mai incertă sau, probabil, în vederile de perspectivă ale anchetatorilor, mai uşor de reeducat.

La ora la care am aterizat în lumea universului concentrationar românesc am găsit detinute cu experienţă îndelungată de temniță. Gradul de specializare în meserie a birourilor de anchetă şi a întregului personal investit în urmărirea evolutiei detinutilor politici, reuşise să creeze o atmosferă de suspiciune, de neîncredere, mai ales când în celulă sosea un “boboc” necunoscut.

Aveai impresia că fiecare se retrage în carapacea sa şi aşteaptă, studiind cu precautie manifestările noului venit. Atitudinea era perfect îndreptâtită, căci trecuseră prin încercări grele şi nu putine au căzut victime informatorilor.

Atmosfera sumbră a închisorii dispărea însă treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precauţia. Îndoielile ce îi sfredeleau mintea se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti.

Un colectiv nou îti oferea perspectiva diversităţii sufletului uman. Acolo nu erau numai luptătoare, erau şi destule femei ce ajunseseră din întâmplare. Au fost oameni buni care au căzut, au fost oameni obișnuiti care s-au ridicat neaşteptat de sus. Viata oferă pretutindeni surprize.

Acolo am înteles mai mult ca oriunde că resursele de supravieţuire, puterea de a învinge răul, puterea de a îndepârta disperarea, trebuie să le cauţi în tine, în forţele tale sufleteşti. Tu trebuie să râspândeşti căldură şi bunătate în jur, fără să ceri nimic.

Păşisem cu sufletul deschis în lumea pe care doream mult să o întâlnesc şi să o cunosc. În camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii rnartiri ai neamului românesc.

Maica Mihaela (Marieta lordache), călugăriţa de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şi slăbuţă, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate; era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modestă.

Fusese adusă la Bucureşti pentru un plus de anchetă. După o săptămână, aveam să facem împreună drumul la Miercurea Ciuc. Autoduba ne transporta până la Bucureşti Triaj şi apoi, peste liniile ferate, la vagonul dubă.

Episodul acesta m-a urmărit mult timp. Şi azi parcă îl am în faţă. Aveam un bagaj respectabil, căci ai mei interveniseră initial să-mi trimită cat mai multe haine, pe potriva anilor pe care cu dărnicie mi-i hotărâse instanţa. Maica Mihaela se pare că primise tot ceea ce avusese la mânăstire, legat într-o rasă călugărească. La plecare fusesem ferm atenţionate: “Nici o vorbă şi fiecare își duce singură bagajul”. Bagajul Maicii Mihaela era greu, încât abia îl târa peste linii. Soldatul care ne însotea ne grăbea într-una. Maica nu mai putea merge. Am cerut permisiunea să o ajut apucând cu o mână de un capăt al rasei. În fine, am reuşit să parcurgem peste linii drumul care parcă nu mai avea sfârşit. Ne-am urcat în vagonul dubă şi ne-au inclus pe amândouă în acelaşi compartiment.

Dacă în celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru mine o revelatie.

Fiecare făceam parte din altă generatie. Securitatea nu reuşise sa-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simţăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiraţii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru acest neam, aceeaşi dorinţă de înăltare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem.

Drumul a durat în total cca douăzeci de ore. Nu ne-am odihnit aproape deloc. Am stat tot timpul de vorbă. Ne-am deschis sufletele, ne-am împărtășit idealul, ne-am povestit viaţa, aşa cum a fost cu durerile şi bucuriile ei, cu amărăciunea şi împlinirile ei.

De origine din Nicoreşti, Marieta Iordache făcuse liceul şi apoi Facultatea de Educaţie Fizică (ANEF) la Bucureşti.Trăise din plin lupta şi tragedia generaţiei din care făcea parte. Vibrase profund la toate chemările şi aspiratiile neamului său.

După deshumarea de la Jilava din 1940, s-a retras la mânăstire, să se roage cu sufletul ei curat pentru mântuirea acestui neam. Spirit activ şi întreprinzâtor organizase viata de obşte a Mânăstirii Vladimireşti ajutând-o în toate pe stareţă, pe maica Veronica. Deşi în plin regim bolşevic, mânăstirea prospera neaşteptat. Bineînteles, comunişti nu vedeau cu ochi buni acest lucru.

Ca să desfiinţeze mânăstirea, a fost suficient să le implice pe măicuţe într-un proces de găzduire de fugari, în care să condamne câteva maici. Maica Mihaela căpătase 25 de ani de muncă silnică. Atunci, executase deja şase ani.

Din experienţa anterioară, maica anticipa faptul că la Miercurea Ciuc ne vor despărţi. Colectivul în care eram dusă nu trebuia să se bucure de prezenţa unui om ca Maica Mihaela.

Ar fi fost un dar prea mare pentru cele de acolo. Deţinutele, trebuiau sortite unei alte experienţe. Imi vorbise maica Mihaela de multe fete bune care puteau fi luate drept model, dar în mod deosebit mi-a descris-o pe Marina Chiritescu: seninătatea figurii ei.

După doi ani, când am ajuns la închisoarea din Oradea, imediat ce mi-am aruncat privirea în camera în care am intrat, am recunoscut-o. Avea într-adevăr cea mai senină figură.

Aveam aceeaşi profesie ca şi fratele dumneaei. Maica mi-a povestit mult, foarte mult despre el, bădiţa Nicoară, pe care îl iubise nespus. Inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, dar cu o sensibilitate de poet, se angrenase în luptă pe frontul legionar până la dăruirea totală. Un om cu totul deosebit. Fusese asasinat în noaptea de 21/22 Septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea-Ciuc, împreună cu alti 43 de legionari.

Maica Mihaela, parte năpădită de amintiri, parte şi de presimţiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a firului vieţii, ca o împlinire logică a destinului ei: “Mă duc să mor şi eu acolo unde a murit fratele meu”.

Şi într-adevăr Maica Mihaela avea să moară după doi ani la Miercurea-Ciuc, lipsită de cel mai elementar ajutor medical, dar izolată şi îngrijită cu drag de doctoriţa Medeia Hanuţiu şi de o altă detinută al cărui nume nu l-am retinut. Dumnezeu a învrednicit-o de martirajul hărăzit celor aleşi.

(Viorica Stănulețiu-Călinescu – Lacrima prigoanei)

“Toată viața maicii Mihaela a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc”

În toamna anului 1942, vine la mănăstire prima fată cu școală, adică cu studii superioare, profesoară licențiată în educație fizică. Era cunoscută în țară, susținuse câteva competiții sportive internaționale. Era Maria Iordache (Marieta), dintr-o familie bogată din Nicorești. Lăsase acasă frați și surori. Când a auzit de începutul smerit al vieții monahicești din sudul Moldovei, a lăsat toate ale lumii desfătări și a venit de s-a înrolat în armata lui Hristos, să ducă mai departe greul început. A fost primită cu bucurie, că era o fire bună, modestă, dar fără voia părinților.

Mama ei chiar s-a îmbolnăvit de supărare, prefera să fi fost moartă, decât să o știe în mănăstire, deși erau oameni credincioși. Dacă pentru unii părinți era o cinste, o bucurie, pentru familia Alexandru Iordache era o înjosire (așa considera familia). Când mergea mama sa la cimitir, pe lângă lumânările ce le aprindea pentru cei morți, aprindea o lumânare și pentru dânsa. Era o fire veselă, dar și plină de seriozitate, o bunătate întruchipată. Nu știa să se supere pe cineva, se considera cea mai mică și nevrednică și cea mai din urmă soră. Nu după multă vreme apărea în sobor ca o rază de lumină în întuneric. Fiind mai în vârstă ca celelalte surori și considerată cu mai multă înțelepciune, a fost luată de exemplu în trăirea duhovnicească. Se ruga mult și mai ales pentru întoarcerea mamei sale. Așa de mult se întrista când vedea pe părinții surorilor și credincioșii cu ce dragoste veneau la mănăstire și ai dânsei nu numai de dânsa nu voiau să audă, dar nici de mănăstire, din cauza fiicei lor Marieta. Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea și făcea acolo rugăciuni și mii de metanii. Odată, Pr. Varnava a ieșit din chilie, într-o noapte, și vede în porumb o luminiță că mișca sus-jos. A avut răbdare să stea să vadă ce înseamnă această luminiță – era sora Maria care își făcuse canonul1. Mergea la ascultările cele mai grele, deși nu putea, avusese cândva fracturată coloana vertebrală și ca să nu cârtească celelalte surori, de exemplu la secerat, secera în genunchi până sângerau.

Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia noaptea să fie fiartă pentru a doua zi, toate surorile plecau, se știa că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deși ziua muncea greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă și de era ger, venea cu ea înghețată tun. Postea zile-n șir, dacă o nemulțumea ceva, niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduința Măicuței2, să nu stea cu obștea la masă și timp de un an de zile se așeza la masă după ce maicile și surorile ieșeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămânea lor. Dar după cum mâncare nu era îndestulătoare, prea multe firmituri nu găsea.

Cu timpul Măicuța, care știa, și fetele care observaseră această smerenie, lăsa anume pe masă ceva de mâncare. În chilie se învelea noaptea cu vreo pătură, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase foarte frumoasă și nici atunci nu s-a învelit cu ea, ci a dat-o la stăreție pentru oaspeți, pe motivul că nu se cade călugărului se se simtă bine sub o astfel de plapumă.

Multe și diferite sunt actele de nevoință3, de smerenie, ale sorei Maria Iordache, devenită mai târziu Monahia (Maica) Mihaila.

Dragostea mamei și dorul de fata sa cea bună au biruit. Și-a zis în sine că și pe morți îi mai poți vedea după șapte ani deshumându-i, dar pe copila noastră care se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi? A trimis vorbă la mănăstire să vina acasă, dându-i partea ce se cuvenea de avere (struguri și vin din anul acela – fiind originală dintr-o regiune viticolă). Bucuria regăsirii a fost de nedescris, însă nu a durat mult, că mama sa, de supărare, s-a îmbolnăvit și a murit de cancer. Maica Mihaila mulțumea lui Dumnezeu de toate și pentru toate, că i-au fost ascultate rugăciunile de apropiere a părinților de bucuriile cerului. Toată viața Sfinției Sale a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc. Tot soborul și cine a cunoscut-o îi păstrează o plăcută amintire.

(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. I, editura Anca, Urziceni, 2011, pp. 100-102) […]/ integral la sursa

Maica Mihaela – A fost exemplu în toate, uimind cu puterea ei de dăruire

Originară din satul Nicorești din Moldova lui Ștefan cel Mare, dintr-o familie românească și creștină care purta în ea toate virtuțile neamului din care se trăgea, era plină de credință, de dragoste, de nădejdea că poporul nostru atât de încercat va izbuti să iasă din impas, dacă ne vom strădui cu toții să-l ridicăm. Nu a precupețit niciodată nici un efort în acest sens, dându-ne și nouă și celor ce vor veni după noi un îndreptar de trăire profundă în spirit național și creștin, plătind ea multe din greșelile1 și nepriceperea noastră.

Când am cunoscut-o era studentă la A.N.E.F., facultate pe care a absolvit-o în modul cel mai strălucit. Era micuță, delicată, plină de farmec copilăresc, dar adânc cunoscătoare a ceea ce este esență în desăvârșirea morală și spirituală a omului care s-a pus în slujba unui ideal mare.

În evoluția sufletească a Marietei Iordache a avut o mare importanță anul când, în urma unei evadări de la mănăstirea Suzana, căutată de poliție, a stat ascunsă în podul casei părintești. În acest răstimp s-a rugat și a meditat la tot ce a fost, la tot ce era, a realizat icoane și lucruri de o rară frumusețe, numai la lumina slabă ce venea din luminătorul podului. Din perioada aceasta are și scrieri.

[…] După reîntoarcerea definitivă la mânăstire, Marieta Iordache s-a călugărit și a devenit Maica Mihaela. A fost exemplu în toate, uimind cu puterea ei de dăruire și înțelegere a sensului chemării ce o avea.

Comuniștii atei nu au văzut însă cu ochi buni ce se făcea acolo. Uneltind și, călcând hoțește hotarele oricărui simț uman, au ”călcat” Vladimireștii și i-au arestat pe stareță, pe preot și pe Maica Mihaela.

A urmat o anchetă dură, în două reprize. Între timp au adus-o pe Maica Mihaela la Miercurea Ciuc, închisoarea pentru deținute politic. Acolo, prin perete, cu ajutorul alfabetului Morse, am luat legătura cu ea. Era slăbită și bolnavă, dar cu gândul mereu înainte, la lupta noastră, care trebuia definitivată pentru a rămâne dincolo de ”vremelnic”, așa cum era concepută de Căpitan.

Opt luni am fost dusă la Jilava pentru un proces la care, însă, nu am apărut. Și Maica Mihaela a fost dusă la București.

Când m-am întors la Ciuc am găsit o situație complet schimbată. Toată lumea legionară fusese grupată într-o cameră mare. Am găsit-o acolo pe Maica Mihaela care revenise la Ciuc.

Era în 1958. Cu vreo două săptămâni înainte de a-mi expira pedeapsa de zece ani mă aflam la închisoarea de la Miercurea Ciuc. Maica Mihaela era bolnavă. Am stat cu ea și cu Maica Macrina sus, în două paturi alăturate. Ea ședea pe porțiunea din mijloc pe care pusesem pături. În două paturi dormeau trei persoane. Și ea, în fiecare seară, punea o mână peste mine și una peste Maica Macrina și zicea:

– Sunt între trecut și prezent.

Ne iubea mult. […]

În ziua în care m-am despărțit de ea era de serviciu pe cameră. Deși era într-un hal fără de hal de bolnavă nu lăsa să-i treacă rândul la datorie.

Când a deschis gardianul ușa și m-a chemat cu bagajul, ea spăla pe jos cu peria. Culionul i se mișcase puțin pe cap sub legătura neagră și din perie curgeau zoaie. S-a ridicat și m-a privit cu niște ochi extraordinari și atunci, înainte de a-mi lua bagajul, m-am repezit la ea, am îmbrățișat-o și am sărutat-o. A fost singura de la care am putut să-mi iau rămas bun. Pe urmă gardianul a țipat la mine și a trebuit să-mi iau lucrurile și să plec.

Asta ne-a fost despărțirea.

(Sofia Cristescu Dinescu – Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, București, 2012, pp. 144-153)

 

maica mihaela2


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , ,

Articolul urmator/anterior

Rânduială de rugăciune în Postul Paștilor

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare