DUMINICA MIRONOSITELOR. FEMEILE CRESTINE ASTAZI SI CHEMAREA “OMULUI CEL TAINIC AL INIMII”/ Împărtăşania nu are un efect magic/ Predica parintelui staret al Man. Radu-Voda – CREDINTA IUBITOARE IN FATA PROVOCARILOR ANTI-FAMILIE (video)

4-05-2014 8 minute Sublinieri

Predica la Duminica Mironositelor 2013 – Despre credinta si iubire – Manastirea Radu Voda (Bucuresti), Pr. Staret Nectarie

  • Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu: Cum vindeci o inimă împietrită?

Cuvintele Scripturii sunt inepuizabile. Numai plecând de la un fragment de text (pericopă evanghelică) ce se citeşte la o Sfântă Liturghie, putem descrie viaţa noastră întreagă. Spre exemplu, urmează Duminica Mironosiţelor, a treia după Paşti, în care se lecturează un pasaj din Evanghelia de la Marcu (15,43-47 şi 16,1-8; vă rog să-l lecturaţi, spre a înţelege mai bine cele ce urmează). Din aceste versete aflăm ce s-a întâmplat după moartea lui Iisus pe cruce. Pentru a ne tâlcui acest text, vom porni de la un adevăr mărturisit în Biserică, acela că, în momentul în care păcătuim, noi Îl răstignim pe Hristos. Nu în sensul că-L ţintuim efectiv pe cruce cu trupul său omenesc, ci în sensul în care ne facem părtaşi acelora care L-au răstignit acum aproximativ două mii de ani.

Numai că Golgota nu mai e dealul de lângă Ierusalim, ci e chiar în inima noastră. Şi în timp ce El este spânzurat pe lemn, noi ne comportăm precum trecătorii care-L certau atunci:“Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 30). Cu alte cuvinte, nu conştientizăm că problema e la noi, ci aşteptăm “semne şi minuni” de la Dumnezeu. El nu se poate da jos însă, pentru că e pironit pe cruce: neiubirea noastră pentru El şi iubirea nesfârşită a Sa pentru noi sunt piroanele care-L ţin acolo, ţintuit. Aşa e şi în viaţa noastră. De câte ori nu ne surprindem (dacă suntem oneşti) cum că avem pretenţia ca problemele să ni se rezolve aşa, magic, dintr-odată, fără nici un efort din partea noastră? Să ne ia El durerea, necazul, supărarea… adică să facă El efortul de a se da jos de pe cruce (altfel spus: eu vreau să scap de o patimă, de o boală sufletească, de o rană care mă apasă – de tot ceea ce este rău în viaţa mea, dar fără să fac nimic decât să comentez şi, eventual, chiar să hulesc; însă tot pe Dumnezeu Îl scot vinovat pentru situaţia în care am ajuns prin propriile mele alegeri).

Pasivitatea şi înrăirea noastră continuă atrag după sine moartea noastră duhovnicească, întunecarea chipului lui Dumnezeu din noi (“şi s-a făcut întuneric peste tot pământul”!). Practic, ele au drept consecinţă moartea Domnului pe golgota inimii mele. Eu încă mai trăiesc, biologic vorbind, dar de fapt sunt mort sufleteşte, cel puţin o vreme. Atâta vreme cât Îl lăsăm pe Hristos pe cruce. “Venindu-şi în sine” omul (precum fiul risipitor), lucrurile încep a se schimba. Atunci Iosif (cel din Arimateia) cere de la Pilat trupul Domnului. Cine sunt cei doi şi ce rol au în această interpretare alegorică? Iosif este numit“sfetnic cu bun nume”. Cine este sfetnicul omului? Conştiinţa lui. Conştiinţa noastră ne zice să cerem trupul lui Hristos, iar pentru asta mergem la Pilat, care simbolul autorităţii. Unde primim Trupul şi Sângele Domnului? În Biserică, acolo unde avem o ierarhie (autoritate) prin care se pot da aceste sfinte taine. Cu alte cuvinte, în acest context (doar astfel interpretat, adică alegoric), Pilat poate deveni chip al celui ce are această putere, slujind la sfântul altar. Ca o întărire a acestei posibile interpretări, e de menţionat că, înainte de a merge la proscomidie spre a pregăti pâinea şi vinul care se vor preface în Trupul şi în Sângele Domnului, preotul rosteşte o rugăciune care începe aşa: “Spăla-voi între cei nevinovaţi mâinile mele…” – cuvinte ce ne amintesc de gestul lui Pilat, cel ce s-a spălat pe mâini, zicând mulţimii: “Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia” (Matei 27, 24).

Pilat (adică preotul), ne dă Trupul Domnului, dar noi trebuie să împlinim două condiţii pentru a căpăta această îndrăzneală: să cumpărăm un giulgiu curat şi să avem un mormânt săpat în stâncă, un mormânt nou. Ce simbolizează giulgiul? Este sufletul nostru curăţit prin taina spovedaniei, cea numită şi al doilea botez, având menirea de a ne albi din nou haina cea primită la renaşterea noastră “din apă şi din duh”. (Fiecare creştin, imediat ce iese din apa botezului, în care a fost de trei ori afundat, aude cântându-se: “Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru”). Ca să “cumperi” acest giulgiu este nevoie să cheltuieşti ceva, adică să te osteneşti cu un canon (rugăciune, metanii, milostenie şi altele, după cum rânduieşte duhovnicul). Stânca în care săpăm acest mormânt nu este alta decâtPiatra de care ne vorbeşte Sf. Ap. Petru: “Apropiaţi-vă de El, Piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti” (I Petru 2, 4-5). Pentru cei care nu cred în Hristos, El reprezintă însă “piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului” (I Petru 2, 8).

Împărtăşania nu are un efect magic

Când primim Sfântul Trup şi Sânge, Îl înfăşurăm în acel giulgiu, curăţit prin pocăinţă, chiar dacă în rest e încă multă mizerie, aşa cum multă urâciune era în jurul Golgotei pe vremea aceea. Îl înfăşurăm în giulgiu căci este taină şi lucrează tainic. Trupul se înfăşoară, se acoperă cu totul, aşa cum noi, după împărtăşire, nu mai vedem cu ochii trupeşti sfintele taine. Ele nu se digeră în modul în care mâncarea se mistuie şi se duce pe calea ei, ci arde“fără rest”, cum e în cazul unei lumânări de ceară curată din care flacăra nu lasă nimic să curgă pe jos (ca să folosesc o imagine întâlnită la Sf. Ioan Gură de Aur). Iar faptul că ne-am împărtăşit nu ne scuteşte de lupta duhovnicească, ea nu are un efect magic, de la sine. Dimpotrivă. Abia acum începe partea mai intensă a luptei duhovniceşti. Peste mormânt se prăvale o piatră grea. Este piatra aceea a nesimţirii, a indolenţei, a lucrului pe care nu mă pot abţine să nu-l fac, a lipsei de pocăinţă… într-un cuvânt a tot ceea ce poate caracteriza oinimă împietrită.

Dar eu, ştiind că e Domnul acolo, dincolo de această împietrire a mea, îmi activez nişte puteri sau virtuţi. Aceste virtuţi ale mele sufleteşti sunt simbolizate de femeile mironosiţe. Ucenicele acestea ale Mântuitorului nu au putut interveni cât El era pe cruce, nici după ce a fost dat jos şi pus în mormânt. Rolul lor a intervenit abia apoi; aşa şi aceste puteri ale mele sufleteşti sunt atrase de Trupul lui Hristos şi-L urmează în inima mea, în adâncul meu. Dacă avem îndrăzneală, virtuţile acestea pot, precum mironosiţele, să străpungă prin întunericul nopţii – adică prin viaţa noastră cea întunecată de păcat -, dar nu oricum, ci doar motivate şi întărite cu mirul faptelor bune (“credinţa fără fapte moartă este”).

Suntem conştienţi, în timp ce ne apropiem de mormânt, că misiunea noastră este una aproape imposibilă. Precum femeile mironosiţe, ne întrebăm şi noi: “cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Dar dacă îndrăznesc să mă apropii, totuşi, şi continui să conştientizez că Hristos este în mine, dacă las iubirea pentru El să-mi copleşească toate calculele mele raţionale – care îmi arată că n-aş avea şanse să scap de acea piatră de pe inimă -, atunci am surpriza şi bucuria să constat că piatra a fost deja îndepărtată de o putere dumnezeiască. Dumnezeu trimite, într-adevăr, putere de sus şi dă piatra aceasta deoparte, ca eu să constat că Hristos a înviat în mine şi că de acum mă pot întâlni cu Dânsul. Aceasta este adevărata noastră înviere. Şi dacă ajungem până în punctul acesta, putem rămâne fără de păcat. Nu că am fi fără de păcat precum a fost Domnul, dar putem dobândi ceea ce şi cerem la fiecare Sfântă Liturghie: “Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, de la Domnul să cerem”. Dacă şi credem şi ne luptăm pentru a dobândi cele pe care le cerem în această rugăciune, atunci trăim permanent starea de înviere şi nu-L mai răstignim pe Mântuitorul. Dacă ne poticnim şi cădem iar în păcat, o luăm de la capăt. Revenim iar la cruce şi refacem tot traseul. Important e un singur lucru: să nu deznădăjduim şi să nu ne oprim cumva din a ne strădui să-L dobândim, să-L întâlnim pe Hristos Cel Înviat.

Marius Iordachioaia: Tinerii şi specialiştii

„N-aţi văzut pe dragul sufletului meu?” (Cântarea Cântărilor 3,3)

Eram foarte tânăr şi destul de disperat, când m-am dus la o conferinţă a unui cunoscut profesor de teologie. La sfârşit s-au trimis bileţele cu întrebări. A citit cu voce tare, plăcut impresionat, rugămintea copilărească pe care i-am adresat-o:Vorbiţi-ne un minut doar ca un om care Îl iubeşte pe Iisus… Pe chip i-a înflorit un zâmbet care m-a făcut să-mi dau seama cum arăta adolescent. Apoi, fără un cuvânt, şi-a scos ochelarii, i-a aşezat încet pe masă şi s-a lăsat, suspinând adânc, pe speteaza scaunului. După vreo zece secunde în care l-am privit bronzându-se la lumina propriului surâs, detaşat ca un prunc adormit la sânul mamei, parcă un duh rău i-a adus aminte că e profesor: cu gesturi bruşte, aproape speriate, a revenit la morga universitară, spunând apăsat, sentenţios, cu ochelarii bine înfipţi pe nas, că pe Dumnezeu Îl iubesc doar cei care Îi împlinesc poruncile. După happeningul acela uluitor, de o emoţionantă candoare, care îmi revelase odihna unui suflet în dragostea lui Hristos, citatul din Scriptură a venit, sec, dureros şi frustrant ca un pumn în plex.

La sfârşitul acelei conferinţe, cu excepţia relatată, am rămas cu impresia că creştinismul e o chestie foarte-foarte deşteaptă, că accesul la mântuire presupune o îndelungă specializare. Iar sufletul meu murea, n-aveam timp. Pe masa conferenţiarului, între el şi public, trona o carte uriaşă, un studiu de ultimă oră de vreo 2000 de pagini, în engleză, despre Învierea lui Hristos. Semăna cu o lespede de mormânt.

Poate cu această impresie sumbră aş fi rămas dacă n-aş fi dat în Evanghelii peste nişte femei, care mereu şi pretutindeni dau buzna, fără nici o acreditare ştiinţifică, căutându-L pe Iisus: până şi în mormânt.Şi în vreme ce specialiştii şi publicul lor consumator de informaţii, rămân pururi însetaţi de pietre şi giulgiuri, transformând până la urmă creştinismul într-un muzeu al Învierii, această ceată de mironosiţe, ca un pâlc de fecioare descinzând direct din Cântarea Cântărilor, Îl caută pretutindeni pe Bărbatul vieţii lor.

Specialiştii pot trăi şi fără Hristos: le ajung studiile despre El… Dar tinerii de azi, ca şi mironosiţele din Evanghelie, nu: fără El, goana nebunească a inimilor se accelerează până devine autodistructivă. Până dumnezeiasca sete de dragoste şi de viaţă adevărată pe care a pus-o Dumnezeu în ei ajunge să-i dezintegreze prin baruri, bordeluri, cluburi şi plantaţii de căpşuni.

Cred că Maria Magdalena, alergând prin cimitir, dând năvală în mormântul lui Iisus şi vorbind cu îngerul cel înfricoşător, a fost adevărata mea profesoară de Noul Testament: cea care m-a învăţat să dau, fără teamă, ca răspuns la Întruparea dragostei dumnezeieşti, toată iubirea omenească din mine. Ea, cea din care Iisus scosese şapte draci, mi-a dat curajul să înfrunt glasurile propriilor demoni şi să NU fac din multele mele păcate, pretextul depărtării de Hristos, ci dimpotrivă, motivul cel mai puternic de a mă atinge de El.

Privind-o pe Maria Magdalena alergând prin Evanghelii după Iisus, câţi (câte) dintre noi ne simţim inima tresărind, ca o mare curvă ce aude de existenţa unui Bărbat a Cărui atingere nu naşte vină? „O, de mi-ai fi fost Tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea!” (Cânt. Cânt. 8,1) Că Dumnezeu, întrupându-Se, tocmai Acesta S-a făcut şi că dându-ne Trupul Lui în Potir tocmai acestui dor i-a răspuns, mărturisesc prin nevoinţele lor toate sfintele femei ale Bisericii.

Mironosiţele Îl căutau pe Iisus, nu Învierea. Şi dacă L-ar fi găsit mort, Maria ar fi făcut aceleaşi gesturi ca atunci când L-a aflat viu: s-ar fi aruncat spre El să-L atingă, să-I spele picioarele cu lacrimi şi să I le ungă ca unui mire. Căci Hristos trezeşte în suflete o dragoste mai tare ca moartea. În inimile care I S-au dăruit nu mai există moarte, căci cine Îl caută pe El găseşte Învierea…

Poate în unii dintre tinerii care vor auzi sau citi Evanghelia de azi, se va trezi dorinţa de a-L căuta şi ei pe Hristos. Dar odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.

Mironosițele și femeile creștine de astăzi

Dăruința Sfintelor Mironosițe este nemărginită iar iubirea lor pentru Hristos este nesfârșită. Lipsindu-se de grijile pământești, inimile lor au trăit numai pentru a se dedica Domnului: gândurile, dorinţele şi speranţa erau îndreptate către Acesta şi toată binecuvântarea şi preţuirea erau pentru El. De dragul Învăţătorului şi-au părăsit căminele, rudele și cunoștințele, au uitat de slăbiciunea lor de femei și nu s-au înfricoșat de cruzimea dușmanilor lui Hristos, urmându-L la tot pasul, mergând prin orașe și sate și purtându-I de grijă. Ele nu L-au abandonat în timpul suferinței și nici după moarte. Mergând în urma Sa cu iubire L-au însoțit pe Domnul până pe Golgota și L-au privit pe Răstignit înduioșându-se de suferința Lui.

Ignorând pe dușmanii Săi precum și amenințările lor, s-au apropiat de crucea Sa și prin faptele lor au încercat să îndulcească durerea nesfârșită a Preasfintei Fecioare Maria. Acestea nu numai că I-au slujit Domnului în timpul vieții, dar nu au încetat să o facă nici după moartea Sa. Din dragostea pe care o purtau Învățătorului I-au oferit ultimul onor de înmormântare ungându-I trupul cu uleiuri cu bună mireasmă (Marcu 15, 40; 47; 16, 1-2), (Matei 27, 55), (Luca 23, 28-31, 49-56, 24, 1), (Ioan 19, 25).

Dorind să vadă mormântul Domnului au uitat de sine, de nevoia de odihnă, au lăsat deoparte obstacolele și pericolele și nici măcar fragilitatea lor nu a putut să le oprească. Atât de mare este iubirea adevărată a femeilor sfinte pentru Hristos. Este veșnică, pură și simplă, adâncă și puternică. Iar această iubire, sârguința lor sinceră și nestinsă a fost răsplătită de Însuși Domnul nostru. Sfintele Mironosițe, care au mers înaintea tuturor la mormânt  au fost primele care au primit și simțit bucuria Învierii (Matei 28, 1-10), (Marcu 16, 6), (Luca, 24, 1-11). De atunci femeile sfinte au devenit martori adevărați și egali cu Apostolii ai învierii lui Hristos.

Fervoarea și iubirea nesfârșită pentru Hristos a Sfintelor Mironosițe reprezintă un exemplu de manifestare a iubirii noastre pentru El. Prin exemplul lor trebuie să întărim în inimile noastre iubirea adevărată pentru Mântuitorul nostru. Iubirea pentru El ar trebui să fie atât de mare încât, așa cum ne învață Sfântul Apostol, nimic să nu ne îndepărteze de El, nici prezentul, nici ceea ce va urma lui, nici viața şi nici moartea, nici îngerii și nici oamenii (Romani 8, 38-39).  În afară de asta, prin exemplul Sfintelor Mironosițelor Biserica prezintă o vindecare duhovnicească a tuturor creștinilor îndurerați și căzuți în deznădejde. Precum ele, care deși rănite de o suferință imensă atunci când Domnul și Mântuitorul lor a fost răstignit și îngropat și-au căutat alinarea stând alături de Acesta la mormânt, așa ar trebui să facă și ceilalți creștini, să caute alinarea durerii la mormântul și Crucea Mântuitorului.

Pe lângă aceasta, însuși viața și faptele Mironosițelor reprezintă un exemplu al scopului adevăratelor femei creștine. Chemarea lor pe pământ este aceea de a duce o viață cu inima curată. Precum Sfintele Mironosițe, femeia creștină din ziua de astăzi trebuie să-i ajute pe cei sărmani, să aline suferința celor răpuși de greutatea muncii, să-i îngrijească pe cei bolnavi și suferinzi și, precum spunea Sfântul Apostol Petru, podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3, 3-4; 1 Tim 2,9; 12)  să fie îmbunătăţirea spiritului creştin, a calităţilor duhovniceşti, mai ales cele ale bunătăţii şi iubirii.

traducere şi adaptare: Lucian Filip
sursa: johnsanidopoulos.com

***

Trinitas TV: Biblia in istorie – Duminica femeilor mironosite (18 mai 2013)

moderator: preot Ovidiu Dinca; invitat: preot Vergil Marian Achim, biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel (Calarasi)


Categorii

Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Rânduială de rugăciune în Postul Paștilor

Comentarii

1 Commentariu la “DUMINICA MIRONOSITELOR. FEMEILE CRESTINE ASTAZI SI CHEMAREA “OMULUI CEL TAINIC AL INIMII”/ Împărtăşania nu are un efect magic/ Predica parintelui staret al Man. Radu-Voda – CREDINTA IUBITOARE IN FATA PROVOCARILOR ANTI-FAMILIE (video)

  1. Ca de obicei, Marius Iordachioaie reuseste sa surprinda cele mai intime resorturi ale credintei si sa le redea intr-un limbaj actual, modern, accesibil tinerilor si adolescentilor de azi,si nu numai. Sa-i dea Dumnezeu putere sa marturiseasca in continuare adevarurile credintei in fata generatiei tinere, ca tare se simte nevoia de o voce care sa vina in contra-pondere la toata nebunia in care sunt prinsi tinerii nostri.
    Mi-a placut in mod deosebit imaginea femeilor fara acreditari stiintifice care Il cauta pe Iisus pretutindeni, in pofida tuturor evidentelor de bun simt “pana si in mormant”.
    Iar indemnul adresat tinerilor in final este trist si totodata datator de nadejde : “odată ajunşi în „mormântul” unui creştinism golit de iubire şi umplut cu informaţii, tot mai sărac în îndrăgostiţi şi tot mai bogat în specialişti, îi rog din inimă să nu se descurajeze; ci, dimpotrivă, să alerge pe urmele mironosiţelor, în adâncul lui. Până se vor atinge de dragostea lui Hristos.”

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare