CUM IMPREUNA-PATIMIM CU CEL BOLNAV?/ “Asa sunt si nu pot sa ma schimb”?/ OMUL LAUNTRIC si folosul durerilor si ispitelor/ PE SUB AMBALAJELE MUCEGAITE DIN NOI… (Recomandari duhovnicesti II)

9-07-2012 14 minute Sublinieri

am trăit şi pe vremea când lucrurile erau mici
şi oamenii mari
când a intra într-o casă însemna
a păşi într-o inimă…

acum oamenii sunt imense
hale magazii depozite pline de lucruri

a-i cunoaşte înseamnă a parcurge
interminabile inventare…

doar undeva în cel mai îndepărtat colţ
printre lucrurile cele mai vechi pe sub
ambalaje mucegăite

acoperită de praf

o
inimă

împietrită…

Sa nu iubim cele rele ale lumii – coruptia, tradarea, nedreptatea etc. -, sa le infieram si sa ne delimitam clar de orice fel de practici nu doar necrestine, ci si ilegale, dar sa cautam ca demersul nostru sa fie facut cu Dumnezeu, in Duhul Sau.

Zbaterile si dezbaterile de pe scena politica romaneasca din ultimele zile au suscitat numeroase luari de pozitie, inclusiv din zona blogosferei crestine. Si nu ma refer la site-uri de genul celor care amesteca, de-a valma, apararea credintei cu infierarea dusmanilor (reali sau inchipuiti) ai tarii, nici la cei care isi fondeaza orientarea politica pe elemente crestine care ar “legitima” o preluare a puterii si o exercitare a ei pe principii religioase. Deloc intamplator, s-a dovedit ca unul dintre realizatorii unor astfel de bloguri (culmea, cu foarte mare audienta) nu era decat un infractor urmarit de mai multa vreme pentru inselaciuni economice, care se ascundea, speriat de perspectiva de a-si asuma consecinta faptelor sale. Spun asta pentru a atrage, in treacat, atentia celor care se “informeaza” de pe astfel de bloguri sau site-uri alcatuite la adapostul anonimatului ca, oricand, mai pot avea mari surprize cu privire la identitatea si/ sau scopul real urmarit de cei care pozeaza in cavaleri ai crestinismului.

[…]

Pentru a incerca sa creionam un raspuns la aceasta intrebare, as vrea sa ne intoarcem la perioada de inceput a crestinismului, la o lucrare datata undeva in secolul II sau III, numita Epistola catre Diognet. Am sa redau cateva fragmente din acest pretios document care sintetizeaza admirabil care este statutul la care ar trebui sa aspire orice crestin autentic:

“Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul pe care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte. Nu locuiesc in orase ale lor, nici nu se folosesc de o limba deosebita, nici nu duc o viata straina. (…) Locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia; urmeaza obiceiurile bastinasilor si in imbracaminte si in hrana si in celalalt fel de viata, dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca nemaivazuta. Locuiesc in tarile in care s-au nascut, dar ca strainii; iau parte la toate ca cetateni, dar pe toate le rabda ca straini; orice tara straina le e patrie si orice patrie le e tara straina. (…) Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. Se supun legilor randuite de stat, dar, prin felul lor de viata, biruiesc legile. (…) Ca sa spun pe scurt, ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in lume. Sufletul este raspandit in toate madularele trupului, iar crestinii in toate orasele lumii. Sufletul locuieste in trup, dar nu este din trup, crestinii locuiesc in lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevazut este inchis in trupul vazut; si crestinii sunt vazuti, pentru ca sunt in lume, dar credinta lor in Dumnezeu ramane nevazuta. Trupul uraste sufletul si-i poarta razboi, fara sa-i fi facut vreun rau, pentru ca-l impiedica sa se dedea placerilor; si lumea uraste pe crestini, fara sa-i fi facut vreun rau, pentru ca se impotrivesc placerilor ei. Sufletul iubeste trupul, desi trupul uraste sufletul; sufletul iubeste si madularele; si crestinii iubesc pe dusmanii lor. Sufletul este inchis in trup, dar el tine trupul; si crestinii sunt inchisi in lume, ca intr-o inchisoare, dar ei tin lumea. Sufletul nemuritor locuieste in cort muritor; si crestinii locuiesc vremelnic in cele stricacioase, dar asteapta in ceruri nestricaciunea.”

Sa iubim sau sa uram lumea?

Daca am parcurs cu atentie amplul citat de mai sus (sublinierile imi apartin), intelegem mult mai usor o serie de aspecte mai delicate vizand implicarea crestinului in viata politica. Pe de o parte, e foarte simplu de sesizat care dintre oamenii politici de la noi, care se declara a fi crestini (nu in sens doctrinar – cum e cazul crestin-democratiei, ci ca persoane), confruntati cu descrierea de mai sus, ar trece cu brio acest test. Va las dumneavoastra placerea de a-i descoperi. Pe de alta parte, reiese clar, din cuvintele adresate lui Diognet, ca si crestinii care nu sunt implicati efectiv in viata politica nu pot sta departe de treburile cetatii, nu se pot izola in mod autist de convulsiile sociale. Dar nici nu trebuie sa se afunde in cele ale lumii, ca si cum n-ar avea nadejde decat in cele trecatoare ale vietii, ca si cum ar pierde din vedere ca scopul vietii crestine nu este dobandirea puterii pamantesti, ci a celei duhovnicesti, prin care lumea nu este stapanita, ci biruita (in sens evanghelic – cf. Ioan 16, 33). Daca orice crestin are dreptul – si chiar datoria – de a practica o meserie nu doar spre a-si castiga, cu sudoarea fruntii, painea cea de toate zilele, ci si pentru a-si lucra talantul incredintat de Dumnezeu, implicandu-se astfel in viata economica, culturala, sportiva etc., inseamna ca el are aceeasi indreptatire de a se implica si in viata politica. Dar pana la ce limite?

Un prim raspuns la aceasta intrebare il ofera profesorul universitar Constantin Cucos, care, intr-un articol postat pe portalul doxologia.ro, remarca, pe buna dreptate, ca, in ceea ce priveste Biserica propriu-zisa, ca institutie, ea trebuie sa “sustina teorii, programe, principii politice, si nu oameni, grupari, partide politice“. Limitele sunt foarte limpede desenate aici in ceea ce priveste Biserica Ortodoxa si pe slujitorii ei, carora, de altfel, li se interzice orice fel de politica partizana, de felul celei mentionate in partea a doua a citatului (exceptiile, desi intens mediatizate, sunt nesemnificative prin comparatie cu atitudinea majoritatii reprezentantilor Bisericii). Dar credinciosul obisnuit, membru activ al Bisericii, dar fara o functie sacerdotala, cum si cat sa se implice?

Pentru a raspunde la aceasta ultima intrebare, vom apela la doua cuvinte ale Scripturii care vorbesc despre raportul – mai larg – pe care il poate avea crestinul nu doar cu viata cetatii, ci cu lumea in ansamblul ei. Din primul aflam ca “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). In cel de-al doilea, acelasi Apostol Ioan ne spune: “Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el” (1 Ioan 2, 15). Aparent e o contradictie intre aceste doua versete: mai intai ni se spune cat de mult iubeste Dumnezeu lumea, pe care, apoi, noua ni se cere sa nu o iubim! In realitate, conform unei talcuiri a Parintelui Dumitru Staniloae, Dumnezeu iubeste, intr-adevar, lumea, iar noi avem datoria de a-L iubi pe Dumnezeu, “departandu-ne” de lume, pentru ca, in felul acesta, sa ne intoarcem apoi catre lume si sa o iubim prin Dumnezeu, precum El o iubeste. Acelasi principiu trebuie aplicat si lumii politice. Sa nu iubim cele rele ale ei – coruptia, tradarea, nedreptatea etc. -, sa le infieram si sa ne delimitam clar de orice fel de practici nu doar necrestine, ci si ilegale, dar sa cautam ca demersul nostru sa fie facut cu Dumnezeu, in Duhul Sau. Adica nu cu ura, cu fetele desfigurate si cu pumnii indreptati catre cei pe care-i vedem ca intrupare a relelor mai sus amintite, ci cu atitudine cristica: fermi fata de pacat, dar atenti (adica rugatori) in permanenta cu persoana din fata noastra si la sansa pe care o are de a se indrepta, in orice moment. Altminteri, crestinii nu ar face decat sa se inscrie si ei in acest razboi al tuturor impotriva tuturor si sa alimenteze ura care parca umple tot mai mult spatiul vietii politice de dupa 1989.

Suntem îndemnați să ne rugăm mult și în vreme de pace și de bucurie, și nu doar la vreme de încercări, ca să nu fim dovediți ca niște credincioși de necaz, care-și amintesc de Dumnezeu și se roagă Lui doar când au nevoie stringentă de ajutorul Lui. Noi trebuie să ne arătăm ca niște fii credincioși, care sunt ascultători în toată vremea de Tatăl lor și comunică în permanent cu el. Omul nu trebuie să se asemene necuvântătoarelor care își fac simțită prezența și strigă la stăpânul lor doar atunci când le răzbește foamea sau simt durere de vreun fel. Însă, mulți dintre noi recunosc că mai ales atunci când sunt cuprinși de felurite încercări, necazuri și suferințe, aleargă către ajutorul lui Dumnezeu pe care-l cer cu insistență și smerenie în rugăciune.

[…]

Durerea bolnavului cu inima înfrântă și smerită îl face pe acesta să ajungă la dumnezeiasca milostivire şi să se arunce la picioarele Celui Răstignit. Rugăciunea lui atrage privirea miloasă și compătimitoare a lui Dumnezeu, și-L cheamă pe Fiul Său să Se întrupeze în el, să-l vindece și să-l transfigureze până la statura bărbatului desăvârșit. Dulceața rugăciunii fierbinți a bolnavului îi poate chiar copleși simțirea durerii sale trupești.

Pe bună dreptate, cu toții nutrim convingerea că Dumnezeu nu încearcă pe om peste puterea lui. Însă dacă nu-i vin în ajutor, la vremea suferinței, rugăciunile celorlalți, omul poate deveni nerăbdător din pricina slăbiciunii, așa cum subliniază marele bătrân filocalic – Sfântul Ioan (Scrisori duhovnicești, 385, Filocalia, XI, p. 389-390), sau obosește repede și concentrarea-i lipsită de intensitate mai ales atunci când insul este cuprins de vreo boală letală ce-i macină ființa. La Pateric ni se menționează că ucenicul unui mare avvă era grav bolnav. Bătrânul îl îndeamnă să nu lase rugăciunea, ci să o sporească. Revenind după un timp, ucenicul se afla în proximitatea morții. Bătrânul îl întreabă: „Te mai poți ruga?” „Nu mai pot”, răspunse șușotind ucenicul. Atunci bătrânul îl sfătui astfel: „Lasă rugăciunea, adu-ți aminte de Dumnezeu și că El este înaintea ta”.

Când se referă la rugăciunea noastră pentru cei suferinzi, Sfântul Atanasie cel Mare ni-l oferă drept pildă pe Sfântul Antonie, care, „cu cei ce pătimeau de vreo boală, pătimea împreună şi se ruga împreună cu ei. Şi de multe ori şi în multe cazuri Domnul îl asculta. Dar nici când era auzit nu se trufea, nici când nu era auzit nu cârtea. Ci pururea el mulţumea Domnului, iar pe cei ce pătimeau îi îndemna la îndelungă răbdare şi le făcea cunoscut că tămăduirea nu vine nici de la el şi în general nu de la oameni, ci numai de la Dumnezeu, Care o dă când voieşte şi celor ce voieşte. Cei ce continuau să pătimească primeau astfel ca pe un leac cuvintele bătrânului, învăţând să nu se descurajeze, ci mai degrabă să fie cu îndelungă răbdare; iar cei ce erau vindecaţi erau învăţaţi să nu mulţumească lui Antonie, ci numai lui Dumnezeu”. (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LV, în PSB, vol. 16, p. 225). Nu poruncind vindeca Antonie, ci rugându-se şi chemând numele lui Hristos, spre a fi tuturor vădit că nu era el cel ce făcea aceasta, ci Domnul, Care Îşi arăta iubirea de oameni prin el şi vindeca pe cei ce pătimeau. A Cuviosului Antonie „era numai rugăciunea şi nevoinţa, de dragul căreia şezând în munte, se bucura de vederea celor dumnezeieşti”. (Ibidem, p. 236)

Cu toții știm că se caută diverse modalități pentru a veni în ajutorul bolnavilor, și acestea constau, printre altele, și în implicarea spirituală a celor care se ocupă de tratarea omului bolnav, deci atât a medicilor cât și a rudelor sau celor apropiați bolnavilor. Pentru ca Preabunul Dumnezeu să asculte rugăciunea noastră și să-l tămăduiască pe cel bolnav, ea trebuie săvârșită cu durere, osteneală și jertfă de sine. […]

  • Pemptousia:

Confuzia și tulburarea sunt înnăscute, dar nu sunt firești

[…]

Credem că aceste semințe nu au fost semănate de Creator în firea omului atunci când l-a plăsmuit. Ele au intrat mai apoi, după căderea strămoșilor noștri, care, prin călcarea poruncii, și-au pervertit și și-au stricat firea. Așa, pervertită și stricată, ei au transmis firea urmașilor lor, adică întregului neam omenesc. Pervertită și stricată, așadar, a ajuns până la noi. Această stare a firii noastre de după cădere constituie cauza confuziei și a tulburării lăuntrice. Şi iarăși, ea pricinuieşte toată neorânduiala exterioară din viața personală a fiecărui om, în viața de familie și în viața socială.

Așadar, semințele confuziei și ale tulburării, deși există în noi, în codul genetic, nu sunt firești. Nu sunt părți componente ale firii noastre. Adică, nu putem spune că un om care nu le are, nu este om, ci dimpotrivă, fără ele, omul devine om adevărat. Starea de confuzie și de tulburare constituie boala noastră, şi doar când ne izbăvim de ea, devenim sănătoși, așa cum trebuie să fim conform firii pe care ne-a dat-o Creatorul. Îmi amintesc de dorința ta de a te afla „la măsura demnității omenești”. Vindecă boala de care am vorbit, pe care o ai înlăuntrul tău, și vei ajunge la această măsură.

Nu uita faptul că această confuzie și tulburare este înnăscută, nu însă și firească. Deşi nu constituie partea esențială a firii noastre, ea influențează elementele principale ale ei, pricinuind neorânduială în funcționarea oricărui element în parte și în relațiile reciproce dintre ele. Dacă tulburarea şi confuzia ar fi fost firești, prezența lor nu ne-ar face să suferim și să ne chinuim, după cum se întâmplă. Firesc este ceea ce bucură și odihnește sufletul, în timp ce ceea ce îl împilează și îl obosește este nefiresc. Pe de altă parte, dacă ar fi fost firești confuzia și tulburarea, atunci acela care s-ar izbăvi și curăți de acestea, nu ar mai fi om. Știm, totuși, un Om, pe Dumnezeu Omul Hristos, Care, deși era pe deplin străin de confuzie și tulburare, a avut în chip desăvârșit fire omenească. Știm, de asemenea, că oricine se îmbracă în Hristos, ia de la El puterea să se curățească și să I se asemene Lui întru curăție.

Să-ți aduci aminte, repet, că acestea două, confuzia și tulburarea, sunt înnăscute, nu însă și firești; să-ți amintești și să crezi asta cu o convingere de nestrămutat. Doar așa îţi vei dori cu ardoare vindecarea. Întrucât starea ta actuală nu este una firească, atunci, poți să te vindeci, şi este de ajuns să vrei lucrul acesta. Se poate oare să nu-l vrei? Sănătoasă și curată, firea noastră este minunată. Îngerii înșiși o privesc cu dragoste și cu teamă. Nu am vrea, așadar, să o vedem și noi astfel? Neîndoielnic, toată fericirea și bunăstarea noastră depind de vindecarea noastră. Deoarece, când ne vom fi izbăvit de această boală, ce altceva ne va mai lipsi pe noi de starea cea fericită?

Am spus mai înainte că, întrucât starea de tulburare și de confuzie nu este firească, omul se poate vindeca. Acum spun, ipotetic, contrariul: dacă ar fi fost firească, omul nu s-ar fi putut vindeca, oricât de mult s-ar fi zbătut. Dacă ai crede așa ceva, ți-ai pierde curajul. „Așa sunt și nu pot să mă schimb”, te-ai gândi. și te-ar cuprinde o deznădejde cumplită. Cumplită, da! Deoarece, când îi stăpânește pe oameni, atunci aceștia sunt predați păcatului și săvârșesc orice fel de faptă murdară fără nici o opreliște.

O voi spune din nou: păstrează-ți convingerea că tulburarea noastră nu este firească. Nu-i asculta pe cei care zic: „este inutil să discutăm asta, pentru că așa suntem alcătuiți și nu ne putem schimba”. Nu suntem alcătuiți așa, iar dacă ne luptăm, ne putem schimba.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Drumul vieții”, p. 84-87, Sf. Măn. Paraklitou

Despre omul lăuntric

În capitolul al 4 –lea din Epistola a Doua către Corinteni a marelui Apostol Pavel citim cuvinte foarte adânci și însemnate, pe care aș vrea să vi le explic. „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4, 16).

Cine este omul lăuntric? Este acel om comun, cunoscut tuturor, care este alcătuit din carne și sânge, sistem nervos și oase. Omul care percepe firea sa materială, exterioară prin cele cinci simțuri ale sale: prin văz, prin auz, prin miros, prin pipăit și prin gust. Viața sa duhovnicească se rezumă la perceperea, mijlocită de cele cinci simțuri, a universului creat, material, și la prelucrarea acestora cu mintea și cu inima. Interesul său pentru cele duhovnicești arareori depășește interesele pământești.

Însă, deja din vechime, întotdeauna au existat oameni cu o cugetare adâncă, ce au înțeles că viața sufletului și a duhului nostru nu este determinată doar de înrâuririle lumii materiale. Aceștia și-au dat seama că omul are capacitatea de a pricepe că există o lume duhovnicească. Filosoful grec Plotin compara această viață dublă, a sufletului și a duhului omenesc, cu viața amfibienilor, care pot trăi și în apă și pe uscat. Tot astfel, și sufletul omenesc trăiește nu numai cu gândurile pământești și cu această cunoaștere perceptuală dată de cele cinci simțuri, ci posedă și un al șaselea simț, neînțeles și necunoscut nouă, ce reprezintă mijlocul prin care primește îndrumările tainice ale Sfântului Duh și simțirea îngerului său păzitor. Prin acesta, putem avea o legătură adâncă și vie cu Dumnezeu, cu Îngerii, cu Maica Domnului și cu Sfinții în rugăciunile noastre.

[…] La fel și sufletul, când este asurzit de zgomotul puternic al grijilor vieții, nu aude șoaptele fine și duioase ale lumii de sus.

Omul nostru lăuntric, așadar, este duhul nostru, care este îndreptat spre cele de sus, spre ceruri, și este slobod de interesele și dorințele pământești. Viața omului duhovnicesc se deosebește radical de viața omului sufletesc, în sensul că acesta din urmă, cu cât trăiește mai mult, cu atât mai mult se veștejește și îmbătrânește. În trupul său, începând de la vârsta de patruzeci de ani, sau chiar mai devreme, începe un regres: slăbesc mușchii, apar dificultăți de mișcare, slăbesc văzul și auzul, se pierde memoria, iar dinții cad.

Omul lăuntric, dimpotrivă, zi de zi, se înnoiește pe durata întregii noastre vieți trăite întru cunoștință, dacă duhul său nu este târât în noroiul vieții pământești și își amintește întotdeauna cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Sus să avem inimile”. Dacă acel ochi al nostru, care vede doar cele pământești, slăbește din ce în ce mai mult și în cele din urmă este atins de necroză, celălalt ochi pe care-l avem, cel care este hărăzit să contemple lumea duhovnicească, începe să vadă mai curat. Astfel, în acest chip, omul nostru lăuntric se înnoiește zi de zi și se apropie de Dumnezeu.

Până acum, când vorbeam despre înrâuririle celeilalte lumi asupra omului lăuntric, înțelegeam doar energiile Duhului Sfânt și ale puterilor cerești luminoase. Însă, este deosebit de important pentru noi, să ne amintim și faptul că puterile întunecate ale iadului, diavolul și îngerii lui, exercită și aceștia asupra noastră un alt fel de înrâuriri nevăzute. Din toate puterile lor, încearcă să pună piedici lucrării de înnoire a omului nostru lăuntric și să nu îl lase, în cele din urmă, să urmeze calea ce duce la Dumnezeu.

Cred că acum vă este clară întreaga adâncime a acestui cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4,16). Cred că și voi înșivă puteți trage concluzia corectă din toate cele pe care vi le-am spus și să înțelegeți că scopul vieții noastre este înnoirea sufletului nostru, având îndelungă răbdare pe această cale plină de întristări și de spini, ce conduce către Împărăția Cerurilor. Este, totodată, și lupta neobosită cu diavolul și cu îngerii săi răi, care încearcă să ne amăgească pentru a ne abate de la această cale mântuitoare.

Dumnezeiescul ajutor al Sfintei Treimi să ne întărească pe această cale plină de greutăți. Amin.

Sursa: Sfântul Luca, Arhiep. de Simferopol și Crimeea, „Cuvinte și omilii”, vol. I., Ed. Orthodoxos Kypseli, p. 172-175

Fără răbdare, omul nu devine lucrător

Viața omului, copilul meu, este durere, pentru că trăiește în exil. Nu cere să ai odihnă desăvârșită. Hristos a ridicat crucea, iar noi vom ridica toate durerile; dacă le răbdăm, aflăm har de la Dumnezeu. De aceea Domnul îngăduie să fim ispitiți, ca să ne încerce râvna și dragostea pe care o avem pentru El. De aceea este nevoie de răbdare. Fără răbdare, omul nu devine lucrător, nu învață cele duhovnicești, nu ajunge la măsura virtuții și a desăvârșirii.

Iubește-L pe Iisus și spune neîncetat rugăciunea și aceasta te va lumina pe calea ta.

Ia aminte să nu judeci. Pentru că din [pricina] aceasta, Dumnezeu îngăduie să plece harul și Domnul te lasă să cazi, să te smerești, să-ți vezi propriile greșeli. Dar când se retrage harul pentru ca omul să fie încercat, atunci toate devin trupești, iar omul cade. Dar tu atunci, să nu-ți pierzi dispoziția cea bună, ci rostește neîncetat rugăciunea cu sila, cu forța, cu multă durere: „Doamne Iisus Hristoase, miluiește-mă!”. Și iarăși, și de multe ori, să faci asta neîncetat. Și fiind cu mintea ațintită la Hristos să Îi spui: „Slavă Ție, slavă Ție, Dumnezeul meu!”.

***

Ai grijă! Părăsește acest gând și arată răbdare, ca văzându-ți Dumnezeu bunăvoința, să ridice sarcina ostenelii tale. Primește încercarea și nu căuta pricină la unul sau la altul. Deoarece, când nu rabzi o încercare sau alta și îi învinovățești pe ceilalți – Domnul nostru fiind Cel Care le dă – atunci ne va mustra El Însuși, ceea ce este cu mult mai cumplit și greu de îndurat, întrucât nimeni dintre oameni nu poate să mustre, așa cum mustră Cel Atotputernic. De asta, copilul meu, „luați învățătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul tuturor”. Iubiți voia Lui și purtați cele ce vor veni așa cum sunt, ca nu cumva să ne predea micimii sufletești și hulei.

Fă-te stârv, ca toți să te calce în picioare. Fă-te pământ, lovește-te, urăște-ți sinele ca pe un dușman neîmpăcat. „Cu ură desăvârșită să-l urăști”. Pentru că, dacă nu îl supui, te va înrobi el patimilor necinstei. Îmbărbătează-te și să nu te împuținezi cu sufletul. Îți amintesc cuvintele Părinților noștri, care spun „Dă sânge și ia Duh!”

Sursa: Gheron Iosif Isihastul – învățături, selecții din cartea: Mărturii din viața monahală, Ed. Sf. Măn. Filotheou, Sfântul Munte

Scandalizarea fraţilormonahi

Omul, cât trăieşte în viaţă, nu-şi găseşte liniştea din pricina diavolului. Sfântul Serafim, cu toate că ajunsese pe culmi duhovniceşti, n-a putut evita ispitele satanice. Mulţi nutreau faţă de el antipatie, deoarece îi primea pe toţi – şi bărbaţi, şi femei.

Mult te mai tulbură bărbaţii şi femeile, şi tu-i primeşti pe toţi fără deosebire, i-a spus un frate.

Sfântul Ilarion, a răspuns stareţul, datorită pelerinilor nu închidea uşa chiliei sale. Să presupunem că eu închid uşa chiliei mele. Pelerinii care au nevoie de mângâiere mă vor sili în numele lui Dumnezeu să le deschid. Şi întrucât nu vor primi răspuns, or să plece întristaţi. Şi atunci cum mă voi apăra în ceasul înfricoşătoarei Judecăţi?

Cineva mai îndrăzneţ a observat:

– Unii se smintesc de tine.

– Eu nu mă smintesc nici cu cei care au folos de la mine şi nici cu cei pe care îi sminteşte asta, a răspuns Sfântul.

Dar nici egumenul Nifon n-a rămas nepăsător în chestiunea asta. Odată s-a întâlnit cu Sfântul, care se întorcea din pustie în chilia sa. Sfântul a pus cu smerenie metanie egumenului şi după obişnuinţa preoţească l-a salutat cu sărutarea frăţească.

Batiuşka, eşti fericit pentru nevoinţele tale duhovniceşti, a zis egumenul Nifon, care-l iubea şi-l respecta pe Sfânt. Aş vrea să-ţi transmit cugetele fraţilor, care nu văd bine primirea fară discernământ a oricărui vizitator în chilia ta, chiar dacă acest lucru se face din motive duhovniceşti. Îndeosebi se smintesc pentru interesul osebit pe care-l arăţi măicuţelor de la Diveevo.

Sfântul a pus din nou metanie egumenului şi a răspuns:

Nu accepta cugete răuvoitoare şi nu primi de la fraţi oricare cuvânt despre aproapele. Tu eşti păstorul. De aceea nu îngădui nimănui să vorbească fară luare aminte şi să te tulbure şi pe tine şi pe oricine păşeşte liniştit pe drumul veşniciei. Cuvântul tău să se impună şi toiagul tău să fie pentru toţi înfricoşător ca un bici.

Ţăranul E.B. din Lihaţev lucra la Sarov. Odată, apropiindu-se de locaşul din pustie al Sfântului, l-a văzut cum stă şi vorbeşte cu o tânără necunoscută şi bine îmbrăcată, în vârstă cam de şaisprezece ani. Fără experienţă în cele duhovniceşti cum era, s-a gândit: „Ce poate discuta Sfântul cu dânsa? Ce învăţături se potrivesc cu vârsta ei?. Între timp ajunsese lângă ei, aşa încât Sfântul i-a arătat barba lui cea albă şi i-a zis:

– Sunt mort pentru toate. Aşadar la ce te gândeşti?

– Iartă-mă, batiuşka, a răspuns ţăranul căindu-se şi a îngenuncheat în faţa lui.

Sfântul l-a iertat, l-a binecuvântat şi i-a spus:

– Linişteşte-te şi nu te mai gândi la nimic rău.

Viaţa duhovnicească din închisori – Patericul închisorilor

Într-o zi de vineri m-am hotărât să nu mănânc până seara, să postesc. Masa de amiază o primeam la sala de mese iar pe cea de dimineață și pe cea de seară o primeam în celulă. Plutonierul deschidea ușile la celulă dar nu te obliga numaidecât să mergi la masă. Cu mine în celulă mai erau doi din grupul nostru. Le spun lor că eu nu pot merge la masă că mă simt cam rău. Când ei se încolonau pe sală, eu trebuia să fiu lângă Părintele Nicodim Măndiță și nu eram. Atunci Părintele întreabă: ”De ce fratele Ionescu nu vine?” Ei îi răspund: ”Nu vine că se simte cam rău”. ”Nu este adevărat – zise Părintele – du-te și-l cheamă să vină numaidecât.”

Când mă apropii de Părintele, mă întreabă: ”De ce nu vii la masă?! Eu îi răspund cam în șoaptă să nu mă mai audă și alții: Vreau să postesc, Cuvioase Părinte”. ”Ei, lasă că îți voi spune eu cum e bine să postești fără să fii observat” mi-a zis Părintele.

La masă când am ajuns îmi spune:

Uite așa poți să postești post cu adevărat: te așezi la masă și, după ce primești porția de mâncare, te scoli, îți faci rugăciunea, te mai uiți în dreapta și în stânga, iei odată sau de două ori din castron, mai fărâmițezi pâinea sau turtoiul, te mai uiți, mai întrebi ceva pe vecin, mai iei cu lingura odată, după care desigur sună și plecarea din sala de mese, îți faci rugăciunea de mulțumire și, așa ai postit fără să fii observat de cineva. Faptul că ai mâncat două, trei linguri de mâncare și acelea pe jumătate nu înseamnă că ai mâncat. Și făcând așa ai reușit să acoperi postul tău. Doar îți aduci aminte de părintele acela care plecând din chilie cu ucenicul său au hotărât că în acea zi vor posti. Dar pe care au dat de niște oameni ce stăteau la masă în marginea drumului, care stăruind pe părintele să le binecuvinteze masa și să mănânce, au luat și ei de câteva ori din mâncarea lor. Plecând mai departe, ucenicul ceru de la părintele său să-i dea voie să bea apă, la care părintele îi răspunse:

”Nu, fiule, nu poți bea apă că doar noi azi postim”. “Cum părinte, dar n-am mâncat la oamenii aceia?” ”Nu fiule, nu; ci acolo am făcut dragoste numai și am acoperit și postul. Iar în Săptămâna Patimilor în Sfânta și Marea Miercuri și în Sfânta și Marea Vineri atunci nu ne mai ascundem postul căci atunci, acele două zile sunt cunoscute în poporul nostru ca zile de post aspru și de ne va vedea cineva pe noi mâncând în acele zile se va sminti. Așa că atunci poți posti fără să mai fie nevoie să acoperi postul tău.

Așa ne-a învățat părintele Nicodim să facem când postim.

(Gheorghe Ionescu – Viața și activitatea protosinghelului Nicodim Măndiță, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 416-417)


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Saccsiv

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare