TRAIM UN CRESTINISM-SUROGAT?/ Adevarata fericire/ Deprimarea nu se combate cu divertisment (Recomandari duhovnicesti)

29-09-2013 8 minute Sublinieri

hram-techirghiol-6

Trăim, fără putinţă de tăgadă, în epoca aromelor identic naturale, a substituenţilor, a prieteniilor „legate“ pe reţelele sociale sau a vieţilor trăite în ritm de telenovelă, a hainelor din „imitaţie de piele“ sau a florilor de plastic… Şi lista poate continua cu mult peste spaţiul acordat acestui editorial. Pe scurt, trăim o viaţă care, în multe dintre aspecte, de fapt imită adevărata viaţă.

Inevitabil, acestea ne marchează însuşi modul în care ne trăim credinţa. Se pliază, ca un corset, pe modul în care ne raportăm la cele sfinte. Ne induc ideea de a înlocui cele pentru care e nevoie să ne trudim cu cele mai lesne de dobândit. Ne susţin spre a persevera în consumarea experienţei noastre religioase la nivelul accesabilităţii imediate, instantanee chiar.

Unul aprinde o lumânare la o biserică, în drum spre serviciu, şi se simte împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care-i pomeneşte, dar nu ajunge nici măcar o dată în an să participe la o slujbă de la început până la sfârşit. Altul aduce duminica un pomelnic la altar – „pentru 40 de zile“ -, apoi se duce la ale sale, aşteptând să i se îndeplinească dorinţele prin ruga preotului.

Spovedania e prea solicitantă, presupune pocăinţă, aşa că se găseşte adesea câte cineva care să asculte cutremurat molitfele Sfântului Vasile cel Mare (nu că ar fi posedat, ci doar pentru că vrea „să alunge răul“ din viaţa sa). Decât să se preocupe a se cumineca cu Sfintele Taine, care sunt „spre tămăduirea sufletului şi a trupului“, creştinul nostru a găsit acum şi formula de a cere vindecare şi iertare de păcate la Sfântul Maslu, unde oricine poate primi înşeptita ungere cu untdelemn sfinţit. Totul trebuie să fie uşor, accesibil, fără a implica o conlucrare a noastră cu harul lui Dumnezeu. E modelul pe care-l receptăm peste tot în societate, mai ales prin intermediul televiziunilor: să cauţi confortul, facilul, „soluţia-minune“, care te eliberează de toate problemele cât ai schimba un canal din telecomandă.

De unde râvnă pentru rugăciune – „plugăria sufletului“, de unde atâta preocupare de a ne curăţi de lepra păcatului, de unde să deprindem dragoste pentru Sfânta Împărtăşanie – fără de care „nu vom avea viaţă în noi“?

Am auzit, la un anumit moment, un mare adevăr: secularizarea nu putea avea atâta „succes“ la om dacă nu pătrundea mai întâi în biserică. De la ritmul nesmintit al slujbelor care nu mai au ca reper răsăritul şi apusul soarelui, ci doar un orar valabil în tot timpul anului, de la anularea diferenţei dintre naos, pronaos şi chiar pridvor până la zugrăvirea pereţilor cu tablouri religioase cu pretenţii de pictură ortodoxă, de la reducerea poporului la tăcere (sau, mai precis, la o singură voce, cea de la strană) până la orice altă „adaptare“ făcută „din motive practice“ sau „în practică“ (cum găsim prin tipicele actualizate).

Dacă dorim să fim, într-adevăr, „lumina lumii“, atunci mai întâi e nevoie să facem lumină în propria curte, să evităm a ne mai mulţumi cu substitute. Putem începe prin a înlocui becul de la candelă cu flacăra ce mistuie uleiul jertfei noastre şi putem continua cu toate celelalte, până se ajunge la o atât de necesară revigorare a trăirii duhovniceşti. Aceasta va fi posibilă mai ales când vom cultiva în inima credincioşilor dorul după Preacuratul Trup şi Scumpul Sânge al Domnului, iar nu obişnuinţa cu anafură (un înlocuitor, ea se dă „în locul Darului“ – antidoron), când paharul de la cununie va redeveni potir euharistic şi cel botezat se va împărtăşi la Liturghia baptismală (iar nu din Sfintele „uscate“). Asta ar însemna să ne dorim cu ardoare un creştinism fără substitute şi adecvat vieţii în Domnul, nu adaptat scăderii şi neputinţei omeneşti.

  • Doxologia:

Marius Iordachioaia: Chiar vrei să fii fericit?

Fericiţi cei cu inima curată, spune Hristos, adăugând: că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu.

Multora, şi mai ales adolescenţilor, fericirea aceasta nu le spune mai nimic. Pentru ei fericirea e, în genere, mult mai aproape şi mai palpabilă: el sau ea. Nu vor să-L vadă pe Dumnezeu: nu e urgent, nu se impune, e vârsta altor vederi; vor să-şi vadă iubitul sau iubita, plus gaşca de prieteni şi accesoriille electronice. Nu au pretenţii aşa de mari de la viaţă ca vederea lui Dumnezeu…

Totuşi ar trebui să ştie ceva. Căci noi, cei care suntem deja la a doua sau a treia adolescenţă, le suntem datori. Dacă-i iubim, trebuie să-i avertizăm: fără vederea lui Dumnezeu nu-şi pot vedea nici aproapele. Fără vederea lui Dumnezeu, chiar şi persoana celui  pe care o strâng în braţe şi o sărută, e foarte, foarte departe. Iar ceea ce ating cu inima e tocmai acea distanţă opacă, acel zid dinlăuntrul lor: marele zid al păcatelor. Iar magica poveste de iubire ce-ţi încântă sufletul e la fel de consistentă, de reală ca şi halucinaţia unui drogat sau vedeniile unui comatos. Cum pot face asemenea afirmaţii scandaloase?

Dumnezeu este Lumină. Este lumina care luminează oamenii. Dinlăuntru spre în afară. Şi e singura lumină în care se poate vedea persoana: a ta şi a celuilalt. Un om care nu-L vede pe Dumnezeu nu are acestă lumină aprinsă christ_pantocrator_sinai_2înlăuntrul lui. Pentru că ochiul inimii, cel cu care poate fi văzut Dumnezeu, nu este deschis. Este murdar, urduros, încleiat. Este tot atât de sensibil ca talpa piciorului. Când acest ochi se deschide, Lumina intră înlăuntrul lui şi îi umple fiinţa până dă pe dinafară. Lumina intrată prin inimă se revarsă pe chipul lăuntric al aproapelui. Şi e o lumină care iubeşte, singura care poate îmbrăţişa şi săruta sufletul celuilalt…

Fără ea rămâne doar atingerea trupurilor cu tot cortegiul de reacţii strict psiho-fiziologice care după o lună sau două dispar transformând doi îndrăgostiţi la nebunie în doi ciocli reci care îşi îngroapă iubirea ca pe un idol care nu mai răspunde la rugăciuni…

Bine, bine vor spune cei vag avizaţi sau apărătorii Ortodoxiei fără vârste spirituale: vederea lui Dumnezeu e desăvârşirea. Nu e la îndemâna oricui. Trebuie mulţi ani, zeci de ani de asceză dură şi călăuzire duhovnicească de mare probitate ca să se ajungă acolo: trebuie să te faci monah sau pustnic! Aceşti oameni încep cu sfârşitul. Şi sfârşitul sperie. Şi de obicei fac asta acei apărători ai Ortodoxiei cărora le lipseşte începutul.

Ochiul lăuntric îl deschid ochii trupeşti. De fapt mintea care priveşte prin ochii trupeşti la Dumnezeu. Căci Dumnezeu a luat trup şi S-a făcut om; tocmai pentru a putea fi văzut de toţi oamenii cu ochii lor din cap. Şi oamenii de azi îl pot privi cu ochii lor de carne în icoane şi-L pot auzi cu urechile lor citind Evangheliile sau ascultând Liturghia. Când mintea, pe baza celor văzute şi auzite, coboară în inimă strigând despre Iisus: Iată-L pe Dumnezeu!, în inima care crede se deschide ochiul ei tainic, ochiul care dă spre cele nevăzute. Dar e deschiderea dureroasă, chinuită, a unui ochi bolnav, infectat de murdăria în care a zăcut, în poate milioanele de imagini murdare cu care lumea ne împroaşcă zi de zi. Şi totuşi, lumina, cu ajutorul unui duhovnic, prin Taina Mărturisirii, pătrunde: mai întâi ca o flacără care începe să ardă şi să mistuie murdăria pe care o dorim curăţită. Şi când focul acesta poate redeveni lumină, inima îi simte căldura dumnezeiască, dragostea. Şi lacrimile de durere amestecată cu mângâiere, curgând, spală ochiul nostru lăuntric. Sunt lacrimile întâlnirii inimii cu Cel care a zidit-o cu ochi care să-L vadă.

Poate cuvintele acestea sunt greoaie, poate imaginile plăsmuite din ele sunt stângace şi neclare. Poate limbajul e învechit. Un lucru însă se cuvine reţinut: priviţi Crucea până vedeţi dragostea lui Iisus! Ascultaţi-i cuvintele până Îi auziţi glasul! Apelaţi la ajutorul Bisericii pentru asta! Atunci sigur ochii şi urechile inimii au început să se deschidă. Şi puteţi, în sfârşit, să-l auziţi şi să-l vedeţi pe omul din faţa voastră. Aşa cum este…

Ca să poţi iubi cu adevărat ai nevoie de o inimă curată. Şi numai Hristos ţi-o poate dărui. Pentru că numai El poate ierta păcatele şi numai Sângele Lui curăţeşte de orice întinăciune.

Dacă chiar vrei să fii fericit…

Cum să combatem deprimarea?

De multe ori, când ne simțim deprimați, încercăm să depășim această stare prin orice mijloc posibil, mai cu seamă încercând să căutăm orice formă de divertisment. O asemenea acțiune va fi sortită eșecului, de cele mai multe ori. Asta nu înseamnă nicidecum că este greșit a căuta să ne amuzăm prin intermediul oricărui fel de divertisment disponibil, televizat sau nu, doar că nu vom putea depăși în acest fel sentimentele de depresie și supărare care ne încearcă.

Sfântul Teofan explică:

Divertismentul, în special cel de calitate, crește starea de depresie de care suferim, deoarece deși el nu este păcătos în sine, totuși nu poate mulțumi pe deplin inima. În mod general vorbind, inconsecvența sentimentelor ne este specifică. Este foarte important ca noi să renunțăm la acest neajuns și să-l depășim, conștienți fiind de faptul că un singur lucru rămâne mereu același: cea mai importantă decizie pe care trebuie să o luăm în toată viața noastră, adică scopul vieții noastre trebuie să fie unirea cu Dumnezeu în Împărăția Sa, adică mântuirea sufletului. 

tv-divertismentÎn zilele noastre cel mai mult din timpul nostru liber îl ocupăm cu divertismentul de orice fel, ca de exemplu jocurile pe calculator, navigarea pe internet, filme și emisiuni T.V. Important este să privim aceste distracții doar ca o opțiune de a ne petrece timpul liber, fiind mereu în deplin control asupra lor, adică asupra duratei pe care o dedicăm acestor activități, evitând să ajungem dependenți de ele.

Adevărata satisfacție o obținem doar printr-o relație sinceră și adevărată cu Dumnezeu. Sfântul Teofan zice așa:

Dumnezeu caută la inima omului și îl cheamă pe el totdeauna, iar inima răspunde chemării lui Dumnezeu și dorește ca El să vină și să se sălășluiască în ea. Căci fără Dumnezeu ea nu este niciodată împlinită, este plictisită… Uită-te în inima ta și vezi în ce stare este ea. Poate așa vei găsi ușa care duce la pacea lui Dumnezeu.

Deci cum găsim oare această ușă din inima noastră, de care vorbește Sfântul Teofan și care duce la pacea lui Dumnezeu? Pentru cei ce cred în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, una din aceste căi, care a fost verificată de-a lungul secolelor este rugăciunea. În fiecare zi, fixează-ți un program strict de rugăciune, dimineața și seara. Asigură-te că pe langă acest program de rugăciune vei practica și rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Rugăciunea zilnică este esențială pentru a stabili o legătură sinceră și adevărată cu Dumnezeu; ea îți va aduce, cu siguranță, pacea interioară pe care o cauți, și îți va umpe golul din inima ta.

Odată ce vom fi în legătură cu Dumnezeu, nu vom experimenta decât bucuria cea adevărată, care izvorăște din dragostea Lui necondiționată pentru noi. Când vom vedea deschisă acea ușă din inima noastră, vom putea primi și noi Harul Său în mod liber și vom putea urma poruncilor Lui, așa cum El ne îndeamnă, devenind și noi ca Hristos, adică ascultători față de voia Tatălui Ceresc.

traducere şi adaptare: Ștefan Adăscălițe
sursa: http://orthodoxwayoflife.blogspot.ro

Plânsul este o trecere dincolo de viața de patimi

Cel ce se pocăiește cu adevărat este de două ori binecuvântat, fiindcă el este atât un om curat cu inima, cât și plângător. Răsplata sa este, de asemenea, îndoită; Îl va vedea pe Dumnezeu și va fi mângâiat, după cum va voi Dumnezeu. Doar cei care au atins această stare binecuvântată pot să înțeleagă chipul acestei mângâieri. Plânsul este o trecere dincolo de viața de patimi, într-o stare de nepătimire, și este “necunoscut de marea majoritate a oamenilor”. Cel ce se pocăiește cu adevărat este de două ori binecuvântat, fiindcă el este atât un om curat cu inima, cât și plângător. Răsplata sa este, de asemenea, îndoită; Îl va vedea pe Dumnezeu și va fi mângâiat, după cum va voi Dumnezeu. Doar cei care au atins această stare binecuvântată pot să înțeleagă chipul acestei mângâieri. Monahul care plânge cu adevărat pentru păcat este definit de alegerea pe care a făcut-o, anume să-L caute pe Dumnezeu, iar nu pe Mamona. El devine un spectator, un strain față de lume:

Jeluitor este cel ce își petrece toate zilele vieții sale în foame și sete, din nădejdea bunătăților viitoare. Monah este cel ce petrece în afara lumii și cere pururea lui Dumnezeu să dobândească bunătățile viitoare. Bogăția monahului este mângâierea ce vine din plâns și bucuria cea din credința care strălucește în cămările minții”.

Un astfel de plâns este diferit de experiența obișnuită a întristării neevlavioase sau neduhovnicești, care este o deziluzie ce rezultă din patimile lumii. Întristarea din străpungere este tăioasă. Este răspunsul celui chinuit de remușcarea pricinuită de o anumită moarte, cea a sufletului, căci acesta a fost “omorât de păcate…Sufletul e omorât de păcate și zace înaintea ta și el e mai mult pentru tine decât lumea și nu ai nevoie de plâns?”.

Dar dacă această moarte este urmată de moartea sinelui, pentru Hristos, atât trupul, cât și sufletul vor fi în armonie cu noua viață a Împărăției. Plânsul este expresia exterioară a stării lăuntrice a monahului, care include și bucuria ce strălucește lăuntric. Plânsul unește atât lăuntricul și exteriorul, cât și contradicția aparentă dintre întristare și bucurie. Este o activitate unificatoare.

Acesta este plânsul despre care se scrie în Fericiri: monahul ca plângător nu doar că jelește pierderea harului monk cryinglui Dumnezeu ca urmare a păcatului, dar străpungerea îl face să tânjească după răsplata celui cu inimă curată, adică vederea lui Dumnezeu. Plânsul înseamnă la fel de mult restaurarea trupească a celui ce se pocăiește prin aducerea la starea celor care caută dreptatea, cât și întristarea pentru faptul că este lipsit de înrudirea cu Dumnezeu. Această bucurie este una sfântă și subtilă, și nu trebuie confundată cu buna dispoziție a celui ce petrece fără discernământ: este o beție sobră cu Dumnezeu, nu e intoxicația produsă de vin. Un astfel de plâns și bucuria care îl urmează este centrată mai degrabă pe nădejdea viitoare decât pe deznădejdea din cauza greșelilor din trecut. Aceasta este epifania exterioară a locurilor tainice aflate adânc înăuntrul psihicului omenesc.

(Hannah HuntPlânsul de-bucurie-făcător. Lacrimi de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia,2013, pp. 250-251)

Sfaturi către un pediatru

Altădată l-a întrebat pe același pediatru:

– Cum îi consulți pe copii?

– Așa… răspunse acela.

– Fii atent la mine. În clipa când consulți  un copilaș, să te rogi lăuntric, spunând «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-l pe robul Tău».

(Spunând aceasta Părintele respiră adânc, deschizându-și brațele).

par.porfirieIată, astfel, cu inima deschisă, te vei ruga pentru fiecare copilaș. E un suflețel pe care Dumnezeu l-a trimis în mâinile tale. Iar în timp ce-ți pui mâna pe căpșorul lor, să te rogi fierbinte lăuntric, iar Harul lui Dumnezeu va atinge suflețelul copilului.

Toate acestea sunt taine. Ceilalți n-ar înțelege nimic din ele.

Îi vei da copilului medicamente conform științei tale, dar, în cele din urmă, copilașul va fi tămăduit de Hristos, Căruia vă veți ruga și tu și părinții săi. Crezi ce-ți spun?

Altădată i-a spus:

– Văd că nu îi consulți pe copii așa cum ți-am spus. Te mănâncă rutina și uiți de tine. Măi, dăruiește-te lui Hristos și dăruiește-I lui Hristos aceste mici făpturi, prin rugăciunea ta, ca să le sfințești!

Ai văzut, Hristos a tămăduit  folosind simțurile, fie luând mâna, fie atingând ochii sau limba. Tot astfel să faci și tu.

Luând în brațe un copil mic sau prinzând mâna celui mare, prin rugăciunea ta intensă și fierbinte, îndreptată spre Hristos, îi atinge harul lui Dumnezeu. Nu același lucru îl face oare orice preot în timpul fiecărei taine?

Ca să vină harul Sfântului Duh, își pune mâna pe capul celui care se spovedește, se hirotonisește, se căsătorește sau se botează.

Rugăciunea este o forță tainică ce se transmite în chip tainic sufletului celuilalt.

(Agapie MonahulFlacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea Părintele Porfirie, Editura Bunavestire Bacău, 2005, pp. 104-105)

pantocrator


Categorii

Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “TRAIM UN CRESTINISM-SUROGAT?/ Adevarata fericire/ Deprimarea nu se combate cu divertisment (Recomandari duhovnicesti)

  1. Pingback: Parintele Ioan Buliga: ROBIA DIN IADUL DEPRESIEI -
  2. Vremuri grele! … dar, vom supravietui! Problema e … ce facem dupa!?

  3. “Iată-L pe Dumnezeu!, în inima care crede se deschide ochiul ei tainic, ochiul care dă spre cele nevăzute. Dar e deschiderea dureroasă, chinuită, a unui ochi bolnav, infectat de murdăria în care a zăcut, în poate milioanele de imagini murdare cu care lumea ne împroaşcă zi de zi.”

    “Divertismentul, în special cel de calitate, crește starea de depresie de care suferim, deoarece deși el nu este păcătos în sine, totuși nu poate mulțumi pe deplin inima.”

    “In so far as the culture industry arouses a feeling of well-being that the world is precisely in that order suggested by the culture industry, the substitute gratification which it prepares for human beings cheats them out of the same happiness which it deceitfully projects.”

    “Triviality is evil – triviality, that is, in the form of consciousness and mind that adapts itself to the world as it is, that obeys the principle of inertia. And this principle of inertia truly is what is radically evil.”

    “The darkening of the world makes the irrationality of art rational: radically darkened art.”

    “Art is magic delivered from the lie of being truth.”

    “Love you will find only where you may show yourself weak without provoking strength.”

    ― Theodor W. Adorno

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare