INTRAREA LUI HRISTOS IN CETATEA MORTII/ A doua viata a lui Lazar cel inviat/ IMPORTANTA MARTURISIRII PATIMILOR/ “Doamne, treci la volan, ca eu nu mai pot…”/ PIZMA ucigasa: PONEGRIREA FRATELUI, razboiul cu Dumnezeu/ DOMNUL CARE NE DUCE POVARA si “DOMNUL-EU”

13-04-2014 18 minute Sublinieri

DOMNUL CARE NE DUCE POVARA si “DOMNUL-EU”

De ce NU se fac PARASTASE in Joia Mare?

Floriile-Icoana

“…ei mureau de golul din inimile lor (…) cădeau vlăguiţi şi rămâneau aşa, închişi ca într-o închisoare fără zăvoare… Fiindcă toţi erau ferecaţi cu acelaşi lanţ de întuneric.(…) Se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului ce avea să-i înghită, şi ei pentru ei înşişi erau mai grea povară decât acel întuneric.” (Înţelepciunea lui Solomon)

Iisus intră azi în cetate. O cetate în care stăpâneşte cultura morţii.

Ce este cultura morţii? Este rezultatul uciderii lui Dumnezeu în inima oamenilor şi înlocuirea Lui cu satana. Care, nefiind Dumnezeu, oricât ar vrea şi s-ar strădui, nu poate da viaţă. Satan este asemenea regelui Midas din mitologia greacă, rege blestemat ca tot ce atinge să se prefacă în aur. Tot aşa Satan este blestemat ca tot ce atinge să moară.

Dar Satan nu este doar ucigaş, ci şi viclean. Aşa că a găsit o metodă de a ascunde faptul că domnia lui înseamnă domnia morţii. Soluţia lui este s-o dea drept viaţă. Iar instrumentul miraculos al acestui travesti, al acestei malefice alchimii existenţiale, este ideologia. Deci, mijlocul prin care moartea este promovată ca viaţă, euthanasia ca milă, pornografia ca dragoste, boala ca sănătate, egoismul ca  libertate, avortul ca rod al iubirii, devianţa ca normalitate şi sedarea ca fericire se numeşte CULTURA MORŢII. Aceasta şi-a supus politica, cultura şi massmedia contemporană. De la cel mai modest clip publicitar şi până la ultima capodoperă literară, totul îi aparţine; tot ceea ce nu mărturiseşte pe Hristos, voluntar sau involuntar lucrează pentru marea hipnoză ideologică globală care stă la baza culturii morţii.

IISUS intră azi în cetate. Armata Lui e formată dintr-un singur om: Lazăr. Un înviat din morţi. Dovada vie, concretă a puterii cu care a venit IISUS…

Evanghelia este “ a-L cunoaşte pe El şi puterea învierii Lui” cum spune un alt înviat, Apostolul Pavel. Şi acesta e un fost slujitor al culturii morţii. Înainte de a-L întâlni pe Iisus mergea ca să ucidă, ca să-l slujească pe satan în Numele lui Dumnezeu. Orice religie fără Hristos, fără cunoaşterea Lui dovedită printr-o înviere morală şi duhovnicească şi prin bucuria mărturisirii Lui, este parte a culturii morţii.

IISUS intră de Florii în cetatea care nu vrea decât să-l convertească şi pe El la cultura morţii. Vrea să adauge puterea Lui la puterea ei. El intră în cetate ca în gura Balaurului. Dar Balaurul înghiţindu-L va fi sfâşiat….

Inimile noastre sunt guri ale acestui Balaur. De aceea, cum spune IISUS, din ele ies necurăţii, curvii, hule, crime…

Inimile noastre aparţin culturii morţii. Singura scăpare este ca IISUS, intrând în cetate, să intre în ele.

Le va sfâşia ca nişte coconi negri în care sufletele noastre au devenit viermi. Care, fără Hristos, vor deveni apoi pui de Balaur.

Numai sfâşiate de IISUS inimile noastre ne vor elibera sufletele. Numai sfâşiate de dragostea, smerenia şi blândeţea Lui vor redeveni inimi de oameni…

Noi nici nu ştim ce este libertatea… O ştie Lazăr şi de aceea zâmbeşte. Chiar dacă e conştient că cetatea îl primeşte cu gândul de a-l ucide. El ştie că cel In care trăieşte şi domneşte IISUS nu mai poate fi înlănţuit, că e mai mult decât biruitor prin Acela care îl iubeşte….

Şi a cărui iubire a primit-o, să-i pulseze în piept, în locul inimii lui întunecate şi reci…

  • Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: Despre un om care a murit de două ori, trăind trei vieți

Cu pași repezi ne apropiem de sâmbăta lui Lazăr, rânduită de Biserică înaintea Duminicii Floriilor. Cele două sărbători constituie de fapt limita, dar și liantul, ce unește Postul Păresimilor cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos. Împreună alcătuiesc o preafrumoasă prevestire a bucuriei și luminii neînserate a praznicului celui mare al Învierii Mântuitorului. Despre minunata întâmplare a învierii lui Lazăr nu se pomeneşte decât în Postul Mare ori în unele biserici când, deși tipicul nu prevede, la rânduiala de înmormântare se adaugă fragmentul din Evanghelia de la Ioan unde se relatează înfricoșătoarea minune. De Lazăr, cel a patra zi ieşit din mormânt, ne amintim la toate slujbele de pomenire pentru cei adormiți, căci în formula de încheiere, numită apolis, preotul pomenește și pe fericitul mort înviat, care a cunoscut iarăși moartea și va învia la sfârşitul veacurilor, împreună cu noi toți. Se cuvine să facem o precizare foarte importantă: între învierea lui Lazăr și cea a Domnului există o deosebire fundamentală. Pe amândouă le numim folosind același substantiv, însă ele se diferențiază esențial. Lazăr nu s-a reîntors printre cei vii cu puterea sa, ci Iisus, Stăpânul Vieții, l-a readus la existenţa biologică, supusă din nou bolii și pierzării. Așadar, potrivită ar fi denumirea de reanimare, revenire la viața firească oricărui pământean. Când vorbim de Învierea Domnului, lucrurile stau cu totul altfel: Hristos S-a ridicat din moarte prin forțe proprii, iar viața de după înviere era una nouă, duhovnicească, nepieritoare. De aceea imnul pascal invierea-lui-lazarglăsuiește: „Hristos a înviat”, deci nu L-a înviat altcineva, vreo putere exterioară ființei Sale. Ni se pare interesant să ne gândim la perioada petrecută de Lazăr pe „tărâmul celălalt”: patru zile, chiar mai mult decât Marele Răstignit. Pe când Iisus, coborând cu sufletul în iad, a zdrobit lanţurile morții, binevestind drepților Lumina, Lazăr a rămas cu sufletul acolo, îngrozindu-se de muncile înfricoșătoare la care se supun cei osândiţi. Tradiția afirmă că, odată revenit în lumea aceasta și întrebat adeseori „Cum este? Ce ai văzut dincolo?”, Lazăr nu a izbutit să mărturisească nimic, căci limba nu reuşeşte să zugrăvească vreuna dintre cutremurătoarele imagini. Tot din tradiție știm cât de profund l-au marcat priveliștile stăpânirii întunericului: după ce sufletul i s-a întors în trupul ce zăcea de patru zile în mormânt, redându-i vitalitatea, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată, deși va fi avut și motive binecuvântate. Sinaxarele spun că el a trăit încă vreo 30 de ani: o „a doua viață”, o existență dedicată în exclusivitate Celui ce l-a scos din infern. Nici până a fi mușcat de fiorul morții Lazăr nu era străin de prezența și învățătura Domnului; Triodul îl numeşte chiar „prietenul lui Hristos”. Cu toate acestea, am putea lua în calcul probabilitatea ca el să fi gândit precum una din surorile lui, Marta, care, în dialog cu Mântuitorul, și-a exprimat oarece îndoială în puterea Lui, reproșându-i: „Doamne, dacă ai fi fost aici fratele meu n-ar fi murit”.

Revenind la debutul „celei de-a doua vieți”, cel care s-a înfricoșat de muncile iadului, a trăit permanent cu uriaşa povară, căci, se pare, nu i s-a îngăduit să vorbească despre ce văzuse. Cu siguranță că au existat încă de pe-atunci nenumăraţi curioși, doritori să afle ce și cum. Dar Lazăr a tăcut, crezând în dumnezeirea Izbăvitorului său. După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creștinilor, a plecat în insula Cipru, însoțit de Marta și Maria, surorile lui. Mulți dintre adversarii Domnului doreau numaidecât uciderea sa: oare cine ar fi mărturisit mai viu despre puterea Învățătorului decât cel ce șezuse în mormânt patru zile, încât trupul începuse a i se descompune? Odată înviat, Lazăr reprezenta dovada incontestabilă a dumnezeirii lui Iisus Hristos: zăcuse mort, dar acum trăia. Iar martorii nemaiauzitului  eveniment erau prea mulți ca să fie reduși la tăcere.

Stabilit pe meleagurile cipriote, la puţin timp a primit vizita Sfântului Apostol Pavel însoțit de ucenicul său, Barnaba, care l-a hirotonit episcop al Ciprului. Ca arhipăstor, cu smerenie și nezdruncinată credință, L-a mărturisit prin cuvânt și faptă pe Cel Ce l-a scos din gheara morții, conștient fiind că va veni vremea despărțirii din nou de lumea materială, pentru a gusta bucuria părtășiei din veșnicie – în cazul lui, „cea de-a treia viață”. Nu știm dacă dreptul Lazăr a lăsat ceva scris, dar ne închipuim lesne cu cât patos vorbea despre Prietenul său. Cu tărie în cuvânt, îndemna păstoriții să lucreze la mântuirea lor, râvnind la „un colțișor de rai”, după cum ar spune un părinte drag nouă tuturor, Cuviosul Paisie de la Sihla.

Înainte de a-și începe drumul spre Casa Tatălui Ceresc, Lazăr a dorit s-o revadă pe Fecioara Maria. De aceea a trimis o mică ambarcațiune ca s-o aducă în Cipru. Buna Maică, însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul, i-a împlinit dorința. Pe mare s-a iscat o furtună şi, în loc să acosteze în Larnaca, unde se găsea Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos, pe-atunci dominat de credințele deșarte în timp ce templele păgâne dominau întreaga regiune. Tradiția spune că atât Fecioara Maria cât și Apostolul Ioan au predicat Cuvântul  lui Hristos, s-au rugat și au stăruit pentru luminarea celor ce încă nu primise vestea cea bună. Folosințele misiunii lor au fost uriașe doar dacă ne gândim că Athosul a devenit „țară a monahilor”, fiind supranumit Grădina Maicii Domnului. De la Athos, Preasfânta Fecioară a ajuns în Cipru, întâlnindu-l pe statornicul ucenic al Fiului ei, dăruindu-i, potrivit tradiției, un omofor lucrat de binecuvântate sale mâini. La sfârșitul călătoriei pământești, Lazăr, cu dor nestins după Prietenul său, a adormit, fiind îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormânt s-a ridicat o mică biserică, dar, pe la anul 890, împăratul Leon Înțeleptul, având o adâncă evlavie către Sfânt, i-a mutat moaștele la Constantinopol, zidind în locul bisericuței originare una impunătoare, care poate fi admirată și astăzi.

Pe lângă corvoada pregătirilor din zilele premergătoare sărbătorilor pascale, să medităm mai îndelung la acest moment de dinaintea Sfintelor Pătimiri ale Răscumpărătorului nostru, ca să înțelegem că învierea lui Lazăr o prefigurează atât pe cea a Mântuitorului, cât și pe cea de obște, căci toți vom învia. Dar, ca să stăm la masă cu Domnul precum Lazăr, cade-se a ne strădui să devenim prietenii Lui.

Arhim. Mihail Daniliuc: De ce nu se fac parastase în Joia cea Mare?

Vremea celor 40 de zile de post se apropie de epilog. Fiecare am încercat să postim, să ne rugăm, să ne apropiem mai mult de Cer, dar și să coborâm Cerul în ființa noastră, împlinind cele de cuviință statornicite cu înțelepciune de Biserică. Una din grijile dominante ale perioadei o reprezintă și rugăciunile sau pomenirile de obște pentru cei adormiți. Cu dragoste și grijă, am așternut numele repausaților din neamurile noastre în pomelnice, purtându-le către altar, însoțite de lumânări, tămâie ori prescuri, spre a fi pomenite la Sfânta Proscomidie, Dumnezeiasca Liturghie și slujba parastasului. Dar neuitarea celor mutați în veșnicie nu s-a rezumat doar la acest gest liturgic: credincioșii au așezat pe mese colaci, colivă ori alte ofrande, dăruind hrană, îmbrăcăminte, medicamente celor aflați în nevoi și suferințe, adăugând numeroase alte fapte bune făcute în numele celor dragi duși pe celălalt tărâm. Prin toate ne arătăm iubirea către Dumnezeu, manifestată prin neuitarea și dragostea față de cei plecați dintre noi. Dar slujbele pentru cei adormiți pot fi, deopotrivă, un îndemn de a cugeta profund la moarte, socotită de Sfinții Părinți drept „cea mai înaltă filozofie a vieții”.

Copil fiind, îmi amintesc de grija mamei ori a bunicilor de a împlini îndătinata rânduială, care se sfârșea în sâmbăta lui Lazăr, când obișnuiau să spună: „ducem colivă la biserică, fiindcă astăzi ies slujbele pentru cei adormiți”. Nu înțelegeam semnificaţia „ieșirii” – de fapt însemna terminare, sfârșit – dar am reținut pregătirea lor atentă, deosebită. Mai târziu am aflat că încheierea sfintelor oficieri se face, în numeroase locuri, chiar în Sfânta și Marea Joi.

Nu știm de ce au apărut astfel de diferențe, deși, în mod normal, ar trebui păstrată o unitate liturgică în întreaga Biserică. În asemenea condiții, se iscă întrebarea: Când se sfârșesc parastasele din Postul Mare: în sâmbăta lui Lazăr ori în Sfânta și Marea Joi din săptămâna Sfintelor Pătimiri? Potrivit tipicului bisericesc, în nici una din cele două zile.

Conform învățăturilor Triodului, consemnate și în manualele de liturgică, pomenirea celor adormiți se săvârșește doar în sâmbăta a doua, a treia și a patra din Postul Mare. De ce? Deoarece în sâmbăta primei săptămâni îl pomenim pe Sfântul Teodor, iar în a cincea o cinstim în chip deosebit pe Sfânta Fecioară Maria (amintim că vineri seara se slujeşte denia acatistului Bunei Vestiri, care în fapt reprezintă utrenia zilei următoare). Triodul, cartea cuprinzând rânduielile specifice Postului Mare, după slujba pentru cei răposați din sâmbăta a doua, amintește că „în acest chip se face slujba pentru cei morți în trei sâmbete ale Sfântului Post, când nu cade nici unul din cele trei praznice: ale Sfântului Ioan Înaintemergătorul, al Sfinților 40 de Mucenici sau Bunavestire”. Una din primele cărți de liturgică din teologia românească, a lui Vasile Mitrofanovici, întemeietorul Teologiei Practice românești, reiterează același lucru: prima sâmbătă din post este rezervată proslăvirii Sfântului Teodor Tiron, a cincea, preacinstirii Maicii Domnului, iar a șasea, învierii lui Lazăr. Pomenirea morților în doar cele trei sâmbete amintite ne-o confirmă însăși citirea pericopelor evanghelice la dumnezeieștile liturghii din zilele cu pricina: în sâmbăta a doua, a treia și a patra, Triodul menționează: „la Liturghie se pun Fericirile glasului, prochimenul zilei și al morților, Evanghelia de la Marcu și alta, a morților, de la Ioan”. În sâmbăta din săptămâna a cincea, bunăoară, aceeași carte ne învață: „La Liturghie: Apostolul zilei din Epistola către Evrei și al Născătoarei de Dumnezeu din aceeași epistolă. Evanghelia zilei, de la Marcu și alta, a Născătoarei de Dumnezeu de la Luca”. Se înțelege lesne că nu se fac referiri la nici un text biblic specific pomenirii morților. Cele prezentate constituie informații „tehnice” adresate preoților și cantorilor, îndrumându-i spre a rândui lecturile biblice la sfintele liturghii în conformitate cu sărbătorile din astfel de zile. Dar și credincioșii pot învăța din adnotările Triodului că pomenirile pentru cei adormiți nu au loc în toate sâmbetele Postului Mare – asta dacă dorim să respectăm rânduielile tipiconale fixate de Sfinții Părinți. În practică, însă, în fiecare sâmbătă din Postul Paștelui s-a împământenit tradiția de a oficia slujbe pentru cei adormiți. Ba mai mult, însemnarea „pomenirea morților” s-a trecut în calendare la fiecare din cele șase sâmbete din post, generalizându-se oarecum această cutumă. Corect ar fi ca ea să se facă doar după reglementarea canonică dată de Sfântul Sinod. Acum să nu creadă cineva că Biserica oprește de la săvârşirea faptelor bune și a rugăciunilor făcute acasă pentru rudele noastre repausate chiar și în sâmbetele neîngăduite pentru pomenirea de obște a morților. Dar se cade să luăm aminte la cele statornicite de Biserică, tocmai spre a sublinia importanța anumitor celebrări așezate în Sfântul și Marele Post. Fiecare preot va da socoteală de respectarea ori ba a prevederilor tipiconale.    

Însă, a săvârși slujba parastasului și în Sfânta și Marea Joi mi se pare de-a dreptul nepotrivit. De ce? În primul rând, astfel de slujbe nu sunt reglementate de nici o carte de cult ori cu rânduieli tipiconale. În al doilea rând, din cauza faptului că în fiecare zi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, tot ceea ce auzim și vedem duhovnicește, tot ceea ce trăim este „mare și sfânt”, reprezentând participarea noastră la suferința Marelui Răstignit – Hristos Domnul. Părintele profesor Viorel Sava, de la Facultatea de Teologie din Iași, într-una din cărțile publicate, În Biserica Slavei Tale, vol. I, spune că „Săptămâna Sfintelor Pătimiri este o perioadă de priveghere, de meditație și de așteptare… ca Hristos să vină spre pătimire, moarte și Înviere”. De aceea întreg programul liturgic al săptămânii premergătoare sărbătorii pascale Îl are în centru pe Mântuitorul nostru. Iar dacă într-un an s-ar întâmpla ca în cadrul ei să cadă o sărbătoare cu ținere (Sfântul Gheorghe, cel mai frecvent) atunci slujba sfântului se cântă, de obicei a doua zi de Paști. Carevasăzică, dacă nu se îngăduie săvârșea slujbei unui sfânt în Săptămâna Mare, cu atât mai puţin se cuvine să facem parastase pentru adormiți.

Numai urmând rânduiala Bisericii, vom putea trăi intens zilele dramatice ale Sfintelor Pătimiri și morții Domnului Hristos, conștientizând importanța pregătirii, a solidarizării cu Izbăvitorul nostru, ca să împlinim ce spune cântarea: „astăzi mă îngrop împreună cu Tine Hristoase, și mâine înviez împreună cu Tine în duh”.

Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa

Pe lângă alte încercări, diavolul încearcă cu duhul întristării sufletul creştinului care duce o viaţă duhovnicească. Bătrânul Daniel zicea referitor la acest subiect: „Tristeţea cucereşte sufletul nu prin forţă şi înlănţuire – cum face de obicei diavolul – ci printr-o pânză imaginară fină care acoperă sufletul în aşa fel că toate puterile lui devin reci şi insensibile. Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa, îi ia minţii capacitatea de a avea gânduri salvatoare”.

E nevoie de atenţie pentru a înfrunta ispitele. Bătrânul Amfilohie spunea referitor la acest subiect: „Dacă cineva aruncă cu piatra într-un câine, acesta, în loc de a se arunca asupra celui ce a dat piatra, se aruncă asupra pietrei pentru a o muşca. Noi facem la fel. Ispititorul trimite o persoană pentru a ne ispiti fie printr-un cuvânt, fie printr-o atitudine şi, în loc de a ne arunca asupra celui ce a aruncat piatra, adică asupra ispititorului, noi muşcăm piatra, adică pe fratele nostru pe care l-a folosit vrăjmaşul!”

Acelaşi Bătrân insista: „În ceasul ispitei, noi trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm. Ispititorul este mare expert: are munţi întregi de mijloace! Ispititorul nelinişteşte, creează stări de apăsare şi de lupte exterioare. El cunoaşte nenumărate viclenii. El face pe om să se îndoiască. De aceea noi naufragiem adesea. Când trecem prin încercări, harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. Încercaţi de ispite, constatăm cât de slabi suntem şi, smerindu-ne, atragem harul lui Dumnezeu. Vânturile ispitelor, în această situaţie, nu ne vor afecta şi nu ne vor putea face nimic”.

(Î.P.S. Andrei AndreicuţMai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 124-125)

Să-i facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru

Să-i facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situații pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate face nimic. (…) Se întâmplă de multe ori în viață, sau în zi, să intrăm într-o situație fără ieșire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai știu pe unde să o iau!”. Și veți vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat… Cu o condiție: să lăsăm totul deoparte și să zicem: „Fă Tu asta!”.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 25-26)

Să nu ne ascundem gândurile în fața părintelui duhovnic

Nu te lenevi de rugăciunea ta şi să nu cleveteşti pe nimeni.

Mers-am odinioară la oarecine din Părinţi şi l-am întrebat pe el, zicând: „De va avea cineva vreun gând, şi se vede pe sineşi [deja] biruit, şi, de multe ori citind cele ce au zis Părinţii despre un gând ca aceas­ta, se ispiteşte a-l îndrepta pe acesta, dar nu poate cu niciun chip, ce este mai bine: a vesti gândul oarecăruia din Părinţi sau a se sârgui a face cele ce a citit, îndestulându-se cu a sa conştiinţă?” Răspuns-a bătrânul:

„Dator este a vesti la un om ce-l poate folosi pe el, şi a nu îndrăzni de sine, că nu poate cineva să-şi ajute luişi, mai vârtos atunci când de patimi este împilat. Că mie, zice, tânăr fiind, una ca aceasta mi s-a întâm­plat:

spovedanie Hristos icoanaAveam patimă sufletească şi mă biruiam întru dânsa; dar, auzind de Avva Zinon că pe mulţi, aşa având, i-a tămăduit, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui, iar Satana mă împiedica, punându-mi în gând: «Că de vreme ce ştii ce eşti dator a face, fă precum citeşti. Şi dar ce mergi să osteneşti pe bătrâ­nul?» Deci, când mă sârguiam a merge şi a vesti lui, războiul se uşura de la mine prin meşteşugul vicleanului care-l uşura tocmai ca să nu mă duc, iar dacă mă supuneam a nu merge, iarăşi de patimi mă stăpâneam, şi aceasta multă vreme mi-a meşteşugit-o mie vrăjmaşul, nelăsându-mă a mă mărturisi bă­trânului, încă de multe ori am şi mers la bă­trânul vrând a-i spune lui cugetul, şi vrăjma­şul nu mă lăsa, aducând ruşine în inima mea şi zicând: «Că de vreme ce ştii cum trebuie să te tămăduieşti pe sineţi, ce trebuinţă este să mai spui şi altcuiva? Că doar nu te leneveşti pe sineţi, ştiind doar ce au zis Părinţii».

Acestea îmi punea deci în gând po­trivnicul, ca să nu arăt patima la doctor şi să mă tămăduiesc; iar bătrânul cunoştea cum că am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca eu să le mărturisesc pe ele; şi mă învăţa despre dreapta vieţuire, iar apoi mă slobo­zea. Iar mai pe urmă, plângând eu, am zis întru sinemi: «Până când, ticăloase suflete, nu voieşti a te tămădui? Alţii de departe vin la stareţul şi se tămăduiesc, iar tu nu te ru­şinezi, aflându-te aproape de doctor şi ne- mărturisindu-te?» Deci, înfierbântându-mă cu inima, m-am sculat şi am zis întru sinemi că, ducându-mă la bătrânul, de nu voi afla acolo pe cineva, voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu ca să-i vestesc lui gândul. Şi, ducându-mă eu, n-am aflat pe nimeni. Iar stareţul, după obicei învăţându-mă despre mântuirea sufletului şi cum se curăţă cine­va de gândurile cele spurcate, eu, de vreme ce m-am ruşinat şi nu i-am descoperit lui nimic, vrând eu a mă duce, sculându-se el, a făcut rugăciune şi mă petrecea, mergând înaintea mea până la uşa cea din afară. Iar eu, muncindu-mă de gânduri – a spune sau a nu spune bătrânului -, mergând încetişor- încetişor înapoi, iar acela întorcându-se şi văzându-mă muncit de gânduri, mă bate în piept şi-mi zice: «Ce ai? Şi eu sunt om». Iar aceasta zicând, mi s-a părut că mi s-a deschis inima şi am căzut pe faţă la picioarele lui, zicând: «Miluieşte-mă!» Iar stareţul mi-a zis: «Ce ai?» Răspuns-am eu: «Nu ştii ce am?» Răspuns-a acela: «Se cuvine ca tu să spui aceasta».

Iar atunci am spus lui cu ruşine cu de-amănuntul patima mea. Şi el mi-a zis: «Pentru ce mai demult te-ai ruşinat a-mi spune? Nu sunt şi eu om? Vrei însă să-ţi spun totuşi ceea ce ştiu? Nu ai oare trei ani de când vii aici având aceste gânduri şi nemărturisindu-le pe ele?» Iar eu mărturisind şi căzând iarăşi şi rugându-mă şi zicând lui: «Miluieşte-mă pentru Domnul», mi-a zis: «Du-te şi nu te lenevi de rugăciunea ta şi să nu cleveteşti pe nimeni. Deci ducându-mă în chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciu­ nea mea, cu darul lui Hristos şi rugăciunea bătrânului, nu m-am mai supărat de patima aceea.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 100-101)

Să zici rugăciunea în felul tău

Rugăciunea lui Iisus este recomandată, dar trebuie precizate anumite aspecte. Mai întâi trebuie să zici. Lasă la o parte tehnica. Al doilea lucru important este să păstrezi taina.

Rugăciunea lui Iisus este recomandată, dar trebuie precizate anumite aspecte. Mai întâi trebuie să zici. Lasă la o parte tehnica. Al doilea lucru important este să păstrezi taina. Nu faceți ca găina: a făcut și ea un ou și se aude în toată curtea. Mai departe rămâne să se surprindă fiecare pe sine dacă poate să o zică cu mintea în inimă. Au încercat Sfinții Părinți și au reușit. Pe mine mă interesează la vârsta mea și la vârsta tuturor, adică mai mică – să zică rugăciunea cu mintea. Dar e o mare greșeală să o zici cu agitație; cu foarte mult calm trebuie rostită. Dacă la un moment dat ai uitat, nu intra în panică; tot cu calm reîncepi să rostești mai departe. Dumnezeu este permanent iubitor, la El nu există poziții: supărat-nesupărat. Ca o mamă care își vede copilul că învață să meargă, deși se închină într-o parte, totuși e bucuroasă. Și noi, copii fiind, Dumnezeu ne înțelege în unele absențe. Dar nu înseamnă o absență spre păcat, ci că te-au furat alte probleme din viața de toate zilele. S-au scris pe tema asta, a rugăciunii lui Iisus, tratate întregi. Concluzia este ca să zici în felul tău. Există o înzestrare aparte de la Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi, de a spori în rugăciune.

(Avva Arsenie PapaciocDespre viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, Constanța, 2011, p. 96)

Să fim prezenți în rugăciune!

Însă adesea ne rugăm lui Dumnezeu fără atenție, de formă, și socotim că ne-am rugat – dar, de fapt, nici nu am fost prezenți în rugăciune, ci am avut vreo socoteală în minte (poate ne-a ocărât cineva, și cugetăm la asta; sau avem vreun plan al nostru de lucru și îl săvârșim în gând; sau citim ceva… doar că nu suntem prezenți în rugăciune).

Când cerem unui om să facă pentru noi ceva, și știm că este puternic și poate să facă acel lucru, i ne adresăm, cum s-ar zice, cu întreaga ființă și-l rugăm: „Fă-mi asta, și asta. Știu că ai puterea să faci asta”. Așadar, atunci avem deplină încredere în el și îl rugăm. Însă adesea ne rugăm lui Dumnezeu fără atenție, de formă, și socotim că ne-am rugat – dar, de fapt, nici nu am fost prezenți în rugăciune, ci am avut vreo socoteală în minte (poate ne-a ocărât cineva, și cugetăm la asta; sau avem vreun plan al nostru de lucru și îl săvârșim în gând; sau citim ceva… doar că nu suntem prezenți în rugăciune). De aceea a zis Domnul că „Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină lui, în duh și adevăr trebuie a se închina”. (In 4:24). Prin urmare, trebuie să fie prezent duhul.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea VitovnițaCum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 162)

Clevetirea – copilul cel prea iubit al zavistiei

Clevetirea este o fărădelege şi o mare nedreptate pe care o facem împotriva aproapelui. Porunca dumnezeiască spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine!”.

Clevetirea este vorbirea de rău împotriva fratelui, nefiind el de faţă, cu scopul de a-l ponegri măcar de sunt şi adevărate cele spuse (după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare). Clevetirea este o fărădelege şi o mare nedreptate pe care o facem împotriva aproapelui. Porunca dumnezeiască spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine!”. Deci noi dacă vorbim de rău pe fratele nostru de aceeaşi credinţă, oare mai putem zice că iubim pe aproapele nostru? Însă unii dintre noi poate vor căuta să se îndrepteze zicând: „Dacă spun ce este adevărat, oare fac vreo nedreptate cuiva? Cu asta doară nu răpesc nici averea şi nici dregătoria nimănui. Nu am gând rău ca să-i fac vătămare, când vorbesc de cineva. Dimpotrivă, eu caut să-l folosesc, arătându-i neputinţele şi lipsurile, cu durere de inimă!”. Cam aşa caută să se apere cei care clevetesc pe fraţii şi pe vecinii lor. Dar iată ce ne spun Sfinţii Părinţi pentru asta: Când zugrăveşti către alţii greşalele fratelui tău, pricinuieşti o pagubă negrăit de mare, chiar dacă spui adevărul şi chiar când faci aceasta frăţeşte, din compătimire, fară să ai scop a-i face vreo vătămare.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – HozevitulPentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine… Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 369)

Pizma – războiul împotriva lui Dumnezeu

Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma, duce mereu și fără încetare război împotriva dreptății, împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste desăvârșită, iar pizma nu rabdă ca cineva să-i facă vreun bine aproapelui său. Iar când Domnul, Care este dragoste desăvârșită, a tămăduit-o pe femeia cea bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s-a ivit și cel viclean și a început războiul, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva. Pizma neîncetat zavistuiește, pe toți și în toate.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea VitovnițaCum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 122)

Numai Domnul îl înțelege pe om, căci a luat fire omenească

Nimeni altcineva nu ar fi putut să ne mântuiască, în afară de Cel ce ne-a zidit. Domnul ar fi putut să ne mântuiască şi în alt chip, prin puterile şi tăriile Sale. Dar El a luat asupra Sa firea noastră – ca să ne înveţe prin pilda Sa de viaţă, ca să luăm pilduire de la El, ca să îl putem accepta. Dacă ne-ar fi mântuit în alt chip, am fi răspuns de îndată: Tu eşti un Dumnezeu Atotputernic, la Tine toate sânt cu putinţă – Tu nu ai fost om, aşa cum sânt eu, ca să simţi foamea şi setea, durerea şi întristarea!

De aceea a luat Domnul asupra Sa omul întreg. Şi Apostolii, în Sfintele Scripturi, înfăţişează viaţa Mântuitorului Hristos şi spun că El a avut în viaţă mai multe ceasuri de mâhnire, decât de bucurie. Nimeni nu L-a văzut vreodată să râdă, aşa cum noi râdem când vedem ceva ne aduce bucurie, ci întotdeauna a fost întristat din pricina faptelor noastre şi pe toate le-a luat asupra Sa. Când a luat fire omenească, a luat asupra Sa întreaga povară a neamului omenesc – şi până în ziua de astăzi El duce asupra Sa povara omenirii. Dar iată ce facem noi! Nu L-am înţeles, deşi a fost om ca şi noi – întru toate în afară de păcat, fără îndoială.

(Starețul TadeiPace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 62)

Prin răbdare ne mântuim sufletul

Domnul ne-a spus că prin răbdare ne mântuim sufletul. În viața aceasta, după cum vedem, îi lovesc multe necazuri și pe cei dreptcredincioși, și pe cei necredincioși, și pe cei drepți, și pe cei ce păcătuiesc – toți trecem prin suferințe, și acestea sunt un mijloc de a învăța să biruim totul cu pace. Nu avem o putere a noastră, dar Domnul nostru are. Se cuvine să cădem către El din inimă, și ne va da putere să biruim totul cu pace, căci în viața aceasta se cuvine să ne ridicăm mai presus de toate lucrurile mărunte care tulbură pacea lăuntrică. Iar atenția noastră asupra acestui lucru este slabă.

Pacea noastră lăuntrică este atât de tulburată de nedreptățile pe care le vedem pretutindeni și în tot locul; adesea, la necaz, noi înșine săvârșim nedreptăți. Credem că săvârșim un lucru drept, pe când, de fapt, el se vădește a nu fi drept – nu suntem pe calea cea dreaptă. Se cuvine ca aceia ce sunt uniți cu Domnul să biruiască cu pace toate aceste întâmplări ale vieții ce ne distrug pacea lăuntrică, se cuvine ca neliniștea cea de dinafară să nu mai pătrundă în noi, ci să avem neîncetat pace lăuntrică.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea VitovnițaCum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 153-154)

Domnul-Eu

Domnul ne-a arătat cum trebuie să fim: smeriți, umili, supuși voii lui Dumnezeu. Dar noi vrem să facem toate după socotința noastră. Ne chinuim pe noi înșine, ne muncim și nu împlinim nimic! Lumea aceasta nu poate fi precum vrem noi. Și Domnul-Eu se mânie atunci mult, căci nu este precum crede el. Iată, ne chinuim pe noi înșine – și eu singur îmi sunt vinovat. Nu m-am smerit, nu m-am unit cu Domnul, ci privesc în inimă – și, oricând aș privi, îl văd pe acest Domn-Eu. Când, pe deasupra, mai vine ispita și-și înfige cuțitul, ne înjunghie și ne face rană mare… Vedeți cât de mult trebuie să ne tămăduim, cât trebuie să ne smerim, cât trebuie să cădem la Domnul așa, în chip simplu?

(Starețul Tadei de la Mănăstirea VitovnițaCum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 130)

Să despărțim dragostea de patimă!

Dar noi, pentru că suntem materialnici și necurățiți, de îndată ce vrem să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru, o amestecăm cu patima trupească. Trebuie să despărțim dragostea de patimă. Să lăsăm deoparte patima, căci este înrâurire a vrăjmașului! Trebuie să hărăzim grija noastră dragostei lui Dumnezeu, care nu face deosebire. Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare – pe toți îi iartă și de toți se bucură.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița,Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 140)

Să lărgim Împărăția lui Dumnezeu

Omul care poartă în sine Împărăția lui Dumnezeu răspândește în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeiești. Împărăția lui Dumnezeu făurește în noi atmosfera Împărăției cerurilor, spre deosebire de atmosfera de iad a cugetului, pe care o răspândește în jur omul ce poartă în inima sa iadul. Rostul Creștinilor este să curățească atmosfera în lume și să lărgească Împărăția lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cerești în noi, căci, de vom pierde Împărăția lui Dumnezeu din lăuntru, nu ne vom mântui nici noi și nici semenii noștri. Cel ce poartă în lăuntrul său Împărăția lui Dumnezeu, acela o va împărtăși în chip nevăzut și celorlalți. Oamenii vor fi atrași de pacea și căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi și, treptat, atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va biruiNici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar și atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obișnuite lucruri; acesta strălucește din noi chiar și fără să ne dăm seama.

În cel lipsit de ascultare nu se va sălășlui Împărăția lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui și nu voia lui Dumnezeu. În Împărăția cerurilor nu sunt cu putință împărății întru Împărăție. Asta au vrut „duhurile căzute” și de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea VitovnițaCum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 77-78)

00-unknown-artist-christ-pantacrator-church-of-the-mother-of-god-pammakaristos-early-14th-century


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, IPS Andrei Andreicut, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Arsenie Papacioc, Postul Mare, Saptamana Patimilor, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “INTRAREA LUI HRISTOS IN CETATEA MORTII/ A doua viata a lui Lazar cel inviat/ IMPORTANTA MARTURISIRII PATIMILOR/ “Doamne, treci la volan, ca eu nu mai pot…”/ PIZMA ucigasa: PONEGRIREA FRATELUI, razboiul cu Dumnezeu/ DOMNUL CARE NE DUCE POVARA si “DOMNUL-EU”

  1. Pingback: INTRAREA LUI IISUS IN IERUSALIM. Citind Evanghelia de la Florii “pe dinauntru”, impreuna cu IPS Bartolomeu Anania… (si audio) | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când mori!”– MONAHUL MOISE AGHIORITUL despre Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim a Domnului şi RAPORTAREA NOASTRĂ INTERESATĂ LA HRISTOS: “Îl folosim pentru a petr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare