O LUMANARE PENTRU TIMISOARA LA 20 DE ANI – Cine uita, nu merita!

17-12-2009 15 minute Sublinieri

revolution_timisoara_day1

Info Bilanţ tragic

Preţul plătit de timişoreni pentru o viaţă fără foame şi fără frică este cutremurător: 110 morţi. Peste 100 de familii caută în zadar să-şi găsească liniştea. Mai mult de 200 de copii au spus “TATA”, în ultimii 20 de ani, unei fotografii mototolite, păstrată cu sfinţenie într-un colţ al casei.

(…) Pe 17 decembrie, armata deschide focul. 40 dintre victimele de la Timişoara sunt duse la Bucureşti pentru incinerare, iar familiilor ar trebui să li se spună că morţii au fugit din ţară.

Mii de oameni protestează la Timişoara faţă de regimul comunist, iar unii vin de la zeci de kilometri distanţă să li se alăture, pentru că au auzit la Europa liberă că acolo se scandează împotriva lui Ceauşescu. Dictatorul nu stă pe gânduri şi trimite acolo cinci generali să pună capăt protestelor, pe Victor Athanasie Stănculescu, Ştefan Guşă, Constantin Nuţă, Mihai Chiţac şi Ion Coman. Ceauşescu îi cere ministrului Apărării, Vasile Milea, ca armată să tragă în demonstranţi.

“Îl împuşcase pe tati”

Ordinul lui Ceauşescu se aplică fără comentarii, militarii, miliţienii, securiştii trag în demonstranţi. Când aterizează generalii, străzile Timişoarei sunt pline de trupe venite din Arad, Lipova, Lugoj, Buziaş, pe lângă cele din oraş. Au arme şi tancuri. Câţiva manifestanţi reuşesc să defecteze unele dintre ele, pe Calea Girocului. Spre seară, armata vine să le recupereze. Câţiva militari dintr-un TAB deschid focul. Şi Adrian rămâne fără tată:

“Eu l-am văzut pe geamul de la baie. S-a spus că s-a dat comanda să se tragă în aer, dar s-a tras clar în oameni. Eu m-am pitit după… şi apoi nu l-am mai zărit pe tata. Am început să plâng. L-au adus oamenii jos, m-am dus eu să-l iau, era împuşcat în cap”, îşi aminteşte cu groază Adrian Jugănaru.

Armata trage şi în alte părţi. Iar Monica, de 15 ani, rămâne fără tată.

“Cineva a stins lumina ca să fie întuneric şi, când a ajuns coloana în faţa scării la noi, cineva a luminat cu o lanternă, cineva din coloana aia a luminat cu lanterna şi s-a auzit o bubuitură aşa, mare. În momentul ăla am simţit că mă trage ceva în jos, îl împuşcase pe tati, am picat jos peste el şi m-am umplut de sânge toată, şi am văzut aşa mâinile pline de sânge, şi aşa de tare m-am speriat, am urcat în patru labe şi în genunchi până la unu şi m-am izbit de uşa la o vecină. Şi nu ştiu, cred că mi s-a făcut rău că nu-mi aduc aminte, adică în următoarea jumătate de oră, şi am început să urlu la maică-mea că eu nu vreau morţi în casă. Nu ştiu, am suferit un şoc foarte mare”, plânge şi azi când îşi aminteşte Monica Silaghi, care are azi două fetiţe şi conduce o mică afacere împreună cu soţul său.

Noaptea de 17 nu se mai termină. Focurile de armă se aud până târziu în Piaţa Libertăţii, la Operă, la podul Decebal, pe calea Girocului şi pe calea Lipovei.

Morţii au fugit peste graniţă

Ion Coman, fost secretar general al Comitetului Central, e chemat la Ceauşescu. În birou mai sunt Emil Bobu şi Elena Ceauşescu, iar el e trimis la Timişoara să înăbuşe demonstraţia, “pentru că suntem în preajma sărbătorilor, sfârşit de an, şi planul trebuie îndeplinit”. La Timişoara găseşte apocalipsa. Îl sună Emil Bobu. Se ceartă cu el pe ce să facă cu 40 dintre cei decedaţi la Timişoara. Bobu vrea să-i ducă la Bucureşti, să fie incineraţi. “Eu mă supăr şi-i spun următorul lucru: «Dar ce vor spune familiile care ştiu că sunt morţi şi sunt în morga spitalului din Timişoara?». Aveau răspunsurile pregătite, că au fugit peste graniţă. «Păi cum să fugă peste graniţă, când l-a văzut pe ăla că este mort?»

(Un reportaj realizat de corespondeţii PRO TV Romeo Diaconescu, Marius Tianu, Cosmin Savu, Mihaela Purcaru)

12-17-01.indd
***

Cazul Luminiţei Boţoc, fata de 13 ani ucisă cu sânge rece pe 17 decembrie 1989, la Timişoara, este emblematic pentru modul în care România şi-a tratat eroii-martiri. (…)

b94a0cd3855b5c98cb27575aeee662cc49eea2fb

La Timişoara, leagănul unei revolte care a făcut posibil prezentul, EVZ a păşit pe urmele dramei.

Statistica macabră a evenimentelor din decembrie 1989 listează, într-o ordine ilogică şi rece, numele a mii de români ucişi, răniţi, arestaţi sau bătuţi de aparatul de represiune al regimului ceauşist. O tragedie a rămas însă, în toţi aceşti ani, marginală.

Printre miile de manifestanţi marşând entuziast pe străzile României, câţiva copii s-au jucat de-a sfârşitul lumii. Tinereţea nu i-a cruţat de furia regimului. Au încasat, laolaltă cu ceilalţi, gloanţele acelui decembrie, şi-au vărsat sângele pe bulevardele socialismului, au simţit apăsarea grea a bastoanelor şi frica teribilă din penitenciare. Unii mai sunt de găsit doar în fotografii roase de lacrimi, alţii îşi oferă mărturia-coşmar despre cum se suferă pentru libertate.

DESTINE FRÂNTE

Ziua care nu mai trece: 17 decembrie 1989

În camera dreptunghiulară, inundată de replicile miniaturale ale monumentelor timişorene dedicate Revoluţiei, aerul se aşează greu, în fâşii pe care nările le adulmecă sacadat. Cuvintele aleargă bezmetic între pereţii reci, dar încăperea e inundată de o lumină ciudată şi aproape caldă. E un sfârşit de noiembrie cu soare, cam ca acel decembrie de demult, iar Maria Boţoc plânge, la fel cum a făcut-o în urmă cu două decenii, de când Luminiţa Boţoc nu mai creşte.

Fetiţa cu vârstă fatidică şi pasiune pentru matematică s-a oprit la 13 ani. Astăzi, ar fi avut 33. A rămas, pentru totdeauna, copilul-martir al Revoluţiei care surâde din poze albe-negru roase de timp şi de lacrimi. Mama le mai scoate câteodată dintr-un dosar vechi, speriată parcă să nu tulbure o lume.

Rugămintea

Suntem înapoi în timp, pe 17 decembrie 1989. E duminică şi Luminiţa Boţoc nu e un nume înscris pe o piatră funerară din marmură neagră, în Cimitirul Eroilor din Timişoara.

„Pe la şapte şi jumătate a trecut un grup de manifestanţi prin faţa blocului. Fetele s-au rugat de mine să le las să meargă să vadă ce era acolo, în Calea Lipovei. ‘Nu mergeţi, mami!’, le-am zis, dar soţul a decis să le lăsăm, spunând că se duc până în faţa blocului şi se întorc înapoi acasă. Luminiţa a coborât imediat. Când a ajuns Cristina, sora ei geamănă, jos, ea deja nu mai era. Plecase cu mulţimea”.

Clepsidra minutelor în care părinţii şi sora o văzuseră pe Luminiţa încă în viaţă îşi epuizase măsura. În mai puţin de o oră, fetiţa de 13 ani plecată să vadă Revoluţia pe Calea Lipovei intra în primele statistici macabre ale acelui 17 decembrie. Un glonţ rătacit în haos a oprit inima Luminiţei, iar fiorul rece simţit de mama ei avea să fie premonitoriu:

“La puţin timp după ce a început să se tragă am simţit cum a trecut pe la balcon o adiere de vânt, un fluierat. Ca o presimţire, aşa am simţit eu atunci. Am aşteptat toată noaptea să se întoarcă”.

Dar Luminiţa nu s-a mai întors.

Virgil Boţoc, tatăl, deschidea în dimineaţa lui 18 decembrie coperţile unei tragedii îngrozitoare. Timişoara era în plină revoluţie, forţele de ordine încercau să sprijine osatura tot mai firavă a dictaturii, spitalele deveniseră adevărate fortăreţe, iar psihoza învăluise cu totul o realitate în care nu se mai făcea distincţia dintre bine şi rău. Familia Boţoc îşi căuta fiica dispărută, trăind un soi de disperare alternată cu speranţa plăpândă. Iluziile urmau să se spulbere curând.

Pe retina Mariei Boţoc se rostogolesc, în tăcere, cadrele sepia:

„Marţi dimineaţă am mers la Spitalul Judeţean să o căutăm. Am ajuns la intrare şi mă tot uitam după un doctor sau o asistentă, să îmi spună ceva. La un moment dat a venit cineva şi mi-a zis să merg la morgă. Acolo era plin de miliţie, de armată, şi cineva mi-a spus ‘Doamnă, mergeţi acasă, că nu aveţi voie să intraţi! Poate să vă împuşte cineva. Eu nu pot să vă spun nimic despre ce e înăuntru’.

Ne-am dus înapoi în faţa spitalului. Când ni s-a spus să plecăm, am izbucnit în plâns, nu mai ştiam ce să fac. ‘Doamnă, haideţi cu mine!’, m-a luat militarul şi am intrat în spital. Acolo erau un securist, cu o mitralieră şi o haină lungă, neagră, şi un doctor cu halat alb. M-au pus la o masă şi mi-au luat datele despre fetiţă. După ce am terminat, mi-a zis să merg acasă, că mă anunţă ei dacă o găsesc”.

Era deja 19 decembrie.

Confuzia

În ziua următoare, Virgil Boţoc afla că Luminiţa murise.

„Soţul a luat sora geamănă şi a mers la Clinicile Noi, la spital. Îl cunoştea pe domnul de la morgă care nu avea voie să spună nimic. Atunci, soţul meu l-a întrebat dacă ar recunoaşte fata împuşcată în cazul în care ar vedea-o. Şi a chemat-o lângă el pe Cristina, care aşteptase afară. Când a văzut-o pe sora geamănă, omul ăla de la morgă s-a făcut alb. ‘Nu se poate! Fata asta a fost împuşcată! A fost adusă aici împuşcată!’.

A mai murmurat doar ‘Nu pot să spun nimic, decât că a fost adusă aici, dar mai departe nu ştiu nimic. Unde sunt, ce au făcut cu ei, nimic’”, povesteşte mama Luminiţei cu resemnarea omului care îşi măsoară durerea în decenii. La morga Spitalului Judeţean, unde pentru prima oară se putea intra după zilele de foc ale revoluţiei timişorene, era imposibil de găsit ceva. Dictatura îşi luase tributul.  Mutilate de gloanţe, însângerate şi goale, cadavrele zăceau unele peste altele ca într-un abator de la sfârşitul lumii.

„La spital, soţia a fost chemată de un lucrător de miliţie care i-a cerut să dea o declaraţie şi să arate fotografia fetiţei. Acesta i-a spus să meargă acasă şi să aştepte întrucât fetiţa ori este rănită ori este trecută peste graniţă”
Virgil Boţoc, într-o declaraţie dată în calitate de parte vătămată, în faţa Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Militară, pe 20 septembrie 1990

FETIŢA CARE N-A FOST LAŞĂ

“Luminiţa era într-o groapă comună, cu 11 cadavre”

Când Luminiţa a coborât în stradă, se scanda „Români, veniţi cu noi! Români, nu fiţi laşi!”. Fetiţa a fost împuşcată alături de alte şase persoane. Trupul i-a fost luat de pe jos, pus pe o bancă şi, la final, ridicat de o salvare. O altă victimă, împuşcată în picior, a parcurs alături de fiica familiei Boţoc traseul morţii, până la Clinicile Noi. Acest ultim drum e tot ce s-a ştiut despre Luminiţa, vreme de trei săptămâni.

Până când, pe 15 ianuarie 1990, urmele ororii au fost dezvelite de pământ. Când povesteşte, Maria Boţoc nu gesticulează. Mâinile stau împreunate, aşezate peste pozele alb-negru ale Luminiţei. Doar lacrimile mari cad greu, ca nişte deznodăminte reluate la nesfârşit.

„Soţul era la serviciu şi un coleg i-a spus că în cimitirul de pe strada Lipovei au dezgropat nişte morţi şi că fata mea e acolo. Într-adevăr, a găsit-o. Fetiţa era într-o groapă comună, cu 11 cadavre.

Până la ora două, când a venit procuratura, nu ne-au dat voie să o scoatem din groapă. Eu nu ştiam ce să fac, eram atât de disperată. Ea era într-un sicriu, doar ea şi încă o persoană. Restul erau aşezaţi între nişte bucăţi de placaj. Nu ne-au dat voie să o luăm acasă, că deja intrase în putrefacţie. Capacul a trebuit să i-l batem în cuie că deja începuse să miroasă. Nu am putut nici să o îmbrăcăm, doar i-am pus hainele deasupra”.

Într-o declaraţie dată în aprilie 1994 în faţa procurorilor, tatăl Virgil Boţoc relata ce auzise de la un martor: „Fiica mea a fost împuşcată dintr-un ARO alb, care staţiona în zonă cu luminile stinse. Tot de la martori am înţeles că acel ARO a intrat şi a ieşit de mai multe ori de pe porţile unităţii de radiolocaţie, din zonă”.

“Pe 17 decembrie 1989, printre cei care au ieşit din cele trei unităţi militare aflate în Calea Lipovei, erau şi cu grade mai mari. Un om de acolo mi-a zis că era de gardă în acele zile şi că a vazut mulţi militari ieşind din unităţi. Nici ei nu ştiau însă dacă au cartuşe oarbe sau adevărate. Cei cu care ne-am judecat au susţinut mereu că n-au ieşit din unităţi şi că n-au dat ordin să se tragă”

Maria Boţoc

GRAŢIAŢI DE ION ILIESCU

“Poate nepoţii mei să afle adevărul. Aşa a fost să fie”

Luminiţa Boţoc, copilul de 13 ani ucis cu sânge rece în Calea Lipovei pe 17 decembrie 1989, este un caz emblematic pentru modul în care România eliberată de dictatură şi-a tratat eroii-martiri. Trecută iniţial la categoria morţilor neidentificaţi (din cauza unei constituţii fizice neobişnuite pentru vârsta sa, copilul apare în expertizele medico-legale ca având „30-35 de ani”), Luminiţa a fost îngropată pe 28 decembrie 1989. Procuratura comunistă solicitase, încă din 19 decembrie, Institutului de Medicină Legală o expertiză de specialitate în legătură cu moartea fetiţei.

Câteva săptămâni mai târziu, procurorul Romeo Bălan a întocmit procesul verbal de identificare a cadavrului în dosarul 4/P/1990. Familia Boţoc, constituită ca parte civilă, s-a judecat cu locotenent-colonelul Ion Păun şi căpitanul Constantin Gheorghe, puşi sub acuzare pentru măcelul din Calea Lipovei. Condamnaţi la închisoare, cei doi au fost graţiaţi de Ion Iliescu.

„Poate copiii mei sau nepoţii mei să afle adevărul, dar eu nu cred. A fost aşa de bine calculat, încât nu s-a rezolvat nimic. Aşa a fost să fie”, e singurul lucru pe care Maria Boţoc îl mai poate spune azi.

O floare, o lumânare şi ochii Luminiţei

În prezent, Cristina, sora geamănă a Luminiţei, locuieşte în Spania de aproape un deceniu şi este mama unui băieţel de un an. După Revoluţie, Cristina n-a mai privit pozele în care apare Luminiţa. Dosarul vechi în care mama sa le ţine, a rămas, în tot acest timp, rana care refuză să se închidă. Virgil Boţoc a suferit primul şoc major în ziua aceea de 15 ianuarie, când trupul Luminiţei a fost excavat dintre maldărele de pământ. Bărbatul bolnav de hepatită, încolţit de remuşcări şi de vină, a încărunţit pe loc.

Apoi, trupul i-a fost măcinat, încet, de ciroză. „El a iubit-o foarte mult. Şi mereu mă întreba dacă oare o să se mai întâlnească cu ea. La comemorări, spunea că poate nu mai trăieşte mult şi se duce să se întâlnească cu ea”, povesteşte mama Luminiţei. Virgil Boţoc a murit în 1998 şi e îngropat în acelaşi cimitir a cărui intrare o evita adesea pentru ca ochii Luminiţei să nu-l fixeze din poza montată în piatra funerară. Maria e convinsă că tatăl şi fiica sunt împreună şi mulţumeşte, parcă fără adresă, că are unde să ducă o floare şi să aprindă o lumânare. „Cu asta am rămas”.

(…)

timisoara_opera_revolution

***

În ultimele săptămâni ale lui 1989, când apocalipsa stătea să se prăvălească peste edificiul de carton al Epocii de Aur, copiii îşi petreceau, cu entuziasm şi inconştienţă, sfârşitul lumii.

EVZ completează astăzi povestea tragică a Luminiţei Boţoc cu trei istorii-horror despre cum se supravieţuieşte acolo unde moartea ricoşează aleatoriu. Dan Paşca, Florin Nicolae Ţurcanu şi Andreea Borşoş recompun povestea zilelor în care au crezut că nu se mai întorc, niciodată, acasă.

Dan Paşca a fost împuşcat în picior, lângă Catedrală, dar a avut noroc să supravieţuiască. Avea 17 ani şi ieşise să ceară căldură, pâine şi libertate. Curajul i-a adus, în 1991, un bon pe baza căruia a putut să-şi cumpere un televizor Elcrom. Bonul i-a permis doar să sară, pentru prima dată în viaţă, peste coadă.

Florin Nicolae Ţurcanu a fost tăiat cu baioneta, reţinut în penitenciar şi bătut până la inconştienţă. Douăzeci de ani mai târziu, Ţurcanu mai visează, din când în când, că stă faţă în faţă cu cei care l-au lovit şi că se face dreptate.

Andreea Borşoş a trăit noaptea de 16 decembrie 1989 pe străzile întunecate ale Timişoarei, convinsă că participă la cea mai frumoasă aven tură a vieţii. La 17 ani, revoluţiile au partea lor de strălucire inexplicabilă. Urmau însă orele de groază din beciul Securităţii şi zilele de penitenciar şi anchetă.

Ei şi alţii ca ei sunt copiii Revoluţiei române, iar asta nu i-a ajutat în faţa represiunii. Au încasat în plin gloanţele acelui decembrie, s-au prăbuşit pe bulevardele mirosind a asfalt şi sânge sub apăsarea grea a bastoanelor şi pumnilor regimului şi au răspuns încurcat anchetatorilor diabolici. Comunismul avea doar 45 de ani şi o metodă monstruoasă de supravieţuire – să ucidă copii.

SUB BAIONETA TICĂLOŞILOR

„Eram ca nişte câini încercând să supravieţuiască”

Peste Piaţa Traian s-a lăsat întunericul. Reportofonul porneşte, uşor speriat de tramvaiele care aluneca asurzitor pe şinele intercalate. În sediul asociaţiei timişorene ALTAR, Florin Ţurcanu se aşează stângaci pe un scaun. E doar o impresie: bărbatul înalt şi solid ar avea nevoie de un suport mai mare. În urmă cu douăzeci de ani, Florin s-ar fi acomodat perfect. Avea doar corpul unui adolescent de 15 ani când Revoluţia l-a ademenit în stradă, acolo unde uniformele socialismului l-au crestat cu baioneta, l-au lovit cu bocancii şi apoi l-au aruncat pentru trei zile în purgatoriu.

„Am fost prins la Catedrală, pe 17 decembrie. Era o învălmăşeală teribilă, începuse să se tragă. Nu-mi venea să cred că se întâmplă aşa ceva. Vedeam cum grupuri de militari lovesc în alţi copii, până la ultima suflare. În asemenea situaţii, nici nu-ţi mai dădeai seama cine, ce, cum. E ca un coşmar” creionează Ţurcanu începutul nopţii îngrozitoare. Pentru că n-au putut să-l prindă cu alonja braţelor, băiatul a fost tăiat, într-o diagonală perfectă şi dementă, cu tăişul rece ataşat la capătul armei de foc.

Apoi, l-au urcat într-un camion militar şi i-au oferit corecţia necesară în Penitenciarul Popa Şapca. Frazele cad greu:La interogatoriu, anchetatorii ne loveau întruna. N-aveai nicio şansă de scăpare, simţeai doar teama teribilă. Nu mai reţin nici măcar figurile celor care mă loveau, atât eram de bătut”.

Orfanul adoptat de Revoluţie

Adevărul este ca zelul justiţiarilor ceauşişti era „perfect” îndreptăţit: Florin avusese îndrăzneala să declare la anchetă că a ieşit în stradă pentru libertate şi pentru răsturnarea dictatorului. Greşeala avea să-l coste. A fost bătut până la inconştienţă:

„Durerea pe care am îndurat-o mă făcuse să cred că voi muri, că nu voi mai ieşi niciodată de acolo. Eram încătuşat, pur şi simplu nu-mi venea să cred unde am ajuns. Dacă nu cădea regimul, eram un proscris. M-ar fi eliminat probabil”.

Când a fost eliberat, Ceauşescu încă nu căzuse, dar nu mai conta. În dimineaţa aceea de 20 decembrie, dictatura decisese că e cazul să-şi elibereze vlăstarele. Toţi minorii arestaţi în oraşul Revoluţiei, copii ale căror familii trăiseră zile de coşmar după noaptea lui 16 decembrie 1989, erau liberi. Florin, orfanul de ambii părinţi, putea, în sfârşit, să le dea un semn de viaţă bunicilor săi. Astăzi, bărbatul mai bătrân cu douăzeci de ani trăieşte din munca de zilier, are o familie şi declară sigur că n-ar pleca din ceea ce numeşte, cu o nuanţă indescriptibila, „ţara mea”.

Totul devine mai clar când Florin, copilul orfan adoptat de Revoluţie, revine la suprafaţă memoriei şi rosteşte cuvintele acestea:

„Chiar dacă am luat bătaie şi am fost în situaţia unui condamnat practic, nu mi-a păsat. Am mers cu pieptul sus. Mi-am zis că va fi bine măcar pentru cei care rămân, dacă e să mor”.

“Acum aş putea să reacţionez într-un fel, dacă m-aş întâlni faţă în faţă cu cei care m-au bătut şi anchetat. Aş vrea să ştiu cine a făcut-o şi din ce cauză. Eram un copil, cu ce drept m-au lovit? Ei au executat un ordin, dar modul în care au făcut-o e inimaginabil. Am văzut femei, oameni în vârstă bătuţi. N-au avut nicio şansă. E regretabil, după atâţia ani, că nu ştim cine a executat ordinele, cu zel sau fără zel”

Florin Ţurcanu
***
“Aşa ceva nu se uită! Zic unii că avem, cei cu certificat de revoluţionar, cine-ştie-ce beneficii. Nu avem. Imediat după Revoluţie mai primeam ajutoare de la Asociaţia 17 decembrie. În vara lui ’91 ne-au dat bon să mergem să luăm televizor. Elcrom, color. Bonul nu era să îl luăm gratis, doar să nu stăm la coadă. M-a ajutat un prieten, că singur nu puteam să-l duc, din cauza piciorului.10.000 de lei am dat pe el, îl am şi acum”
Dan Paşca

MOARTEA IN RAFALE

Glonţul care nu aduce regrete

Decembrie 1989 nu e pentru Dan Paşca doar o colecţie de imagini şi evenimente care se succed pe ecranul televizorului. Revoluţia i-a făcut „cadou” timişoreanului o serie aproape interminabilă de operaţii, ceva sechele locomotorii şi o cicatrice imensă pe picior. Când vorbeşte despre zilele premergătoare căderii dictaturii, Dan este din nou acolo, grupat lângă Catedrală, alături de prietenii săi adolescenţi, scandând împotriva tiranului. Apoi, scutierii încep să împingă bestial şi vacarmul e înecat în sânge de o ploaie de gloanţe.

Mergem puţin în spate. Dan Pasca trecuse prin Piaţa Maria, leagănul revoluţiei timişorene, şi în ziua de 15, şi în cea de 16 decembrie. Văzuse acolo o mulţime ciudată, care avea curaj pentru prima oară să-şi strige libertatea, zărise şi gecile de piele ale securiştilor soioşi. Simţea că oraşul fierbe: “Pe 17 nu am mai putut să stau în casă. Pe la cinci am ieşit pe străzi cu prietenii mei de la bloc, am plecat şase în total. Eram tineri, nu ne era frică de nimic”.

Mulţimea se scurgea spre centru, cu o voluptate care nu anunţa dezastrul. „Când am ajuns la Catedrală, la cinci şi jumătate, era plin. Între Catedrală şi Primărie era un cordon de scutieri şi, peste tot, baricade. Atunci am început să scandăm <>. Scutierii au început să bată cu bastoanele în scuturi. Noi aruncam cu ce găseam pe jos, dar nu eram înarmaţi ca ei. Veneau spre noi, noi ne retrăgeam, dar nu am cedat” rememorează bărbatul ca şi cum ar povesti un film.

Infernul are formă de bisturiu

Odată cu lăsarea serii, cordoanele de scutieri au devenit din ce în ce mai agresive. Pe cerul întunecat al Timişoarei se vedeau trasoare. Unele după altele, despicând ameninţător văzduhul, încercând să intimideze mulţimea. Nimeni nu credea că urmează gloanţele adevărate şi sute de tineri transformaţi în ţinte umane. „Când ne-am dat seama că trag, nu ne-a venit să credem. Lângă mine, un om s-a prăbuşit împuşcat în burtă. Am început să ne retragem spre pod, înapoi la Mihai Viteazul. Eu am apucat să fug zece metri, după care am simţit cum cad ca într-o groapă. Un glonţ îmi intrase în picior din spate, ieşind prin tibie”, spune omul pentru care durerea nu mai conta.

Dan a fost luat pe sus de prieteni, urcat într-o Dacie oprită cu greu, dus acasă şi, de acolo, la Spitalul de Ortopedie. A urmat prima operaţie şi zilele de teroare într-o unitate medicală plină de securişti şi de sentimentul că, oricând, poate fi ucis. Piciorul lui Dan Paşca avea să se refacă parţial doar după o vizită de opt luni, la o clinică din Roma. În 1991, când a revenit în România, Dan încă spera ca suferinţa sa n-a fost inutilă. Douăzeci de ani mai târziu, bărbatul de 37 de ani, încheie aşa, cu o frază care strânge o lume: „Deşi nu pentru asta am ieşit atunci în stradă, nu regret nimic”.

***

“Cred că merită să faci ceva cu adevărat important pentru ţară în viaţa ta. Merită! Atunci a fost multă inconştienţă, dar nu era doar euforia. Lumea avea un ţel şi era dispusă să lupte pentru el. Generaţia de azi nu mai gândeşte aşa. Atunci era un alt spirit, lumea voia să facă ceva pentru ţara asta şi chiar credea în asta. Toţi ştiau ce riscă, într-o perioadă în care nu aveai voie să ieşi din casă după zece seara. Şi totuşi, pe străzi erau mii de oameni în miezul nopţii”

Andreea Borşoş

COŞMARUL

“Dacă mureai acolo, te omoram eu!”

Andreea Borşoş are 37 de ani, mai multe job-uri şi o familie cu care ia săptămânal masa de duminică. Dacă te întâlneşti cu ea pe străzile Timişoarei îi observi ochii tulburător de albaştri şi treci mai departe fără să îţi dai seama că în urmă cu 20 de ani se pregătea să moară. Doamna cochetă de azi era în seara zilei de 16 decembrie 1989 o elevă entuziastă care se întorcea de la o onomastică.  „Prietena mea stătea foarte aproape de Piaţa Maria. Când am ajuns acolo, deja se strânsese foarte multă lume, neobişnuit de multă pentru vremurile acelea. Tensiunea din aer anunţa ceva! Nu ştiam exact ce” îşi aminteşte Andreea.

Şi-a continuat drumul spre casă, dar presimţirea pe care o avusese a făcut-o să iasă iar pe stradă, alături de un vecin mai mare. În câteva ore, aveau să îi treacă prin faţă imagini pe care nu şi le imaginase. Şi le aminteşte aşa: „Ne-am alăturat unui grup şi am ajuns în cartierul de cămine studenţeşti, unde mulţimea striga deja lozinci, aşteptând ca muncitorii să iasă din fabrici, din tura de noapte. Pe Calea Buziaşului, am trait ceva senzational: o şosea cu patru benzi, plină de oameni. Nu vedeai capătul străzii! Am văzut cum studenţii arabi, care locuiau în cămine separate, sar de la parter sau etajul 1 ca să ni se alăture. Luptau şi ei pentru România!”.

Astăzi spune că mulţimea aia de oameni adusă împreună de disperare şi idealuri murmurate i-a dat curaj. Nu mai conta că avea doar 17 ani şi că era posibil ca nota de plată pentru îndrăzneala de a fi fost pe stradă să o deconteze pe un pat de spital sau într-o celulă de penitenciar. La vârsta aia avea puterea să privească realitatea exact aşa cum era: „Eram conştientă de pericol, vedeam cordoanele forţelor de ordine, făcusem deja cunoştinţă cu furtunele de apă ale pompierilor care ne-au alungat de la Maria. Dar nu mai puteam să dăm înapoi! Ne-am dus în centru, la Catedrală”. Apoi, timpul a început să fugă în alt ritm. În ritmul fugii de moarte. Ajunse în cartiere mărginaşe, grupurile au fost întâmpinate de miliţie şi Securitate. Fugăriţi printre blocuri, pe alei neluminate, hăituiţi de câini, de maşinile militare şi de bastoanele necruţătoare ale dictaturii, nu au avut scăpare.

Cum se distribuie democratic violenţa

„Ne-a ridicat un ARO. A coborât cineva, a deschis uşa şi noi am urcat. Nu era nevoie să zică cineva ceva, te conformai pe loc. Ne-au dus la sediul securităţii” detaliază Andreea Borşoş. Acolo, a fost despărţită de vecinul ei, abia după ce fuseseră întâmpinaţi de un cordon de sutieri care le-au împărţit lovituri de bastoane. „Dădeau în toţi, democratic!” râde azi femeia. Atunci, nici nu putea să plângă. Era încremenită în tăcere. Închisă în beciurile Securităţii, alături de alte femei şi copii, singurul lucru pe care îl aştepta era moartea. Sistemul opera adânc: „Acolo am văzut la un moment dat, într-o cămaruţă, mai mulţi bătuţi. Arătau groaznic, unul avea ochiul pe la jumătatea obrazului, altul avea mâna ruptă, i se vedea osul afară”.

A doua zi i-au încărcat pe toţi şi i-au dus la penitenciarul Popa Şapcă. Pe ea nu au bătut-o, dar trei zile au însemnat de fapt zeci de ore de interogatoriu halucinant, cu procurori pregătiţi să scormonească în mintea oricui. Pe lângă întrebările la care nu ştia ce să mai răpsundă, în mintea fetei persistă şi acum o imagine terifiantă: „La un moment dat au început să care nişte pături pline cu păr. Tundeau la chelie!”.

Pe 19 decembrie a fost eliberată şi lăsată de maşina miliţiei la poarta instituţiei unde lucra mama sa. Coşmarul a continuat cu sute de nopţi nedormite, tratate cu calmante, teama de a ieşi din casă, furia cu care voia să uite şi vorbele disperate, ilogice, ale tatălui ei, când a revăzut-o: „Dacă mureai acolo, te omoram eu!”.

Timisoara1989_Mass


Categorii

Presa

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “O LUMANARE PENTRU TIMISOARA LA 20 DE ANI – Cine uita, nu merita!

  1. Am participat si eu la revolta din Timisoara incepand cu data de 17 decembrie 1989. La acea data aveam 32 de ani. Atunci am participat cu toata inima, dar acum imi dau seama ca si atunci ca si acum, am ramas o masa de oameni care se preteaza foarte bine spre a fi manipulati. Nu am dorit sa am diploma de revolutionar, acest lucru imi pare ceva ce ar jigni sentimentele cu care am iesit atunci in strada. Ce a fost atunci, de abia in ultimii ani am inteles. Din nefericire s-au curmat vieti fara ca cest lucru sa fie necesar. Daca cei ce atunci erau la varful puterii ar fi dorit ca Ceausescu sa ramana la putere, dupa data de 17 decembrie 1989, nu ar mai fi avut curajul sa iasa nimeni in strada. In data de 17 dec. ar fi fost posibil sa se inece revolta in sange, dar nu s-a dorit acest lucru. S-a tras selectiv pentru a intarata populatia. Spre exemplu eu eram la catedrala, iar pe treptele catedralei si pe trotuar eram in jur de 1000 de persoane care protestam, spre tearul national cam la 70-80 de metrii se afla un dispozitiv militar cu un efectiv de cel putin uh pluton (4o militari), daca acesti oameni erau pregatiti cu munitia de razboi ar fi avut fiecare la el cel putin 90 de cartuse, asta insema minim 3600 de cartuse in dispozitiv, tinand seama ca un glont poate trece prin 7 persoane iar aceste persoane sunt adunate la un loc, avand im vedere ca un incarcator de 30 de cartuse se trage in maiputin de zece secunde, socotiti ce ar fi ieseit daca se dorea ca aceasta revolta sa fie innabusita. Durere mea cea mare este ca tovarasul meu de atunci si care a ajuns mare revolutionar (in conducerea Societatii Timisoara), a primit aviz de colaborator al securitatii de la CNSAS.

  2. Am trecut si eu pe la Intercontinental. Ma pregateam sa plec in tabara si la iesirea din metrou am auzit niste scandari incredibile impotriva regimului.
    Citeva lucruri m-au impresionat:
    – la inceput erau cam 100 de studenti pe mijlocul strazii si in fruntea lor era un tanar student care ii schemau pe trecatori sa li se alature. Pe inserat dintr-odata citiva tineri duc un baiat pe brate, impuscat. Mi s-a parut ca e tanarul cu pricina..
    – la un moment dat niste masini de pompieri au venit in tromba pt a dispersa multimea. Cu un curaj nebunesc tineri se strecurau in fuga intre masini (care veneau in coloana), din mers se urcau pe ele, si trageau de furtune si ce mai era pe ele
    – la un moment dat multimea a inceput sa strige Ro-ma-ni-a. Parca se cutremura pamantul. Din mii de piepturi era o strigare din suflet, nu am mai trait niciodata asa ceva, parca era o putere nepamanteasca acolo. Cred ca daca romanii ar avea jumatate din vointa si marimea de sufletul cu care scandau atunci Dumnezeu ne-ar ierta de multe rele si pacate care ne apasa.

    Vesnica sa le fie pomenirea celor care au platit atunci cu viata lor, Dumnezeu sa-i ierte. Macar pentru faptul ca incet incet oamenii s-au mai intors catre biserica si ulterior a putut fi predata religia in scoli.

  3. Inainte de revolutie Sf. Nicolae a facut o minune. S-a aratat unor oameni la Piata Muncii (este o cruce de marmura acum pe locul unde s-a aratat) si le-a spus despre evenimentele care vor veni si vor marca inlaturarea comunismului.

  4. Da,..
    Copiii din acea vreme.. Inocenta. Eram fascinat de stirile de la posturile de radio ilegale, mirosul libertatii.., mama mea nici acum nu stie la ce riscuri am expus-o.
    Aveam 14 ani cand am auzit la radio ca a fugit.. nici nu-i pot pronunta numele.
    Nu mai aveam liniste, bucuria fierbea in mine, stim toti de ce.
    Zona Focsani Sud are 3 unitati militare. Au fost schimburi de focuri. Unul din ele a fost in fata ferestrei de la camera mea. Ai mei s-au adapostit dar eu am iesit la geam sa vad, simteam fiorul libertatii in acea confruntare.
    Am auzit apoi ca au murit oameni in oras, atunci am fost impresionat, pentru ca nu ma asteptam; pe urma am vazut imaginile groaznice de la Timisoara.
    Imi pare rau de oamenii si copiii nevinovati care au murit drept rascumparare pentru libertatea tuturor romanilor; vinovatii inca nu platesc iar acum sufera si copiii nostri: privatiuni de mancare decenta si neotravita, privatiuni de hranire sufleteasca, privatiuni de educatie, privatiuni de adevar, de istoria adevarata a Romaniei, otraviri la propriu si otraviri sufletesti cu desfranari cat cuprinzi cu ochii.
    Inghit in sec urmarind de ani de zile toate nenorocirile de atunci, urmand oarecum vorba eroului Dan Pasca: nu asta as fi vrut sa fie acum, stand cu gatul lungit la toate guvernarile imbacsite de turnatori si anti-romani, poate s-o face lumina si dreptate si vom putea sa avem linistiti o viata normala.
    De aici, de unde, recent, am ales sa traiesc, nu pot decat sa trimit email-uri cu link-uri si fragmente despre revolutia anti-comunista la cei de alte nationalitati, in speranta ca macar ei vor aprecia sacrificiul si sfarsitul copiilor-martiri si al tuturor eroilor nostri.
    Cat de la anti-romanii nostri, de la diferitele puteri care au guvernat, nu ma mai astept sa vrea sa inmulteasca talantul libertatii(numai pentru ei se poate), nu mai astept de la ei nimic benevol in vederea descoperirii adevarului care ne-ar face liberi definitiv; poate doar diverse voturi si petitii ce o sa-i mai deranjeze….
    Nu imi gasesc cuvintele vazand cum romanii stau azi garboviti sub povara altei sclavii: cea a gandului de “ce va fi maine”, gand ce a biruit credinta, uitand de ei insisi, luati de tavalugul grijilor. Libertatea (a noastra candva) e mai selectiva acum: e mult mai buna si productiva pentru cei fara Dumnezeu, anti-oameni si anti-romani, talhari ideologici care ne-au luat tara drept cadou, care ne-au furat adevarul, demnitatea si libertatea, rascumparate cu sange de copii – si inca o mai fac (iar acum ne ameninta si vietile copiilor nostri), care ne-au otravit mintile cu teroare si propaganda 4 decenii si ceva iar din ’89 ne-au eutanasiat si vointa, cu vorbe spoite si mestesuguri necurate cu care ne smintesc copiii si pe noi, cu desfranari cu care ne ingroapa sufletele chinuite.
    TREZITI-VA LA CREDINTA FRATILOR!

    Rugati-va si pentru mine, ma doare sufletul pentru ce se intampla. Si iertati-ma.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare