CUM NE SCOATE HRISTOS DIN LEGIUNEA RAULUI/ Romanțarea răului sau cand diavolul devine personajul pozitiv/ DESCHIDEREA CARTII – vrajitorie condamnata de Biserica/ Cand vin lacrimile, undeva pe-aproape este Dumnezeu/ SFANTUL MARE MUCENIC DIMITRIE – OCROTITORUL CRESTINATATII BALCANICE

26-10-2014 27 minute Sublinieri

vindecarea-indracitului-vio

imagine: ziarullumina.ro

  • Doxologia:

Pr. C-tin Sturzu: Cum ne scoate Iisus din casă

Este final de lună şi avem datoria, asumată încă de la începutul acestui an omagial euharistic, de a reflecta, din perspectiva spovedaniei şi a împărtăşaniei, asupra pericopelor evanghelice din cele patru duminici.

În prima duminică, a răsunat la Sfânta Liturghie, în bisericile ortodoxe, pericopa despre iubirea vrăjmaşilor (v. Luca 6, 31-36), din consistenta predică de pe munte. A ne întoarce către Dumnezeu cu toată fiinţa noastră – căci asta implică pocăinţa – înseamnă, în mod aparent paradoxal, a ne întoarce cu o inimă iubitoare către… vrăjmaşii noştri! E poate partea cea mai grea a creştinismului şi ceea ce-l diferenţiază de acele religii care propovăduiesc toleranţa, răbdarea, refuzul de a riposta în faţa vrăjmaşilor, dar la care cu anevoie găseşti îndemnul de a iubi, nu doar de a-l răbda, pe cel ce te urăşte şi te prigoneşte!Adesea, în dialogul de la scaunul de spovedanie, această poruncă se vădeşte a fi o adevărată piatră de poticneală. Sigur că ne este greu să iubim pe vrăjmaşii noştri, că nu putem, cu puteri omeneşti, pune iubire într-o relaţie în care primim, din partea celuilalt, ură şi chin. Dar nu ne putem apropia de sfintele taine şi împărtăşi dacă nu spunem măcar:„Doamne, tu vezi că inima mea nu poate iubi, că mă tulbură cei ce mă vrăjmăşesc. Dar vreau să iert şi să binecuvintez pe cel ce-mi face rău; dă-mi Tu puterea aceasta, pe care eu nu o am, aceea de a-l iubi nesmintit”.

În a doua duminică a lunii lui brumărel, am aflat care sunt opţiunile noastre în viaţă, cum ne putem raporta la „cuvintele vieţii veşnice”, conform pildei semănătorului (v. Luca 8, 5-15). În Stromate, Sf. Clement Alexandrinul ne arată că Domnul este „cultivatorul pământului din oameni”. Ultimul cuvânt spus lui Adam, înainte de a-l izgoni din rai, a fost: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Avem, aşadar, mergând pe firul parabolei, nevoie să împlinim trei lucruri: 1) să nu mai rătăcim pe „lângă drum”, lăsându-ne călcaţi în picioare de diavol şi de cele ale lui (cf. Luca 8, 5), ci să venim pe Cale, în Biserică; 2) să ne ţinem de rugăciune, care este „plugăria sufletului” şi de împlinirea poruncilor, ca să se înmoaie inima de piatră şi „fără umezeală” (cf. Luca 8, 6);3) să curăţăm câmpul fiinţei noastre de spinii patimilor care ne înăbuşă (cf. Luca 8, 7), prin spovedanie şi pocăinţă sinceră. Apoi vom putea primi toată sămânţa cea bună care se seamănă de Sus, precum şi bobul de grâu ascuns în prescura ce se preface în Trupul Domnului. Devenim, astfel, mlădiţe ale lui Hristos, primind şi bobul de strugure ascuns în vinul ce devine, la Sfânta Liturghie, Sângele Domnului.

Într-o lume în care suferinţa şi moartea ne sunt familiare, nu putem să nu ne întâlnim (ca în a treia duminică a acestei luni), cu un cortegiu funerar precum cel ce însoţea pe văduva din Nain, al cărei fiu a fost înviat de Domnul (v. Luca 7, 11-16). Vedem, pe de o parte, că ceea ce L-a „atras” pe Domnul a fost tânguirea acelei femei, care-şi plângea „singurul copil”(Luca 7, 12). Tot aşa, omul care se tânguie/ se pocăieşte de păcatele sale, plângându-şi sufletul mort – singurul suflet, nu? -, atrage prezenţa Domnului. Sau, mai exact, Îl lasă pe Dumnezeu să Se aplece asupra sa, să intre în viaţa (sau mai degrabă moartea!) sa. La întrebarea: de ce a trebuit să se şi„atingă de sicriu” (cf. Luca 7, 14), nu putea să facă minunea învierii doar rostind un cuvânt?, Sf. Chiril al Alexandriei răspunde: pentru ca noi să învăţăm că „Trupul Sfânt al lui Hristos mântuieşte oamenii”, căci„Trupul lui Hristos are puterea de a da viaţă şi de a birui moartea şi stricăciunea”, fiind „Trupul Cuvântului, dătător de viaţă”. Găsesc răspuns aici şi cei ce cred că doar rugăciunea, nevoinţa, împărtăşirea de cuvintele Domnului ar fi suficiente spre mântuire, nefiind nevoie şi de împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său (desigur, cu bună rânduială, cu dezlegarea şi cu binecuvântarea duhovnicului).

Ultima duminică a lunii octombrie, cea de mâine, ne vorbeşte despre vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor (Luca 8, 26, 39). Dumnezeu ne eliberează de sub tirania diavolilor, dezlegând pe cei ce, tot făcând voia lor, au ajuns să fie chiar şi posedaţi, cu manifestări specifice. Dar această ieşire de sub influenţa satanei a unui om atrage o serie de efecte împrejurul său. Gherghesenii au fost scoşi din casele lor, deşi se sfătuiseră nici să nu primească pe Iisus la ei, nici să iasă din cetatea lor ca să vadă minunile Lui. Dar paguba produsă prin înecarea porcilor în mare i-a scos din ale lor… Aşa se întâmplă şi când omul se pocăieşte sincer, împlineşte poruncile Domnului, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, eliberându-se de sub tirania diavolului: devine epicentrul unor adevărate seisme spirituale în comunitatea/ familia din care face parte. Unii pot alege, în urma şocului, să urmeze lui Hristos; alţii Îl vor alunga şi se vor ţine, în continuare, departe de El. Dar nimeni nu va putea să susţină că nu L-a întâlnit şi că nu a avut dreptul de a alege!

  • ZiarulLumina:

Nicolae Achimescu: Răul cât o legiune întreagă

[…]

Aflaţi în om, demonii îl torturează

Deşi pare simplă şi uşor de reţinut la prima vedere, aşa cum se observă în rezumatul de mai sus, pericopa evanghelică de astăzi ne oferă spre reflecţie o multitudine de teme care ţin cu precădere de însuşi misterul existenţei umane pe acest pământ, de sensul şi finalitatea ei. Fiecare cuvânt, fiecare expresie sau nuanţă din dialogul Mântuitorului cu cel demonizat, mai precis cu demonul/demonii care vorbesc în numele celui pe care-l posedă, ne descoperă cât de necunoscute şi profunde pot fi uneori tainele propriei noastre existenţe.

De pildă, la întrebarea aparent simplă pe care i-o adresează Mântuitorul, şi anume: „Care-ţi este numele?“, demonizatul răspunde într-o manieră cu totul neobişnuită, voit confuză, dar plină de sens: „Legiune“, textul biblic adăugând: „Căci demoni mulţi intraseră în el“ (Luca 8, 30; cf. Marcu 5, 9). O legiune a armatei romane din acea vreme cuprindea nu mai puţin de 6.000 de pedestraşi, plus trupele auxiliare. Într-adevăr, o întrebare obişnuită, dar cu un substrat profund, ţinând seama de faptul că cel apelat de Mântuitorul era complet depersonalizat, dar nu până la anihilarea totală şi definitivă a propriei sale identităţi, în pofida faptului că răul îl copleşea până în cele mai tainice resorturi ale fiinţei sale. Punându-i această întrebare, Mântuitorul dorea nu numai ca ucenicii Săi să-şi dea seama cât de îngrozitor era răul de care era stăpânit acel om, ci şi pentru a-l aduce pe demonizat la conştiinţa propriei sale personalităţi. Singura lui şansă pentru a fi vindecat era ca el să realizeze că nu este nicidecum identic cu forţele oarbe ale răului care-i dictau comportamentul propriu.

Pe de altă parte, numele acesta metaforic pe care şi-l atribuie sau pe care i-l atribuie demonii prezenţi în el sugerează clar dimensiunile sau amploarea posesiei demonice de care suferea cel aflat în faţa Mântuitorului. Acesta nu mai era un demonizat oarecare, ci unul complet dezumanizat, în care umbra propriului eu abia dacă mai era vizibilă, fiind complet distorsionată. Chinurile demonice la care era supus erau îngrozitoare şi îi mutilaseră atât profilul sufletesc, cât şi pe cel fizic. Sfinţii Evanghelişti ne spun că, atunci când intra în criză şi îl apucau furiile, cătuşele şi lanţurile de fier în care era pus erau sfărâmate. Chiar şi atunci când nu era cuprins de furii, nu se putea trece prin preajma lui, fiindcă era foarte agresiv şi arunca cu pietre. Boala demonică se exprima în cazul său printr-un comportament sălbatic. Umbla dezbrăcat (Luca 8, 27). Aflaţi în oameni, demonii îi torturează, iar când sunt în lucruri, le distrug. Fiind imprevizibili şi agresivi, de cele mai multe ori, cei demonizaţi erau alungaţi de familie. Aşa se explică faptul că demonizatul din Evanghelia de astăzi locuia în morminte părăsite, asemenea leproşilor. Cum putea trăi cineva în morminte? Ei bine, în vremea aceea, ca şi astăzi, în unele părţi din Orient, mormintele nu mai erau şi nu mai sunt săpate în adâncime, ci în dealuri sau în stânci, cum ai săpa o peşteră, aşa încât se intră în ele aşa cum ai intra într-o cameră, la nivelul pământului. Prin urmare, cel stăpânit de diavol din Evanghelia de astăzi coborâse nu doar sufleteşte şi metaforic, ci şi realmente fizic sub pământ, în întunericul pământului şi în afara luminii spirituale şi fizice.

Demonizarea, o boală care nu se observă la microscop

Fenomenul demonizării sau posesiei demonice a fost şi rămâne un fapt real, este o certitudine, dincolo de multiplele interpretări făcute pe seama lui. Cu toate acestea, mulţi dintre cei care abordează fenomenul în sine se mulţumesc să îl perceapă mai degrabă ca pe un mister. Aceasta, datorită faptului că lămurirea problemei în sine nu poate fi realizată experimental sau cu ajutorul simţurilor, nici cu ajutorul microscopului, aşa cum se întâmplă în cazul microbilor sau al viruşilor. Demonizarea este cu totul altceva decât o boală fizică, ea este un fenomen de natură spirituală, e adevărat, cu puternice repercusiuni inclusiv în viaţa trupească, dar care nu poate fi diagnosticat decât spiritual. Cel aflat în stare de posesie demonică este bolnav din punct de vedere spiritual, el nu se mai poate controla, nu mai este conştient de ceea ce face, indiferent dacă înainte de intrarea în această stare de boală spirituală a fost o mare personalitate, dovedind o mare inteligenţă sau pregătire intelectuală. În urma demonizării sau îmbolnăvirii sufletului, respectivul a cunoscut pur şi simplu o stare accentuată de animalizare. Oricine vizitează o casă de alienaţi mintal se poate convinge de acest lucru.

În acest sens, psihiatria vine cu o precizare foarte importantă: bolile mintale au un caracter strict individual. Prin urmare, din moment ce creierul este acelaşi la toţi oamenii, înseamnă că manifestările în bolile mintale ar trebui să fie la fel, aşa cum se întâmplă în cazul bolilor organice. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, de aici trăgând concluzia că la originea acestor anomalii se află un factor de natură spirituală. Aceeaşi constatare e valabilă şi în cazul demonizaţilor, care nu acţionează determinaţi de agenţi fizici, patogeni, ci sub imperiul unei forţe imponderabile, respectiv a diavolului.

Câtă putere poate avea diavolul asupra celui pe care-l agresează?

Unii, fără a avea dreptate, consideră că ar avea o putere egală cu a lui Dumnezeu şi că ar dispune de destinele noastre după propriul plac. Adevărul este, însă, că diavolul are asupra noastră doar atâta putere câtă îi oferim noi. Trebuie să ştim că Dumnezeu îi îngăduie existenţa doar pentru a ne putea pune la încercare propria libertate. Diavolul ne îndeamnă, dar nu ne poate constrânge în nici o acţiune. Nu are decât puterea seducţiei, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi şi nestatornici.

Aşa cum subliniază vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, diavolul are probabil rolul şi rostul de a ne pune la încercare credinţa şi voinţa.

Într-un anume fel, are probabil rostul de a ne obliga să devenim mai responsabili, mai consecvenţi şi mai stăpâni pe noi înşine, mai încrezători în forţele proprii. Omul nu este şi nu trebuie să devină un robot, condiţionat de un duh rău, tot aşa cum nu suntem condiţionaţi sau manevraţi de duhurile bune, care ne îndeamnă totdeauna spre ceea ce este bine şi frumos.

Cu toţii suntem fiinţe vii, libere şi cu simţire. Dumnezeu a lăsat să existe acest control al voinţei noastre, sugerează Mitropolitul Antonie, prin care ne verificăm, aşa cum aurul se verifică prin diferiţi acizi. Acizii în sine sunt răi, dar ei verifică aurul, ei validează puritatea lui. Dacă aurul e curat, acizii nu-l ating; dacă însă nu e aur, acizii îl oxidează şi se observă imediat că nu e aur curat. Tot la fel stau lucrurile şi în cazul sufletului nostru. Dacă sufletul e curat, e pur ca aurul, atunci diavolul nu-l atinge. Tocmai de aceea spuneam că diavolul are tot atâta putere pe cât îi oferim noi.

Urmărind de-a lungul istoriei formele de reprezentare a Răului în lume, se poate observa cu uşurinţă cum, aproape sistematic, în funcţie de evoluţia, emanciparea şi diversificarea vieţii lumii, s-au înmulţit şi rafinat deopotrivă şi peste măsură inclusiv strategiile de acţiune ale diavolului asupra acesteia. Lucrul acesta este cu atât mai evident nu doar în planul marilor provocări ale lumii contemporane, cu atât mai complexe şi cu atât mai greu inteligibile, ci şi în tipologia extrem de contradictorie şi confuză în care apar ilustrate sau „ambalate“ diavolul şi lucrarea sa.

Când răul apare romanţat

În lumea scriitorilor şi artiştilor din istoria modernă, de pildă, există reprezentări ale lui satan care nu-l mai înfăţişează cu trăsăturile monstruoase de odinioară, ci mai degrabă cu un chip uman, ba chiar plăcut şi seducător. În literatură, s-a revenit la teza potrivit căreia diavolul însuşi năzuieşte după mântuire. Se ştie că Origen susţinuse că diavolul se va împăca cu Dumnezeu la Judecata de apoi, o părere respinsă, însă, categoric de Biserică.

În lucrarea sa Faust, Goethe ni-l prezintă pe diavol, sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit „care vrea tot timpul răul, dar face totdeauna binele“; prin urmare, nu el este cel ce distruge creaţia lui Dumnezeu, ba dimpotrivă, el apare ca protector al ei, şi anume prin faptul că îl „luminează“ pe Faust. În cadrul scenariului propus de Teufelspakt_Faust-Mephisto,_Julius_Nisleautorul german, cu ajutorul Răului, omul are posibilitatea să obţină ceea ce justiţia lui Dumnezeu nu-i poate garanta. De asemenea, în imnul său intitulat A Satana, italianul Giosuè Carducci îl prezintă pe satan triumfând ca „desăvârşitor al raţiunii“: „Descătuşează-te, raţiune umană, luminează şi străluceşte încinsă de flăcări; materie, ridică-te; satan a biruit!“ Şi tot la fel, înFlorile răului, Ch. Baudelaire îi consacră lui satan o litanie lirică, preamărindu-l ca pe un Dumnezeu decăzut, care se îndură tocmai de cei răi şi ticăloşi. Revoltat contra divinităţii indiferente faţă de suferinţa umană, a nedreptăţii şi vulgarităţii, poetul francez îşi pune speranţa în evadarea în frumosul artei, implorând în cele din urmă Răul, moartea, neantul, în care se aşteaptă să găsească cu totul „altceva“, altceva „nou“: „Otrava ta ne-o toarnă drept balsam şi ne lasă/Să ne-nfundăm în hăul cel fără de ecou!/Şi dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!/Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou!“.

Dorinţa aceasta crescândă a omului de nou, năzuinţa permanentă şi fără nici un control după noutate îl împinge pe acesta chiar până la a crede că diavolul nici nu există. Dar nu pentru că el nu ar exista pur şi simplu, ci pentru că diavolul însuşi, în strategia sa vicleană tot mai subtilă şi rafinată, îi sugerează că n-ar exista, putând astfel să-l amăgească cu o şi mai mare uşurinţă. De aceea, marele scriitor elveţian Denis de Rougemont afirmă că „cea mai mare viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există diavol“. De altfel, sunt mulţi semeni de-ai noştri care zic: „Nu există nici un diavol!“, îndemnaţi fiind chiar de diavol. Deci, diavolul merge până acolo, încât se neagă pe el însuşi. Strategia e simplă: dacă nu crezi că există diavol, e foarte uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu. Şi aşa cum spunea marele scriitor rus din secolul al XIX-lea, Dostoievski: Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis. Şi tot astfel, dacă nu există diavol, totul e permis. Mergând pe acelaşi fir, dacă totul e permis, atunci înseamnă că nonvalorile pot fi socotite valori, că nu mai există nici un criteriu moral şi nici o responsabilitate sau sancţiune morală, că putem, în fine, asimila răul binelui şi invers. Tocmai de aceea se neagă diavolul pe sine însuşi!

Doar cel care s-a lepădat de diavol îl caută pe Dumnezeu

Revenind la textul Evangheliei de astăzi, o ultimă întrebare asupra căreia merită să reflectăm puţin ar fi aceea: de ce, în urma vindecării demonizatului, s-a adunat atâta lume şi L-a rugat pe Iisus să plece din hotarele lor? Înţelegem din textul Evangheliei că gherghesenii erau nemulţumiţi, dar nu L-au agresat, nu au fost violenţi, chiar dacă porcii se aruncaseră în mare, ci pur şi simplu L-au rugat frumos să părăsească acele locuri.

Una dintre posibilele explicaţii care ar putea fi date acestei situaţii – pentru că mai există şi altele – ar fi aceea că, prin minunile Sale, prin puterea pe care o exercita asupra lor, prin acţiunile Sale imprevizibile, Iisus îi scotea din ceea ce ei considerau normalitate, devenind incomod şi nefiresc. Iar ei nu puteau suporta nefirescul, supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care depăşea limitele vieţii şi obiceiurilor lor de fiecare zi. Dacă asemenea lucruri supranaturale, precum vindecarea demonizatului, s-ar fi petrecut în fiecare zi, atunci întreaga lor existenţă ar fi fost dată peste cap. Ei nu ştiau să trăiască decât aşa cum o făceau dintotdeauna, în limitele firescului cotidian cu care fuseseră obişnuiţi. Acum îşi pierduseră porcii cu preţul vindecării demonizatului, dar cine ştie ce li se mai putea întâmpla!

De aceea, gherghesenii n-au ezitat nici o clipă şi L-au rugat pe Mântuitorul să plece din ţinutul lor. Iar Iisus, îndurerat, a ascultat această rugăminte tristă. Asistăm aici, de fapt, la formularea unei foarte triste rugăciuni, pentru că e vorba de o rugăciune de izgonire a lui Dumnezeu, o rugăciune atât de veche de izgonire a lui Dumnezeu din viaţa oamenilor. Avem aici un exemplu extrem de nefericit de acum 2.000 de ani, când Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră umbla pe pământ, printre oameni şi pentru oameni, dar i se cerea tot de oameni, de oamenii acelui ţinut, să dispară din viaţa lor. Ce să ne mai mirăm, dacă astăzi, după mai bine de două milenii, mulţi dintre noi, din păcate mult prea mulţi, prin viaţa şi faptele noastre, continuăm să-L izgonim pe Dumnezeu din noi, din viaţa noastră, din familia noastră. Cu voie sau fără voie, Îl izgonim, ne ruşinăm de El, dar nu ne dăm seama că în locul Lui intră diavolul, intră întreaga Legiune a Răului. Intră păcatul, violenţa, intră Răul sub toate formele sale atât de perverse.

Tristeţea profundă trăită de Mântuitorul nostru înainte de a urca în corabie pentru a ajunge în Galileea este alinată doar de cel vindecat, care se ruga de Iisus să-l lase lângă El. Încă o dată, Evanghelia citită astăzi ne dovedeşte că şi contrastele fac parte din propria noastră existenţă: intră diavolii, ies diavolii; intră-n porci, se aruncă în adânc; pleacă oameni, vin oameni. În schimb, cel vindecat se roagă liniştit de Iisus. Odată vindecat, nu-l mai poate părăsi pe Iisus. Simte nevoia să rămână lângă El.

Aici avem, de altfel, şi cheia în care trebuie lecturată Evanghelia de astăzi: doar omul care s-a lepădat de diavol şi de toată lucrarea lui, doar acela Îl caută pe Dumnezeu şi doreşte să rămână cu El şi în El, aşa cum admirabil se exprimă Sfântul Apostol Pavel: „Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Duhul Sfânt în mine însumi“ (Galateni 2, 20).

Tocmai pentru faptul că cel vindecat Îl primise pe Hristos în casa sufletului său şi el era de acum, la rândul său, în Hristos, Mântuitorul îi adresează lui şi, prin el, nouă tuturor îndemnul: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!“

  • Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: „Părinte, deschide-mi Evanghelia şi zi-mi viitorul!”

Nu de mult, nişte pelerine, abătându-se către altarul din Poiana liniştii, au cerut să li se citească nişte rugăciuni pentru sănătate şi sporul casei. Conformându-mă rugăminţii lor, mi-am pus epitrahilul pe grumaz, apoi, deschizând Molitfelnicul, am săvârşit câteva litanii, rugându-L pe Dumnezeu să ofere cele de trebuinţă vieţii celor ce îşi plecaseră, cu nădejde, cred, genunchii, ascultând cu evlavie cuvintele inspiratelor rugăciuni. La final, după ce le-am miruit, binecuvântându-le spre plecare, am observat o mică ezitare din partea uneia, care părea un fel de lider. Ca să nu purceadă la drum cu o povară pe suflet, am întrebat respectuos: „Vă mai pot ajuta cu ceva?” Răspunsul a venit neaşteptat de prompt: „Părinte, dacă nu eşti prea ocupat, n-ai vrea să ne deschizi Evanghelia?” Mărturisesc că m-am arătat o ţâră amuzat de cerere, şuguind oleacă la auzul năstruşnicei lor doleanţe, întrebând ironic: „Dar de ce s-o fac?”. „Ca să aflăm ce necazuri ori cumpene ne-aşteaptă. Avem copii care încă nu şi-au găsit rostul în viaţă. Am dori să ştim cum s-or limpezi toate.” Profitând de tihna momentului, dar şi de disponibilitatea curioaselor mele interlocutoare, am continuat în aceeaşi notă: „Vă mărturisesc însă că habar n-am cum se face asta”.Văzându-le dezorientate şi vădit revoltate de afirmaţia mea, una din femei zise către celelalte: „Haideţi, suratelor, că pierdem timpul! Nu v-aţi dumirit că nu ştie? Să găsim unul mai bătrân, sigur ne va ajuta!”. Dorind să-mi repar greşeala ironiei, potolindu-le din vârtejul în care se aflau, le-am poftit pe nerăbdătoarele pelerine la trapeza schitului. După ce au gustat din cele bucate, am încercat să le explic deşertăciunea nefericitului obicei. „Deschiderea Cărţii“, adică deschiderea Evangheliei, a Psaltirii sau a Pidalionului (Sfintele canoane ale Bisericii) cu intenţia de a ghici viitorul, constituie un ritual condamnat de Biserica Ortodoxă, fiind considerată la fel de periculoasă ca vrăjitoria şi ghicitul. Evanghelia reprezintă vestea cea bună a mântuirii, adusă lumii de către Domnul Iisus Hristos. Aici găsim învăţătura Sa, Cuvântul lui Dumnezeu, iar nicidecum felurite previziuni, care de care mai hilare ori înşelătoare. „Săvârşitorii” acestei rânduieli improvizate şi păguboase sunt preoţii puşi pe căpătuială, fără frică sau respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, dornici de a scoate bani cu orice preţ, din orice, profitând de slăbiciunea unor credincioşi de a-şi cunoaşte viitorul. Orice pagină ai deschide din cartea de cult a Evangheliei, nu găseşti scrise decât învăţăturile Domnului. Din ele, „iscusiţii” cititori încearcă să interpreteze în mod arbitrar anumite pasaje, întâmplări relatate de slova dumnezeiască sau chiar, ridicol!, culoarea scrisului, negru, roşu etc.

Oarecum lămurite, bătrânele credincioase dădeau totuşi din cap a îndoială. Una din ele, prinzând curaj, îmi replică: „Dar eu m-am dus la preotul cutare şi mi-a deschis cartea, zicându-mi multe din cele pe care eu nu i le-am spus. Ba unde mai pui că erau adevărate”. I-am răspuns: „Când vrei să săvârşeşti un rău, ai un aliat de nădejde: diavolul”. Unii din aceşti „prezicători” se lasă „inspiraţi” de puterea limitată a duhurilor necurate tocmai ca să câştige încrederea omului venit la el spre a-şi rezolva problemele. Însă, din păcate, ei uită ce a hotărât Dumnezeu odinioară pentru regele evreilor, Saul, când a mers la vrăjitoarea din Endor (I Regi, 28), pregătindu-şi astfel osânda de veci. Se ştie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube, sau pe răufăcători. Ei nu pot niciodată să facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase înşală pe cei necredincioşi ori slabi în credinţă. Acest adevăr ni-l arată Sfântul Ioan Gura de Aur, zicând: ,,Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii şi fermecătorii care le slujeau lor? Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din Împărăţia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi de boli? Acestea sunt râsuri şi basme. Deci nu te amăgi, creştine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptăţiţi, sau avem pagube, sau feciori de căsătorit, sau alte greutăţi în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului şi al slugilor lui, care sunt vrăjitorii şi ghicitorii, ci la biserică să alergam şi la preoţi, la rugăciune şi la post şi îndată ne va ajuta Dumnezeu”.

Cu adevărat este trist că unii dintre cei care trebuie să se dovedească fideli slujitori ai Domnului, luptând cu toată fermitatea pentru stârpirea practicilor magiei şi fermecătoriei, devin ei înşişi aidoma vrăjitorilor ori ghicitorilor. Unde mai pui că Biserica îi canoniseşte cu mare asprime pe cei ce se dedau la asemenea practici oculte. Bunăoară, foarte aspru îi pedepseşte pe vrăjitori Sfântul Vasile cel Mare. Iată ce spune el în canonul 72: „cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigaşilor. Ei sunt opriţi de cele sfinte de la 10 la 20 de ani”.

Nu ştiu dacă pelerinele s-au lămurit pe deplin prin cele zise de mine. Dar trag nădejde că măcar le-am sădit în suflet îndoiala faţă de inutilitatea şi multa osândă adusă de actul „liturgic” solicitat şi dorinţa de a cere preoţilor săvârşirea acelor slujbe cu adevărat ziditoare de suflet, care vor pogorî harul iubirii şi ocrotirii Preaînduratului Dumnezeu peste ele şi familiile lor.

Surzi și muți ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi

Comuniunea cu Dumnezeu

Este, frații mei, simpatic în mod cu totul special omul care se aduce azi înaintea Domnului, așa cum îl înfățișează Sfânta Evanghelie ce s-a citit[1]. Un om surd și mut. Un suflet care înseta și căuta comuniunea persoanelor, care în ciuda acestui fapt, nu putea nici să primească vreo reprezentare sonoră, nici să redea sau să-și exprime gândurile, să se prezinte înaintea Domnului în fața Căruia a apărut.

Câtă dreptate avea Domnul Care, în fața acestei mari nenorociri – un suflet să nu poată vorbi Mântuitorului lui – a suspinat cum spune Evanghelia. A suspinat când s-a aflat în fața lui Lazăr, cel mort de patru zile[2], suspină și acum înaintea surdului și mutului. Prin ce diferă  cel mort și îngropat de cel care nici să vorbească Domnului nu putea, nici să audă glasul Lui.SaNeRugamOP8

De aceea Domnul i-a spus acel unic cuvânt „effatha”, deschide-te. Deschideți-vă urechi, ca să auziți, deschide-te gură, ca să vorbești. Și îndată a vorbit surdo-mutul. S-a deschis gura lui, legătura s-a rupt, urechile lui au început să primească undele pe care le trimitea Dumnezeu, Care stătea înaintea lui.

O! Fraților, socotiți poate că este foarte departe de noi faptul acesta? Mi se pare că noi toți suntem surzi și muți înaintea lui Dumnezeu. Câți dintre noi pot să spună că au vorbit cu Dumnezeu și El i-a auzit? Câți dintre noi pot să spună că au primit în urechile lor auzul, adânca impresie a cuvintelor lui Dumnezeu? Câți dintre noi au urechile lor deschise către Domnul, ca să audă și limba lor dezlegată? Surzi și muți ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi.

Să vedem totuși cum zice acel „effatha” către noi Dumnezeu și cum pot nodurile noastre gordiene să se dezlege și să ne aflăm comunicând cu El.

Când stăm înaintea lui Dumnezeu ca să-L ascultăm și să-I vorbim, trebuie să avem o conversație personală cu El pe care poate să o facă numai mintea noastră. Fiindcă Dumnezeu este Duh și prin urmare numai în chip gândit este cu putință să comunice cu omul. Gura noastră când strigă, o aude Dumnezeu, fiindcă în realitate primește undele pe care le trimite mintea noastră și care ies din gura noastră. Mintea totuși poate să-și trimită undele ei și fără gură. Ceea ce are importanță este ca mintea să vorbească cu Dumnezeu.

Ce înseamnă vorbesc? Pentru ce oamenii discută între ei? Fiindcă vor să comunice, vor să devină unul părtaș părerii, gândirii, simțirii, vieții altuia. Vorbesc cu Dumnezeu înseamnă să comunic cu Dumnezeu și să mă unesc cu El. Ca să vorbească totuși mintea cu Dumnezeu, trebuie să fie întoarsă către El. Mintea noastră este ceva care se întoarce fie către cele de sus, fie spre cele de jos. Nu spunem că mi-a zburat mintea? Sau întrebăm: „Unde este mintea ta”? Mintea zboară.

Prin urmare, conversația cu Dumnezeu este ieșirea minții către Acela Care a insuflat-o, din sânurile Căruia a ieșit, către Acela către Care se înalță. A vorbi cu Dumnezeu are sensul mă întorc către Dumnezeu, mintea mea tinde către Dumnezeu și prin ea, toată ființa mea tinde către El. Vorbirea cu Dumnezeu este așadar o revărsare a întregului meu suflet, o aplecare a minții mele asupra lui Dumnezeu. Nu spun plecare a inimii mele, fiindcă inima noastră, de obicei, ne înșeală. Se pleacă spre ceea ce ne satisface. Mintea însă caută ceea ce este asemenea ei, caută prototipul ei.

Comunic cu Dumnezeu înseamnă tind mintea mea, o slobozesc, ca dintr-o praștie,  să se ducă direct la Dumnezeu, fără să aibă vreo rătăcire pe drum. Mintea mea este liberă și nepărtașă oricărui gând, simțiri sau închipuiri, oricărui cuget, oricărui înțeles sau a oricărui alt lucru, care poate să o absoarbă, să-i stârnească interesul și să o facă să se abată.

Mă întorc către Dumnezeu înseamnă, tind spre Dumnezeu cu stăruință, fiindcă eu sunt jos pe pământ, în timp ce El este în cer. Eu nu pot să urc, trebuie ca El să Se coboare, ca să mă găsească. Trebuie ca în acest ceas când vreau să Îi vorbesc și să-L primesc, să părăsească iarăși cerurile, să Se deșarte pe Sine, ca să-mi cedeze existența Lui și să devină aceasta schimbare, încât să intru eu la El și El la mine. Devotându-mă lui Dumnezeu, primesc numai o distragere în viața mea, distragerea lui Dumnezeu.

Pentru ce folosesc, precum Părinții, cuvântul distragere? Fiindcă atât de mult am împătimit mintea noastră, atât de mult am făcut-o să aibă o falsă trăire, încât să considere că trăiește atunci când se întoarce către sine însuși. Trebuie să fie distrasă de la sine însuși și să se întoarcă numai către Cel ce este cu adevărat, către Dumnezeu. Prin urmare, comunicarea cu Dumnezeu este o stare neclintită, neabătută înaintea Lui. Ceva care nu se zdruncină și nu se întoarce de aici dincolo.

Când vei întoarce duhul tău, adică mintea ta, în acest chip către Dumnezeu, vei vedea un fapt neobișnuit. În timp ce tu erai în negura sufletului tău, în întunericul păcatelor tale, în timp ce nici nu-ți închipuiai, vei vedea că ochii tăi încep să verse lacrimi. Așa cum ai deschide un robinet și curge apa, la fel de natural, la fel de simplu, la fel de bogat vor vărsa ochii tăi lacrimi. Și te vei întreba: cum s-a întâmplat aceasta? Dar este simplu. Aceasta este cârja pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne sprijinim în călătoria noastră spre unirea cu El. Harisma lacrimilor este primul mesaj că ne-a auzit Dumnezeu. Prin urmare, fără ca eu să urmăresc acest lucru, fără să agonizez ca să izbândesc, fără să mă sforțez, fără să mă învăț, fără să lupt, Dumnezeu singur de la Sine îmi va trimite primul mesaj, El va suna primul soneria ca să-mi spună: Iată-L! Coboară și vine. Când vin lacrimile, atunci știu că am primit ajutor, că undeva pe-aproape este Dumnezeu.

(Arhimandrit Emilianos SimonopteritulDespre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

traducere şi adaptare: Laura Enache

  • Ziarul Lumina/

Lidia Staniloae: În preajma unei mari sărbători

Ne găsim în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, prilej pentru a cerceta drumul spiritual pe care l-am străbătut şi pe care urmează a-l străbate în continuare. Unul dintre marii gânditori ai secolului trecut, Ortega y Gasset, consideră credinţa drept cel mai adânc strat al vieţii noastre, care poartă şi susţine certitudinile ei. El o aseamănă cu pământul ferm pe care ne aflăm, fără de care nu am putea exista, chiar dacă uneori apar cutremure la suprafaţa lui, îndoieli care aduc cu ele teama, nesiguranţa, conştiinţa neputinţei. Nu trebuie să uităm, certitudinile de credinţă sunt esenţiale în arhitectura vieţii noastre.

Dacă ne-am strădui să cunoaştem câte ceva din viaţa acestui mare sfânt, unul dintre cei mai iubiţi şi veneraţi sfinţi, am înţelege că fermitatea terenului spiritual pe care trăieşte omul este posibilă datorită conştiinţei că am primit de la Dumnezeu cel mai mare bun pe care ni l-a dăruit în nemărginita Sa bunătate, şi anume viaţa în veşnicie. Amintirea credinţei tânărului guvernator al Tessalonicului, încununată de moartea de martir, a rămas pentru totdeauna ca o pildă de statornicie şi neînfricare, pentru statornicia pe care ar trebui să o învăţăm şi să o avem totdeauna prezentă în conştiinţa noastră. Căci avându-L pe Dumnezeu alături, nici îndoiala, nici teama nu au putere asupra omului. Să recunoaştem că forţa spirituală nu moare odată cu trupul, ci rămâne, dovedindu-şi prezenţa şi după aceea. Ea depune mărturie de perenitatea fiinţei umane, aşa cum a dorit-o Creatorul pentru creatura Sa iubită. Minunile Sfântului Dumitru săvârşite după moartea sa trupească sunt o dovadă definitivă. Să pomenim numai vindecarea lui Leontie, cel care apoi a clădit biserica din Tessalonic, închinată sfântului, a lui Marian, guvernatorul ilirienilor, eliberarea din robia barbarilor a episcopului elinilor strămutaţi din Fenicia, izbăvirea de foamete a locuitorilor din Tessalonic, atunci când el însuşi călăuzea mergând pe mare, corăbiile ce duceau grâne pentru oraşul în prag de pieire… Şi multe altele.

„Pe lumea aceasta nu ne simţim acasă“

Ne apropiem de Postul Crăciunului, când ne punem mai multe întrebări asupra noastră. Poate că nu o facem deliberat, ci mânaţi de impulsuri care se găsesc pur şi simplu în noi, sădite de Dumnezeu, chiar dacă omul s-a abătut de la drumul ce-i fusese hărăzit. Heinrich Böll spunea odată că „pe lumea aceasta nu ne simţim acasă“. Într-adevăr, purtăm în noi dorul după acea stare primordială pe care omenirea a pierdut-o din cauza păcatului. Şi, aşa cum spune Böll, tânjim după un alt acasă, cel pe care l-am pierdut odată cu căderea în păcat, un acasă pe care putem să-l redobândim numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru restaurarea firii umane. Poate că mai mult decât oricând, în această perioadă înţelegem că acest lucru se poate realiza nu numai aşteptând să fim mântuiţi, ci contribuind şi noi, cu efortul nostru, la restaurarea naturii noastre, la redobândirea stării primordiale, a siguranţei pe care altfel nu am avea-o, că ne putem sprijini pe o putere fără de care nu am reuşi nimic. Credinţa şi cunoaşterea rămân singurul nostru sprijin şi singura noastră speranţă în atâtea împrejurări ale existenţei. Căci omul nu se poate mulţumi să accepte relaţii doar cu realitatea finită. De aceea, după o perioadă a limitării vieţii prin materialism, devine evidentă necesitatea existenţei factorului spiritual în ştiinţă. El nu se opune materiei, ci îi dă acesteia o altă perspectivă, deschisă spre speranţă şi responsabilitate, spre o realitate atotstăpânitoare.

Oamenii au nevoie de transparenţa pe care o dă credinţa

Una dintre vocile foarte autorizate, datorită însăşi formaţiei lor, este cea a fizicianului austriac Anton Zeillinger, profesor la Universitatea din Viena. Ca mulţi alţi oameni de ştiinţă, el îşi pune cu toată rigoarea întrebări asupra acestei realităţi atotstăpânitoare, asupra unei raţionalităţi dincolo de „rigoarea“ cu care omenirea se automăguleşte, care s-a dovedit a nu descrie cu adevărat realitatea în care trăim. Credinţa cuprinde o arie mult mai largă, definind cu generozitate drumul nostru în univers. Ce s-ar întâmpla fără ea? Dumnezeu nu trebuie dovedit, spune savantul austriac. El există, pur şi simplu. Nu este remarcabil, că toată lumea noastră este astfel alcătuită, încât orice abatere minimă de la constantele existente ale naturii ar face viaţa imposibilă? Cum să explicăm acest fapt?

Iar cunoscutul psihiatru Manfred Lütz afirmă: „…ateismul este un fenomen ciudat, e o totală pierdere a realităţii, o perturbare gravă a ei“. Ce este omul fără spiritul său, fără consecvenţa unei anumite spiritualităţi şi tradiţii specifice? Între timp se recunoaşte din ce în ce mai des că adevărul despre om nu poate fi explicat în mod cantitativ, că nu totul poate fi simplificat şi încadrat în legi fixe, ca într-un nou fel de algebră sui-generis. Pericolul este cu atât mai mare, mai ales astăzi, când diverse ambiţii în preajma noastră fac tot mai virulentă inconştienţa cu care le acceptăm şi justificăm, neînţelegând că ne aflăm pe marginea prăpastiei. Oamenii au nevoie de altceva, de transparenţa pe care o dă credinţa, de înţelegerea pentru ceilalţi, de dorinţa de a-i ajuta, de bunătate şi lipsă de egoism. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminând-o. Delicateţea sfinţeniei, dragostea pentru ceilalţi, conştiinţa că suntem făpturile Domnului, iată conturul unui umanism adevărat, nepervertit.

A crede în ele este un mare curaj, o mare perseverenţă şi o integritate exemplară. Din fericire există oameni de o ţinută morală desăvârşită, ancoraţi în credinţa fermă, în nesfârşită înţelegere şi răbdare, exemple pentru fiecare din noi. O asemenea personalitate a fost tatăl meu, Părintele Dumitru Stăniloae. El revelează o înţelepciune acumulată de atâtea generaţii, care a scos în evidenţă realitatea de necontestat, înţelepciune a omului care, aşa cum spune el în Ortodoxie şi Românism, citez: „nu dispreţuieşte nici una din componentele cosmosului“, căci toate exprimă voinţa divină. Şi care face evidentă necesitatea înţelegerii existenţei noastre, fundamentată pe alte coordonate decât cele ale mărginirii de zi cu zi, şi care nu poate explica altceva decât această mărginire. Într-o recentă cuvântare, bine-cunoscutul teolog german Hans Küng spune că Dumnezeu nu e numai o parte a adevărului, mărturisind că „singurul drum către Dumnezeu este cel al unei încrederi necondiţionate, la care fiecare om se poate decide, în totală libertate: pro sau contra! Nu mă silesc motive raţionale, dar mă cheamă la ea o încredere de-o cu totul altă raţionalitate. Căci pentru că cred în Dumnezeu, cunosc Unde şi Încotro al vieţii mele, cunosc valorile şi normele etice de necontestat, posed o patrie spirituală…“

Să ne rugăm a dobândi această patrie spirituală, acel Unde şi Încotro care dă sensul definitiv al vieţii.

Arhim. Mihai Stanciu: Sărbătorirea martirului la Tesalonic

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este patronul Tesalonicului, alături de Sfântul Apostol Pavel şi de Sfântul Grigorie sf-dimitrie-mir_0Palama. Bineînţeles că şi ceilalţi sfinţi care au moaşte în oraş sau lângă Tesalonic, Cuvioasa Teodora, Cuviosul David, Sfântul Ierarh Grigorie Kalidis, Episcop al Tesalonicului (†1925), sau Sfântul Teona al Tesalonicului (†1542), toţi sunt ocrotitori ai oraşului. Dar faţă de Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, lumea are o evlavie cu totul deosebită. Mulţi oameni îi poartă numele.

Liturgic, sărbătoarea are aceleaşi etape, ca peste tot, conform tipicului, însă există şi câteva diferenţe. În ajun, înainte de slujba Vecerniei sărbătorii are loc o procesiune cu sfintele moaşte pe străzile oraşului din jurul catedralei, cu fanfară militară şi mare alai (oficialităţi şi credincioşi). Se rostesc ectenii la intersecţiile mai mari, apoi se intonează troparul mucenicului, împreună cu alte cântări de laudă din imnul acatist şi din paraclisul sfântului. La slujba de Priveghere a praznicului, întotdeauna în prezenţa Mitropolitului de Tesalonic (Anthimos), al doilea în dipticele Bisericii Greciei, după Arhiepiscopul Atenei, fiindcă, după rânduiala veche, cetatea Tesalonicului era a doua ca importanţă în Grecia, după capitala Eladei. În finalul slujbei, Mitropolitul Tesalonicului rosteşte o predică despre viaţa, prezenţa şi minunile Sfântului Dimitrie săvârşite în viaţa cetăţii şi a credincioşilor.

A doua zi, la Sfânta Liturghie, Mitropolitul slujeşte în sobor, înconjurat de alţi mitropoliţi, episcopi şi preoţi. Anul trecut a fost invitat şi a slujit chiar Patriarhul Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu.

În prima duminică după sărbătoarea sfântului, seara la Vecernie, are loc desfacerea raclei unde sunt sfintele moaşte, iar Mitropolitul scoate tava aşezată sub acestea, unde se adună şi astăzi Sfânt Mir. Acest mir care izvorăşte din moaştele Sfântului Dimitrie este colectat şi amestecat cu ulei de la Sfântul Maslu, apoi împărţit în mici recipiente credincioşilor. Rânduiala aceasta veche, de scoatere a Sfântului Mir, este o dovadă că Sfântul Dimitrie îşi arată harul şi prezenţa şi prin această binecuvântare a Sfântului Mir care, atunci când este primit de credincioşi bolnavi sau necăjiţi, ei dobândesc luminare, întărire de la Dumnezeu. Această minune a mirului izvorât din sfintele moaşte ne încredinţează de grija pe care o are Dumnezeu cu noi, care avem nevoie de vindecare, de luminare, de întărire de la El. Slujba aceasta solemnă de scoatere şi împărţire a Sfântului Mir ne întăreşte credinţa că sfinţii sunt prezenţi, sunt lucrători în Biserică până la sfârşitul veacurilor.

Ca şi la români, la sărbătoarea Cuviosului Dimitrie cel Nou, credincioşii vin în număr mare şi se aşază la rând ca să se închine la sfintele moaşte. Grecii vin în fiecare zi la Sfântul Mucenic Dimitrie, dar acum, la praznicul lui, mai exact din ajun, la procesiune îl însoţesc pe marele martir şi ies pe drum cu lumânări aprinse, se roagă împreună cu ierarhii şi preoţii aflaţi în alaiul creat, pentru întărirea Bisericii, luminarea în credinţă a oamenilor, ajutorul spre mântuirea şi însănătoşirea sufletească şi trupească a tuturor. Vin în jur de 3.000-4.000 de credincioşi la această slujbă. Dar e surprinzător că la această sărbătoare nu vin numai greci, ci şi români foarte mulţi, bulgari, ruşi sau convertiţi la Ortodoxie dintre africani şi occidentali. Sfântul Mucenic Dimitrie este unul dintre ocrotitorii creştinătăţii balcanice. Se poate uşor observa asta şi din faptul că, pe pomelnicele lăsate de oameni la biserică, Dimitrios este un nume foarte răspândit, ceea ce arată evlavia oamenilor către Sfântul Martir al lui Hristos.

Istoria bisericii care adăposteşte moaştele sfântului

Prima biserică ridicată chiar pe locul unde a fost martirizat Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, datează din secolul al IV-lea. Ea a fost zidită pe locul unor vechi băi romane, ale căror ruine s-au descoperit pe la 1900. Se pot vedea în muzeul de sub actuala biserică mare mai multe vestigii arheologice din acea perioadă, de la începutul secolului al IV-lea (anii 315-320), deci după ce Sfântul Împărat Constantin cel Mare a preluat conducerea Imperiului Roman. Mai târziu, această mică biserică a fost înnoită în vremea împăratului Justinian (527-565 d.Hr.), iar o altă mare modificare în construcţia ei, o trecere de la forma cu trei abside la forma cu cinci abside, cu cinci despărţituri, a avut loc în secolul al VII-lea. Apoi, în anii 730, pereţii întregii biserici au fost decoraţi cu mozaicuri. Se mai păstrează şi acum şase ansambluri iconografice mari pe pereţi, ştiind că, după anii 1430, când Tesalonicul a fost cucerit de turci, vreme de aproape 480 de ani, această biserică a funcţionat ca moschee şi mai toate picturile şi mozaicurile din bazilică au fost acoperite cu var sau scrijelite şi date jos de pe pereţi.

După ce Tesalonicul a ieşit de sub stăpânirea otomană şi a fost integrat în Grecia (războiul balcanic din 1912), au început noi lucrări de renovare la biserică în 1913. Dar a venit Primul Război Mondial şi lucrările au fost abandonate. În 1917 a avut loc un mare incendiu, iar biserica a fost distrusă aproape integral. S-au păstrat doar pereţii laterali şi câteva coloane din interior. Acoperişul a ars în întregime. Apoi, după al Doilea Război Mondial, a început o restaurare completă a bisericii, forma de atunci dăinuind până astăzi. Deci, ceea ce vedem noi astăzi este rezultatul muncii de restaurare încheiate în 1949.

Biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic a trecut prin perioade şi mai bune, şi mai rele. Astăzi, este cel mai spaţios şi mai cunoscut dintre locaşurile ortodoxe de cult din oraş, iar din 1988 a intrat în patrimoniul UNESCO.

Primii creştini din Tesalonic, evreii convertiţi de Apostolul Pavel

Prima comunitate creştină din Tesalonic a fost înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel, păstrându-se până azi două locuri unde a predicat Apostolul neamurilor. Unul este situat într-o absidă laterală (situată în dreapta Altarului) a bisericii Mănăstirii Vlatadon, aflată sus, pe vârful muntelui, care cumva veghează întreaga cetate. Al doilea loc este reprezentat de biserica mare, ce poartă hramul “Sfântul Apostol Pavel” (ridicată pe locul unei case unde se întâlneau creştinii în perioada apostolică), localizată la circa 400 de metri de Mănăstirea Vlatadon, tot într-un loc înalt, pe versantul sudic al muntelui. Aceste comunităţi creştine au luat naştere în cea de-a doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel (51-53 d.Hr.), care s-a oprit în cetatea Tesalonicului, mai întâi în sinagoga evreiască, unde le-a predicat iudeilor că Mesia cel anunţat de proroci a venit, este Iisus Hristos din Nazaret, Cel ce a pătimit pe Cruce şi a înviat din morţi. Dintre iudeii care s-au botezat, Sfântul Apostol Pavel şi-a ales ucenici şi lor le-a adresat mai apoi cele două scrisori cuprinse în canonul Noului Testament, către tesaloniceni. Aşadar, prima comunitate creştină din celebrul oraş grecesc era din perioada apostolică, din anii 52 d.Hr. Ea s-a dezvoltat, dar în catacombe, ţinând cont că atunci era perioada persecuţiilor romane. Creştinii nu se arătau, nu aveau un cult liturgic public, la vedere, ci mai mult în taină, adunându-se fie în casele unora dintre ei, fie în catacombe, asumându-şi riscul de a fi arestaţi şi chinuiţi, chiar omorâţi pentru credinţa în Hristos.

  • Doxologia:

Mihai-Alex Olteanu: Icoana aghiografică a Sfântului Dimitrie (Atena)

Această icoană aghiografică a Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir a fost zugrăvită pe lemn tempera, în anul 1646, de Emanuil Tzanes. Icoana are dimensiunea de 91,8 x 56 cm și este expusă în Muzeul Bizantin din Atena.

icoana_aghiografica_a_sfantului_dimitrie_0În icoana centrală, Sfântul Dimitrie este zugrăvit călare pe un cal roșcat, care stă cu picioarele ridicate deasupra împăratului păgân Maximian. Acesta din urmă zace la pământ, străpuns de sulița sfântului. Marele Mucenic Dimitrie este înveșmântat cu o tunică roșie, peste care are îmbrăcămintea militară (armura). Peste ar­mură observăm o mantie lun­gă (himation), de nuanţe ver­zui, înnodată la nivelul umărului stâng. În picioare, sfân­tul poartă sandale specifice sol­daţilor romani.

Deasupra Sfântului Mare Mucenic Dimitrie este zugrăvit un înger, care îi așează pe cap cununa muceniciei. În partea de sus a icoanei se observă inscripția „O Agios Dimitrios” (Sfântul Dimitrie), iar în planul îndepărtat – stâncile unor munți.

Scenele marginale zugrăvite în icoană sunt: în partea stângă – Judecarea Sfântului Dimitrie de către Maximian și lupta ucenicului Nestor, iar în partea dreaptă – Martiriul Sfântului Dimitrie (scena împungerii Sfântului cu sulițele) și Înmormântarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

În partea din stânga jos este pictat un bust al donatorului icoanei, iar în partea din dreapta jos se poate citi o inscripție în care se menționează numele lui (Loudovik Phoskardiou), precum și numele pictorului și anul în care a fost zugrăvită.

Icoana a fost pictată în perioada în care Emanuil Tzanes se afla în Rethymno sau în Kerkyra (Corfu), înainte de stabilirea sa la Veneția. Acest lucru face ca, în icoană, să fie evidente influențele artei italiene.

Ce simbolizează tunica roșie a Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir?

Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir este zugrăvit înveșmântat într-o tunică roșie ce ajunge pâ­nă la genunchi, numită ska­ra­mangion, prevăzută cu mâ­neci lungi, strânse cu mânecuţe. Aceasta este împodobită la gât, poale și mânecuțe cu un tiv de aur și pietre prețioase.

Culoarea roșie a tunicii reprezintă culoarea sângelui, a jertfei lui Hristos și simbolizează moartea martirică.

Peste tunică, în partea superioară, Sfântul Dimitrie poartă o armură frumos ornamentată, peste care este așezată o mantie lun­gă de nuanţe ver­zui, numită himation, înnodată la nivelul umărului stâng.

Prietenul Mirelui

„Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul”(Luca 12,4).

Mulţi dintre cei familiarizaţi Sfintele Scripturi, mai ales cu scrierile nou-testamentare, sunt obişnuiţi să vadă doar pe Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli ca principalii protagonişti ai sădirii Cuvântului lui Dumnezeu  în inimile oamenilor. Cu toate acestea, mucenicii primelor veacuri creştine, şi nu numai, au continuat lucrarea de propovăduire a Evangheliei prin cuvinte pline de înţelepciune dar, mai ales, prin jertfa lor. Au făcut-o în numele lui Hristos, întăriţi tainic de Duhul Sfânt, pentru a fi bine plăcuţi Părintelui ceresc, după modelul desăvârşit al Jertfei Lui şi având în inimi cuvintele vieţii veşnice:”Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”(Marcu 8,35). Au făcut-o în faţa unei lumi obişnuite să cedeze mult prea uşor în faţa lucrării celui viclean şi care nu credea în purtarea de grijă a Celui Care orânduieşte curgerea istoriei omeneşti spre Împărăţia cerurilor pregătită celor drepţi de la întemeierea lumii (Matei 25, 34). Mucenicii s-au asemănat, astfel, tuturor celor care, „prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;(..)Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” (Evrei 11,33-37).

Biografia Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir intră în marele Sinaxar la Sfintei Biserici devenind model pentru toţi mărturisitorii creştini aflaţi în arena acestei lumi şi luptându-se, pe faţă sau nevăzut, cu Lie al veacului acesta. Sfântul Dimitrie nu binecuvintează doar pe sfantul_mare_mucenic_dimitrie_izvoratorul_de_mir_2Nestor, insuflându-i curajul de a lupta şi a mărturisi, ci şi pe toţi creştinii care simt suflarea Duhului Sfânt în inima lor de a mărturisi pe Hristos în faţa stăpânitorilor păgâni sau atei. Prin lipsa temerii de prigoană, creştinii îşi sfinţesc vieţile şi devin prietenii lui Dumnezeu: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă (…) Şi zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu (…) Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi” (Luca 12, 4,8,11-12). În felul acesta, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir s-a făcut prieten al Mirelui ceresc nu doar în această viaţă trecătoare, ci şi în viaţa cea adevărată şi veşnică, viaţa lui Dumnezeu pe care a câştigat-o renunţând la slava trecătoare a demnităţilor lumeşti. De asemenea, îi face prieteni ai lui Hristos pe toţi aceia care, de-a lungul veacurilor îşi vor fi găsit în el un model de urmat, un ocrotitor puternic, capabil să inspire oameni curajoşi, însetaţi de viaţa cea veşnică.El este un mărturisitor autentic al Sfintei Biserici a lui Hristos şi sfintele lui moaşte izvorăsc Mir în Tesalonicul ultimilor 1700 de ani ca un semn al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu în oameni şi în istoria lor. Sfintele lui moaşte arată, în acest fel, că, în  toţi prietenii lui Hristos însetaţi de apa cea vie a învăţăturii Lui, s-au făcut „izvoare de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,14).

(Pr. Prof. Pleşa Alin Marian)


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Lidia Staniloae, Parintele Constantin Sturzu, Parintele Mihail Stanciu, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “CUM NE SCOATE HRISTOS DIN LEGIUNEA RAULUI/ Romanțarea răului sau cand diavolul devine personajul pozitiv/ DESCHIDEREA CARTII – vrajitorie condamnata de Biserica/ Cand vin lacrimile, undeva pe-aproape este Dumnezeu/ SFANTUL MARE MUCENIC DIMITRIE – OCROTITORUL CRESTINATATII BALCANICE

  1. Tezaurul credintei crestin-ortodoxe. Aceasta este ortodoxia : vie, adevarata si curata.

    Ma intreb oare cati din cei ce citim aceste nestemate, intelegem care este adevarata lupta cu raul ? pesemne ca multi citesc, raman muti si pleaca dezamagiti intr-ale lor deoarece socotesc ca raul (care se hraneste cu slabiciunile noastre) este in afara noastra , sunt ‘dusmanii’ de linga noi care ne combat sau care nu sunt pe aceeasi linie de gandire cu noi. Am tot observat de cand citesc blogosfera aceasta perversa forma de mandrie indusa raul care se afla de fapt chiar in noi. El vine si sopteste :
    – Vezi ce rau zace in cutare ? tu nu esti ca el, tu esti curat si sfintit. Lupta cu raul din cutare care vrea sa se infrupte din curatenia ta.
    Recunosc ca si eu sunt incercat de multe ori de astfel de patimi. Revolta indusa la vederea raului de afara, din altii……pofta tampita de a-l combate si de a face chipurile dreptate. Cine ? eu, prin propriile puteri. O nebunie pe care am vazut-o mai intai la altii si in cele din urma la mine insumi. Apoi, daca te oproesti putin sa studiezi ce se intimpla cu adevarat, intelegi (prin mila si cu ajutorul lui Hristos) ca este intradevar o forma extrem de subtila a mandriei : aia sunt rai, stai departe de ei, arata tu raul din ei si altora, contribuie tu la binele obstesc demascand raul din ei…..tu care esti bun si curat :)). Si bineinteles, identificam binele si curatia, cu propria noastra fiinta, cu gandirea si ideologia noastra proprie, intarita si confirmata de diavolul mandriei ce se afla in noi.
    Cat de mult adevar este in faptul ca suferintele si durerile trimise de Dumnezeu asupra noastra , vin sa spulbere si sa alunge diavolii mandriei din noi. Fiindca in dureri si chin aspru, nu ne mai intereseaza de raul din altii, suntem concentrati la raul din noi. Prin durere vine incet smerenia, recunoasterea neputintei noastre in fata lui Dumnezeu. Prin smerenie ni se deschid ochii sufletului si vedem in sfarsit pentru prima data, raul cuibarit in noi . Si atunci incepe adevarata lupta a binelui cu raul din noi. Diavolul mandriei care spune :
    – Tu esti bun (buna), de ce Dumnezeu a ingaduit o asemenea durere tocmai tie ? iata oamenii rai de linga tine, ei nu patesc nimic !!! unde este dreptatea ??
    Dar smerenia il sperie pe diavolul mandriei din noi atunci cand spune :
    – Sunt atit de pacatos (oasa)! Cat de neputincios sunt si cat de mult rau zace in mine !! Care oameni rai zici ? eu sunt mai rau ca ei si nu stiu cat ma va mai rabda Domnul…..sabia Lui aplecata asupra capului meu, iar tu suflete al meu egoist, te mai ingrijesti de raul altora ?? ……astfel de ganduri il sperie de moarte pe diavol iar aparitia lacrimilor il azvarle cu putere din fiinta noastra, linistindu-ne.

    Bine, exista situatii cand in astfel de lupte duse in interiorul nostru, sa invinga tot mandria din noi care alunga smerenia si da putere diavolului asupra noastra……semn ca ne aflam pe un drum fara intoarcere daca nici macar de constiinta din noi nu mai ascultam…..semn de indracire. Si ma refer aici la cazurile in care Dumnezeu ne trimite dureri si necazuri ca sa ne smerim si sa ne revenim in fire, iar noi mai tare ne inraim . Mare adevar spuneau sfintii atunci cand scriau ca nici bogatia dar nici saracia nu te mantuiesc sau nu te condamna. Caci exista deopotriva multi saraci aflati in chinurile lipsurilor dar asta nicidecum nu-i mantuieste pina nu vor intelege rostul saraciei lor. Si multi dintre acestia continua sa traiasca revoltati pe Dumnezeu. Si stau si ma gandesc si ma minunez de ceva vreme cugetand la aceste lucruri…..cat de mult iubeste Dumnezeu pe bogatul (dintre aceia extrem de rari) care s-ar putea mandri cu bogatia sa si cu meritele sale, ar putea sta departe de Dumnezeu insa in marirea cu care l-a marit Dumnezeu, el continua sa se smereasca recunoscand ca nimic nu e al sau pe acest pamant, cautand sa nu se lase smintit de bogatia lui ci incercand sa o administreze cu intelepciune si frica de Dumnezeu.
    Si iarasi cat de mult il poate scarbi pe Dumnezeu saracul care in loc sa-si vada micimea si neputintele, macar ca Dumnezeu il smereste prin saracie, el continua in razvratirea lui.
    Mda….iertare si ingaduinta va rog .Sunt doar ganduri nastrusnice de Duminica, insuflate si de citirea acestor predici din articol. Genduri rare de departe de tara :)) Doamne ajuta

  2. Marian:

    Nu sunt deloc ganduri nastrusnice, sunt ganduri foarte normale pentru un crestin, dupa parerea mea.

    In ce priveste polemica pe internet: exista o masura si un timp potrivit pentru toate lucrurile. Cateodata e mai buna tacerea, cateodata trebuie spus ceva. Daca avem de spus ceva, e bine sa ne asiguram ca avem argumente. Faptul ca avem argumente (pentru ca am intrebat pe cine trebuia si am citit ce trebuia) nu inseamna ca avem si superioritate morala. Daca ne inchipuim asta, deja am lasat smerenia, cata o aveam, undeva in urma… Nici nu ar trebui sa se puna problema, mai ales pe internet, altfel decat sub forma unei dezbateri de idei: iata, sfantul cutare a spus asa, parintele cutare a spus asa… Insa cata vreme argumentul forte va fi apelul la autoritate (autorul pe care il citez eu e mai duhovnicesc decat autorul pe care il citezi tu si deci are mai multa dreptate), contra-argumentul forte va ramane “ad hominem” — cu calomnii si tot tacamul.

  3. Ana Elisabeta
    Da, corect. Toata discutia noastra in luptele internautice ar trebui sa se rezume doar la citatele din sfintii parinti ca si argumente. Tot ce depaseste aceasta sfera insa, ar trebui sa ne faca sa tacem si sa ne retragem, asa cum ne indeamna tot sfintii parinti : lasa-i in plata Domnului. Sau dupa ce am inteles ca discutiile inclina spre sectarism si ambitii sectare, ascultam de vorbele parintelui Cleopa : cu sectantii nu se mai discuta. Asta ca sa lamurim totusi cum ”sa nu tacem” atunci cand e necesar sa luam atitudine. In rest, intoarcerea in sinele propriu la lupta cu raul propriu din noi insine…….adica reintoarcerea in matca, la adevarata lucrare ortodoxa.

  4. Pingback: SFANTUL MUCENIC DIMITRIE, iubirea sa totala pentru Hristos si PUTEREA DE A INVINGE CELE DE NEINVINS (si video, audio)/ “Protejați Biserica și susțineți-o! Aveți grijă, căci a distruge este foarte ușor, dar a rezidi este foarte greu”/ U
  5. Hristos in pildele Lui ne indeamna sa ne rugam pentru vrajmasi, sa nu le dorim rau.Daca ne-am certat cu cineva pana la apusul soarelui zilei sa-l iertam.Hristos a venit sa salveze lumea de la pieire.Eu cred cu din tot sufletul ca a fost rastignit pe cruce.Epoca lui Hristos este in timpul dominatiei romanilor care se inchinau la tot felul de idoli si savarseau sacrificii umane in cinstea lor.Ce dumnezeu iubitor este acela care cere sacrificii umane, daca nu un dumnezeu rau, caci daca si-ar fi iubit fii creati de el nu i-ar fi ucis.Este clar ca dumnezeul acestor idoli si inchinatorii lor este unul malefic.In ce pasaj din Sfanta Scriptura Domnul Savaot , Adevaratul crator a tot ceea ce e ste vazut si nevazut, sacrifica vreo fiinta umana.Singura fiiinta jertfita pentru omenire din dorinta lui Dumnezeu este Fiul Sau , pe care L-a trimis in lume pentru a ne arata ca exista raul in lume.Fiul lui Dumnezeu cel adevarat nu a ucis pe nimeni , nu a spus nimanui veniti la mine ca apoi sa-i ucida.Dimpotriva a inviat oameni, a vindecat orbi, surzi, ciungi , ologi.Deci iata cat de mult ne-a iubit Domnul incat a dat lumii spre jertfa pe unicul sau FIU, Hristos , Mantuitorul.Hristos s-a luptat cu toti idolii romani care erau pagani adica rai , malefici , ucigasi de suflete.Si cum sa nu ne scoata Hristos insusi din legiunea raului cand EL insusi a luptat cu ea si ne-a spus ca cel care crede in EL HRISTOS are viata vesnica.Deci cum sa nu ne apere de leginunea raului pe cei care credem in Hristos si-i cerem sa ne apere de siretenia , rautatea , perversitatea Satanei, care se afla in spatele idolilor care sunt legiunea raului.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare