La plecarea Parintelui Iustin, duhovnicul sfintit prin patimire si jertfa tacuta. MARTURII CALDE DESPRE O FLACARA CARE A ARS PANA LA CAPAT DIN IUBIRE NEINTELES DE MARE PENTRU OAMENI

(sursa foto)

***

• Doxologia:

La plecarea Părintelui Iustin

La plecarea Părintelui Iustin plîng oamenii şi se veselesc îngerii.

La plecarea Părintelui Iustin plîng oamenii şi se veselesc îngerii.

La plecarea Părintelui Iustin se aprind candele în biserici, dar mai ales se aprind candele în suflete. Cine l-a cunoscut, măcar o singură dată, are o lumină de sprijin în lumea asta şi în lumea de dincolo.

A făcut din rugăciune o potecă pe care mulţi oameni care rătăceau şi-au găsit sens vieţii.

A fost închis de oameni, în închisori vremelnice, pentru a putea vorbi de libertate ca răspuns al dragostei lui Dumnezeu.

De asta, răspunsul Părintelui Iustin la orice încercare a vremurilor, a clipei, a vieţuirii între semeni a fost unul singur: Dacă iubeşti pe Dumnezeu, cu dragoste netulburată de interese, orice piatră care te loveşte se preschimbă în floare, în duh.

S-a bucurat de fiecare încercare a istoriei, a vieţii ca de un semn al dragostei şi cercetării Duhului Sfînt.

Nu a trăit ca părinţii din pustie, departe de oameni, ci s-a îngropat în oameni pentru a face din pustia vremurilor şi a istoriei un loc suportabil.

A trăit între oameni iubindu-i pînă la capăt.

Viaţa Părintelui Iustin poate fi adunată sub cîteva adevăruri verificate continuu de la întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos:

Cîtă luciditate, atîta sfinţenie;

Cîtă sfinţenie, atîta putere;

Cîtă putere, atîta credinţă;

Cîtă credinţă, atîta omenie.

(Adrian Alui Gheorghe)

*

PARINTELE NICHIFOR HORIA despre PARINTELE IUSTIN PARVU

*

“Părintele Justin rămâne model de duhovnic”

Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ a plecat la Domnul în seara zilei de 16 iunie 2013. Preoţii, monahii, monahiile şi credincioşii din Moldova şi din alte zone ale ţării înalţă în aceste zile rugăciuni către Tronul Preasfintei Treimi pentru ca sufletul părintelui Justin să se aşeze cu drepţii. Despre virtuţile părintelui Justin Pârvu ne-au vorbit arhim. Nichifor Horia, arhim. Luca Diaconu şi protos. Hariton Negrea.

Arhim. Nichifor Horia, exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor:

“De ceva timp, cu toţii ştim de boala grea a părintelui Justin Pârvu. În ciuda oboselii şi a vârstei, părintele Justin îşi jertfea întreaga odihnă trupească şi sufletească pentru a asculta necazul celor mulţi. Rugăciunea pentru sănătatea părintelui Justin a fost primită de Dumnezeu. Plecarea părintelui este un semn al milostivirii lui Dumnezeu. Părintele se va odihni acolo unde se odihnesc cei care L-au slujit pe Dumnezeu. Duhovnicul de la Petru Vodă a apucat să-şi aşeze cele de grijă pentru mănăstire, încredinţându-i Înalt Preasfinţitului Teofan gândul său pentru cele două aşezări monahale de care s-a îngrijit. Părintele Justin Pârvu şi-a exprimat totodată nădejdea că mănăstirile Petru Vodă şi Paltin vor propăşi în continuare spre înmulţirea binelui şi spre o mărturie adevărată a lucrării lui Dumnezeu în rândul celor ce Îl caută pe El. În aceste zile, mulţi oameni îşi vor lua rămas bun de la părintele Justin. În ziua înmormântării arhmandritului Justin (n.r. joi, 20 iunie) consider că incinta Mănăstirii Petru Vodă va fi mult prea mică pentru cei care vor dori să se roage cu inimă smerită pentru părintele”.

“Pe chipul lui citeam semnele suferinţei”

Arhim. Luca Diaconu, exarh zonă Neamţ:

“L-am cunoscut pe părintele Justin Pârvu la Mănăstirea Bistriţa pe când eram copil, iar apoi în timpul seminarului şi al facultăţii. Ne-a rămas imaginea părintelui care stătea de vorbă cu creştinii de dimineaţă până seara, cu o răbdare uimitoare. Principala lui virtute a fost aceea de a se jertfi pentru credincioşii ortodocşi. S-a jertfit pe sine şi nu renunţa la programul său. Stătea la dispoziţia credincioşilor o zi întreagă. Venea la trapeză doar după ora 15:00 şi mânca odată pe zi mâncare monahală, ca un sihastru. După ce stătea la masă, se retrăgea pentru puţină vreme la chilia care era separată puţin de încăperea unde îi primea pe credincioşi. Avea ca zi de slujire liturgică lunea. De asemenea, avea harul de a începe ziua liturgică duminică după-amiază, când făcea Paraclisul Maicii Domnului. Aceasta era o mare bucurie a Preacuvioşiei Sale. Noi, care eram mai mici, simţeam această bucurie, întrucât slujea Paraclisul Maicii Domnului cu o râvnă specială. I-am sesizat râvna şi în ceea ce priveşte pomelnicele credincioşilor. Era foarte atent faţă de aceste pomelnice şi adesea ne sfătuia să le rânduim cum se cuvine. Părintele Justin nu ne-a vorbit de viaţa Preacuvioşiei Sale, însă pe chipul lui citeam semnele suferinţei. Nu predica aproape niciodată pe vremea când era la Mănăstirea Bistriţa. Părintele predica mult mai mult prin viaţa sa şi prin sfaturile duhovniceşti concrete pe care le dădea fiecăruia. După sfintele slujbe, se plimba în jurul bisericii împreună cu părintele Ioanichie Bălan. Părintele Ioanichie Bălan avea obiceiul de a-şi face pravila în jurul ctitoriei voievodale de la Bistriţa, întrucât o ştia pe de rost. Discuţiile dintre părintele Justin şi părintele Ioanichie se lungeau de multe ori, iar noi ne foloseam foarte mult de ele. Părintele Justin rămâne model de duhovnic, care s-a jertfit precum arde o lumânare curată”.

Cuvânt de învăţătură şi de nădejde de la părintele Justin

Protos. Hariton Negrea, directorul Centrului “Sfântul Daniil Sihastrul” – Durău:

“Părintele Justin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, a fost cel care mi-a oferit primele învăţături duhovniceşti pe calea monahală. A fost un duhovnic de mare excepţie pentru că a fost mereu preocupat de viaţa monahală. Pe timpul unei săptămâni, părintele ne spovedea de trei ori şi avea grijă să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. De asemenea, participam la Sfânta Liturghie la miezul nopţii, astfel încât să avem o viaţă de asceză. Părintele Justin a fost mâna lui Dumnezeu pentru monahi şi creştini. A avut mult optimism şi a oferit multă nădejde oamenilor încercaţi de greutăţi atât din România, cât şi din alte ţări. Ne-a învăţat să fim adevăraţi patrioţi, să ne ţinem tradiţia naţională a ţării şi să ne rugăm pentru conducătorii noştri. Părintele Justin Pârvu a oferit mereu cuvânt de învăţătură şi de nădejde tuturor. Întotdeauna a avut în vedere să ne iubim ca fraţii, să promovăm tot binele şi tot ce ţine de prosperitatea ţării noastre”.

Irina Nastasiu: Omagiu Părintelui Iustin

Părintele Iustin a plecat la Domnul. Am rămas orfani de un mare părinte duhovnicesc dăruit de Dumnezeu ţării noastre, un adevărat „apostol al neamului românesc”, iar acum un rugător în cer pentru Biserică şi Ţară. A răbdat chinuri de nedescris în închisorile comuniste de la Aiud, Baia Sprie, Gherla şi Periprava. Jertfa părintelui, scrisă cu litere de sânge pe filele neamului nostru, ne rămâne ca un îndemn la luptă şi sacrificiu, în aceste momente de grea cumpănă prin care trecem cu toţii.

I-am trecut pragul, copii, bătrâni şi tineri, preoţi, monahi şi monahii. Pentru fiecare a avut mereu câte o vorbă bună, câte un sfat ziditor de suflet. L-am asaltat de atâtea ori şi, deşi era obosit şi suferind, ne-a primit pe toţi, renunţând la puţinele ore de odihnă, pentru a se dărui semenilor săi. Ne-a primit, ne-a iertat şi ne-a binecuvântat.

Câţi dintre noi, însă, i-am urmat sfaturile? Ne eliberam sufletele de poveri grele, care rămâneau toate pe umerii părintelui. El se ruga pentru noi toţi. Însă dintre noi, câţi am renunţat la păcate, făcând ascultare de părintele Iustin? Am adus cu noi şi am lăsat pe seama rugăciunii fierbinţi a părintelui mii de boli trupeşti şi sufleteşti, neputinţe, depresii, apăsări, supărări. Mii de păcate. Plecam din chilia părintelui parcă zburând, plini de harul şi rugăciunile sale. Apoi ne întorceam la vechile noastre metehne. Părintele ştia şi suferea mult pentru îndârjirea noastră. Dar ne ierta mereu pe toţi. Copleşit, însă, de greutatea păcatelor mărturisite de cei care îi treceau pragul, părintele mărturisea:

“Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună. Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat“.

Timp de 17 ore pe zi, cu pauze foarte mici, părintele primea pelerini din toate colţurile ţării. Înţelegem, oare, măcar acum sensul acestui sacrificiu imens? Alături de miile de oameni pentru care se ruga, părintele ardea ca o torţă vie pentru întreg neamul său. Dar constata, cu amărăciune, distrugerea tinerilor aflaţi sub influenţa nefastă a Occidentului, pervertirea copiilor prin flagelul pornografiei, introducerea măsurilor de control şi subjugare a populaţiei, ruinarea economiei şi agriculturii, lipsa modelelor autentice, în sfârşit, toată criza materială şi spirituală care zguduie şi acum ţara noastră.

[…] Înţelegând sensul suferinţei neamului, părintele Iustin profeţea un nou val de prigoană, urmare a păcatelor noastre. Era convins, însă, că românul, obişnuit cu greutăţile, va reuşi, prin rugăciune, să treacă peste nenorocirile ce vor urma. […]

Noi, cei care am primit ajutorul părintelui Iustin, suntem datori să ducem mai departe lupta sa pentru revigorarea neamului. Să ne întoarcem la satele noastre, să luăm în stăpânire pământurile noastre strămoşeşti. Să umplem bisericile noastre. Să reînvăţăm obiceiurile şi tradiţiile lăsate moştenire de bătrânii noştri. Să cinstim memoria martirilor noştri. Este ceea ce şi-a dorit părintele Iustin pentru ţara sa.

Credincioşi din toată ţara, la Mănăstirea Petru Vodă

Trupul neînsufleţit al părintelui Justin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, se află depus de duminică seara în Biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a aşezării monahale, ctitorită de Preacuvioşia Sa.

Pelerinii din toate zonele ţării care l-au cunoscut pe părintele Justin Pârvu şi-au îndreptat pe parcursul zilei de luni, 17 iunie, paşii spre Mănăstirea Petru Vodă pentru a-şi lua rămas bun de la marele duhovnic. Aseară, la miezul nopţii rândul celor care aşteptau să intre în biserica ctitorită de părintele era până aproape de clopotniţă. Am întâlnit preoţi din Iaşi, veniţi împreună cu preotesele şi copiii în braţe, părinţi stareţi, monahi, monahii de la mănăstirile din Eparhia Iaşilor, numeroşi localnici din satele de la poalele Ceahlăului şi fiii duhovniceşti ai părintelui Justin Pârvu. Înainte de miezul nopţii, un sobor de preoţi care au trecut prin dreptul sicriului pentru a săruta Sfânta Evanghelie, au slujit Parastasul pentru părintele. Cu ochii înlăcrimaţi, credincioşii s-au rugat alături de slujitorii sfântului altar pentru ca sufletul părintelui Justin să se odihnească cu drepţii. Ca semn de recunoştinţă pentru sfatul bun pe care l-au găsit la părintele Justin, credincioşii au adus flori şi coroane pe care au imprimat un gând, un vers sau un mesaj. Un mesaj emoţionat a fost trimis împreună cu o cruce de flori de părintele Zenovie de la Mănăstirea Nechit, care l-a spovedit vreme de mulţi ani pe părintele Justin Pârvu: “Ne vom întâlni curând la marea de cristal”. Sicriul cu trupul neînsufleţit al părintelui Justin Pârvu a fost înconjurat pe tot parcusul nopţii de monahii şi monahiile din mănăstirile Petru Vodă şi Paltin, care au citit neîncetat Psaltirea.

“Părintele Justin Pârvu a fost un om plin de dragoste pentru cei din jur”

Mulţimea de pelerini care au venit să-l vadă pentru ultima dată pe părintele Justin ne-au mărturisit că îşi aduc aminte de sfatul Cuvioşiei Sale şi de îndemnurile pentru păstrarea credinţei.

Simona Postelnicu din Piatra Neamţ: “Părintele Justin Pârvu fost un om plin de dragoste pentru cei din jur. Întotdeuna ne-a oferit sfaturi pentru problemele cu care ne confruntam. Mi-a rămas în suflet modul Cuvioşiei Sale de a fi şi faptele bune pe care le-a săvârşit”.

Vasile Budăi din Broşteni, judeţul Suceava:“Părintele Justin Pârvu a fost unul din cei mai mari părinţi care ne-a învăţat să fim buni creştini şi să avem credinţă în Dumnezeu. Părintele ne-a îndemnat mereu să ne iubim unii pe alţii şi să iertăm greşalele celor din jur”.

Ana Scripcaru din Poiana Teiului, judeţul Neamţ:“Părintele Justin Pârvu ne-a ajutat prin rugăciune şi sfat în foarte multe necazuri de-a lungul anilor. Am găsit mereu mângâiere alături de Cuvioşia Sa”.

*

• Fericiti cei Prigoniti:

Pr. Mihai Lungeanu: N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă și care să nu se plângă niciodată de nimic

L-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în jurul anului 1956. Poate părintele ar putea spune ceva mai mult despre acea perioadă, dar mă îndoiesc că ar face-o și asta pentru că a ales definitiv calea mărturisirii întru Hristos. Într-o perioadă (nu-mi amintesc cât timp) am stat într-o celulă patru persoane: părintele Iustin Pârvu, moș Cocâlnău (din Iași), Vasile Pătrașcu (astăzi preot; pe atunci student la Academia Comercială) și eu.

Ceea ce m-a impresionat mult la părintele Iustin trecea neobservat, exact cum ne-a spus Mântuitorul și cum făcea El, după fiecare minune, strecurându-se prin mulțime fără a face vâlvă. N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă, care nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu sufletul uşor peste orice ispită. Ajuta pe cineva? Numai beneficiarul ajutorului și Dumnezeu știau…! Exemplul personal a fost multora model în mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor.

(Pr. Mihail Lungeanu – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, Ed. Conta, Piatra-Neamț, 2006, p. 32)

Grigore Caraza: Mărturisitori – Pr. Justin Pârvu

În lungul şir de ani de osândă, în situaţii şi locuri diferite, mai mulţi preoţi care m-au cunoscut mi-au propus ca după eliberarea din închisoare să urmez Teologia sau să mă călugăresc. Fiecăruia i-am răspuns cam în aceiaşi termeni: misiunea este prea mare şi această obligaţie pe care mi-aş lua în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu m-ar strivi. Îmi dau seama că nu pot să-mi iau această răspundere. Dacă aş deveni ostaşul lui Dumnezeu, ar trebui să merg numai pe căile indicate de Iisus Hristos şi păcătosul de mine mă tem să nu calc pe alături. Atunci, totul din mine s-ar dărâma şi m-aş considera un om învins. În vara anului trecut, la Mânăstirea Petru Vodă, după ce mi-am spus necazurile mele şi păcatele, părintele protosinghel Iustin Pârvu mi-a zis:

– Grigore, uite ce-ţi propun eu, vino aici la mânăstire şi te fac călugăr. Vom fi împreună şi la bine şi la greu şi te voi ajuta în orice situaţie să urmezi Cuvântul Domnului. Lumea ţi se va deschide şi cerul pe care cu atâta dragoste îl priveşti îţi va fi mereu deschis.

M-am întors cu ani în urmă şi mi-am amintit de propunerea acelor preoţi din închisoare, care îmi cereau acelaşi lucru.

– Nu pot, părinte Iustin, i-am răspuns, povara pe care mi-aş lua pe umeri m-ar doborî. Ca slujbaş al Domnului, nu pot înţelege să privesc în lături, ci numai înainte şi numai în zări albastre…

A zâmbit părintele şi mi-a spus să mă mai gândesc şi să trec pe la mânăstire cel puţin odată pe lună. M-am ridicat de pe scaun cu părere de rău şi, în urma acestui răspuns pe care i l-am dat, mă vedeam în poziţia unui om mărunt, aflat în faţa unui uriaş…

În decursul a numai 11 ani, începând cu 1992 şi până la acea oră, iată realizările acestui sfânt în viaţă cu care împărţisem cândva celulele Aiudului: mânăstirile “Petru Vodă”, Urecheni, Rădeni, Blaj, mânăstirea de maici “Petru Vodă” şi Capela Aiud, de la Râpa Robilor. Urmează apoi şcoala de copii, azilul de bătrâne şi un laborator de plante medicinale. Am părăsit chilia părintelui care reuşeşte zi de zi, timp de 18 şi chiar 20 ore din cele 24 ale zilei, să primească enoriaşi din toată ţara şi să le ascultă nevoile, durerile şi dezastrele vieţii. Fiecăruia în parte, în afară de o vorbă bună, un sfat, îi găseşte o soluţie, o cale de ieşire înspre lumină. Am căutat să fac o comparaţie între persoana mea şi a lui, şi mi-am dat seama că o paralelă aproape nu poate exista pentru că deosebirile dintre noi sunt mari, în timp ce asemănările sunt puţine…

Când am părăsit mânăstirea, mi-am întors privirile în urmă şi am încercat sentimentul că, ajuns până în poarta raiului, am fost nevoit să mă întorc pe pământ…

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Grigore Caraza: Cu părintele Iustin, la Aiud, voluntar în slujba neamului

De părintele Iustin am auzit încă de la începutul periplului meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munții Neamțului care sunt împânziți de biserici și mănăstiri, de chilii cu pusnici, de peșteri. Și eu eram mândru de locurile de unde veneam, pentru că erau cântate de Calistrat Hogaș, de Alexandru Vlahuță, care zicea:

Cât sunteți de minunate,
Râșca, Sihla și Cetate,
Am venit întreg aicea
Și-acum plec pe jumătate…

Dar l-am întâlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca “voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul ființei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca “preot cu har”. Mi-e greu să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca ființe încolțite de pericole, de foame, de frig și prima rațiune era supraviețuirea. Dar vreau să rețin un fapt deosebit din viața părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de friguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privința hainelor mai mergea cum mai mergea, problema cea mai gravă era a bocancilor.

Administrația închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălțări părintele a primit o carte poștală de la administrația închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouți, numai buni să înfrunte iarna.

În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deținut nou care târa după dânsul niște bocanci care aveau numai fețele, tălpile lipseau, așa că bietul băiat avea picioarele numai răni și la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele și-a scos bocancii săi și i-a dat tânărului, spunându-i:

“– Iată, măi frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuiește, eu sunt mai vechi aici și mă descurc…!” În celulă s-a făcut liniște adâncă, în timp ce cei doi se îmbrățișau vărsând lacrimi fierbinți: “Frate, frate…!“

(Mărturia lui Grigore Caraza – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, Ed. Conta, Piatra-Neamț, 2006, pp. 30-32)

Richard Constantinescu: Sfințit prin pătimire

Aşa cum transpare din amintirile îndepărtate ale părintelui, viaţa sa a fost de la început axată şi configurată de muzica bisericească şi cea a clopotelor, fiind pentru un timp întreruptă de o stranie muzică, precum cea a zăvoarelor şi lanţurilor, pentru ca apoi să revină la melosul copilăriei…

Împreună cu cei patru fraţi, de sărbători colinda mănăstirile, preferând Durăul – unde a şi intrat ca frate, pe la vârsta de 17-18 ani. De aici, după un an şi jumătate, pornea spre Cernica să urmeze seminarul.

După cum cu umor povesteşte părintele, aici avea să ajungă trecând mai întâi pe la un lustragiu din gara Bucureşti, care-i înşfăcă o groază de bani numai pentru că i-a făcut botinele să lucească, şi dîndu-şi ultimii lei pe un taxi pînă-n poarta mănăstirii, că doar nu-şi mai putea permite să-şi prăfuiască încălţările. La intrarea în Cernica a dat nas în nas chiar cu directorul seminarului, care văzându-l, îi spuse: “De unde vii, frate? Ai venit cu maşina? De la Durău? Ei, numai de la Durău se putea veni cu maşina, că acolo e boierie…!”.

După patru ani, seminarul desfiinţându-se, părintele a fost repartizat la “secţia monahală” a Seminarului Râmnicu-Vâlcea, de unde va fi mutat la Seminarul din Roman, pentru finalizarea studiilor; constată, în decursul anilor de când a părăsit Cernica, o involuţie în modul de pregătire.

Închis pentru credinţă

Într-o zi a anului 1948, “două maşini de un lux nebun” (maşini în care tov. Chivu Stoica gonea prin capitală – fără permis şi fără a da socoteală dacă lovea vreun biet trecător, maşini cu care elita comunistă pornea prin Bucureşti şi de la a căror geamuri fumurii ochea câte-o casă, în care urma să se mute, după ce proprietarul era evacuat şi arestat pentru “activitate duşmănoasă“…) se opresc în faţa Episcopiei Romanului, unde părintele Iustin Pârvu se afla în cea de-a treia sa zi de slujire, de la terminarea seminarului. L-au ridicat, ducându-l la Securitatea din Roman, unde dintr-o dată ajunsese “duşman al poporului”, “bandit”. Este întemniţat pentru propagandă religioasă, peste şaisprezece ani urmând a trece pe rând prin închisori precum Roman, Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, la Colonia de muncă Periprava. Si toate acestea pentru faptul de a-L fi ales pe Hristos… Când a intrat la Aiud în faţa ferestrei celulei sale “se zărea o nuieluşă groasă cam cât degetul”, iar când a ieşit de aici aceasta devenise copac…

Dacă iniţial dorea să fie liber, ulterior şi-a dat seama că suferinţa sa a fost în planul lui Dumnezeu, ca prin jertfa lui şi a altora ca el în închisoare să se ispăşească păcatele neamului. Acest gând l-a făcut să suporte orice nedreptate, orice supliciu, pentru că o făcea în numele neamului său, în numele lui Hristos. Era bucuros când ştia că suferă pe nedrept, chiar ajunsese să-i iubească pe torţionari, să se roage pentru ei.

“El te bate şi tu-l ierţi. Te uiţi la dânsul şi-l ierţi. Aceasta-i creştinismul…! Nu când mâncăm colivă. Ci când te loveşte şi nu te doare.” (Pr. D. Bejan, Bucuriile suferinţei).

Aminteşte că a plâns de multe ori, dar lacrimile sale au fost lacrimi de bucurie… A învăţat smerenia, cea care luminează mintea, iar prin durere a deprins răbdarea.

Asemenea osemintelor celor 11.000 de călugări şi preoţi ucişi de către comuniştii ruşi în anii 1919-1920 la mănăstirea Oranki, şi în jurul închisorilor comuniste de la noi “dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă“, spune părintele. Ei sunt asemenea primilor creştini torturaţi pentru credinţă! Aşa zice părintele Iustin:

“Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici“.

Un Paşte în mina-temniţă

Un episod care relevă starea de bucurie liturgică, trăită în acel arhipelag al durerii, este cel al Sfintelor Paşti de la Baia Sprie. Preoţii şi o parte din deţinuţi erau în post; administraţia închisorii încerca să-i determine să mănânce de frupt, ademenindu-i cu friptură, pe care au refuzat-o ori au păstrat-o pentru după Înviere. S-a anunţat mărirea normei – câteva sute de tone trebuiau extrase şi evacuate, anunţ primit cu resemnare. S-au spovedit, iar cei care au lucrat în schimbul de noapte au trăit momente de înălţare sufletească: prin lovirea sfredelelor de mină, au imitat sunetul de toacă şi de clopote, premergător slujbei, într-o grotă a fost amenajat un altar, au făcut cruci din bârne de mină, iar un sobor de preoţi în frunte cu părintele Valeriu Antal, ce avea drept epitrahil un ştergar alb de casă, oficia. În liniştea subteranei părintele a strigat: “Veniţi de luaţi Lumină!“. S-au aprins lămpaşele, s-a citit Evanghelia, şi preotul a anunţat bucuria că “Hristos a înviat!”. A fost, precum ar spune Sf. Ioan Gură de Aur, “o vreme când vasele Bisericii erau de lemn şi sufletul slujitorilor era de aur. Acum vasele bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut!”.

Pr. Iustin aminteşte de modul cum miliţienii îşi băteau joc de deţinuţi, comportament de care nu s-au dezbărat nici cei de astăzi. Dar felul de a se purta era diferit, în sensul că erau mai protectivi cu străinii. “La corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele mai multe ori protejaţi maghiarii, nemţii…“, dovedindu-se astfel “spiritul acesta, de inferioritate în faţa străinului…“.

Vagonetarul, agricultorul, “banditul” Iustin Pârvu, spera ca, datorită faptului că a muncit, să i se reducă pedeapsa, dar de fiecare dată, din partea Comitetului Central, veneau anii de prelungire a pedepsei… Venea cineva de la Securitate şi semna: “încă 24 de luni”!

Cu înţelepciunea de acum, părintele afirmă: “Când judeci istoria la o distanţă de câteva decenii, altfel o vezi, înţelegi că acolo a fost şi voinţa lui Dumnezeu care te zgâlţâie ca să vezi mai bine lumea în care trăieşti.“

Părintele Iustin Pârvu nu a scăpat nici o ocazie să îi îndemne pe oameni să se reîntoarcă la carte, la cuvântul scris. “Am respirat libertate prin cărţi, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărţilor“, cărţile circulând numai în fascicule, pe pagini încât “niciodată n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles“. Acolo nu s-a putut rezista decât prin credinţă şi prin cultură. Astfel că, dacă măcar zece la sută din cei ieşiţi din acest sanctuar al durerii, care a fost închisoarea, ar fi făcut câte o mănăstire, astăzi poporul român ar fost un popor mântuit, crede părintele.

Poezia lui Eminescu l-a încălzit. Poate chiar Rugăciunea eminesciană, pe care toţi ţăranii, mai ales bucovinenii, o ştiu pe de rost ca din Sfânta Scriptură:

“Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!“, să-i fi amintit de copilărie.

Spune părintele: “Cine scrie poezie acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har…“

Dostoievski vs. Sadoveanu

Părintele se raportează adesea la scriitorii ruşi, în special la Dostoievski, pentru care Sfânta Scriptură a fost cartea sa de căpătâi, atât în închisoare cât şi în restul existenţei sale. Dostoievski l-a cunoscut pe Hristos în temniţă, unde a pătruns şi taina omului. Opera sa respiră tema mântuirii şi a confruntării cu imaginea lui Hristos şi a creştinismului.

La întrebarea cu privire la politica românească, părintele răspunde prompt:

“Dar noi avem politică? Noi avem politicieni? […] Avem tot felul de aventurieri, de făcături care nu înseamnă nimic nici pentru familiile lor, dar să mai însemne ceva pentru ţară, pentru neam…?!”

Pe aceştia, ca de altfel pe toţi români, paradoxal, doar învrăjbirea îi ţine alături. Analizând situaţia actuală a ţării spune că “România e o şcoală după furtună“.

În această cruntă perioadă,

“fiecare a evadat în felul său din minciuna oficială, fiecare a înţeles diferit ceea ce a trăit. Iar la şi după Revoluţie n-a existat un moment în care toate istoriile individuale să se unească, să găsească o motivaţie comună, dinamică“.

Părintele Iustin se referă şi la “discursul simplificator al profesorului de istorie, care nu vroia să facă echilibristică pe o funie de cuvinte cu multiple conotaţii“, cum de altfel se întâmplă, din păcate, şi astăzi când ar trebui să discutăm relaxat despre anumite persoane sau evenimente încă ţinute într-o aură de mister.

Vorbeşte şi despre trădarea intelectualilor şi despre cecitatea lor lăuntrică. Le lipseşte pregătirea duhovnicească elementară, “prea uşor au divorţat de interesele şi de valorile Ortodoxiei“, simţul răspunderii morale s-a diminuat drastic, sunt versatili – precum Sadoveanu (cel ce semna condamnări la moarte, în perioada când a fost preşedinte al Marii adunări Naţionale, sau să amintim de faptul de a-l fi uitat pe Gr. T. Popa, când acesta era hăituit), Bogza şi alţii…

Părintele Iustin Pârvu este convins că timpul în care ne vom reface fibra noastră morală, iar ţara va fi pe un făgaş normal, este egal cu timpul cât a durat “stricăciunea” comunistă.

Biserica în lanţuri

Ortodoxia românească este prezentată azi sub unghiul compromisului – acuzată că în rândul acesteia nu a existat o rezistenţă puternică, cum s-ar fi cuvenit. Se uită de “holocaustul moral împotriva ortodoxiei” (Antonie Plămădeală), de restricţiile impuse bisericii în acele timpuri: eliminarea învăţământului religios din şcoli, scoaterea facultăţilor de teologie din universităţi, cenzura publicaţiilor, punerea sub controlul statului a centrelor episcopale şi a instituţiilor Patriarhiei din Bucureşti, excluderea arbitrară a monahilor din mânăstiri, culminând cu distrugerea a zeci de biserici. Nici o biserică nu a suferit atât de mult precum Biserica Ortodoxă, o biserică în lanţuri, care însă şi-a păstrat virtualitatea integrală a creştinismului de la început. Cea mai puternică forţă de rezistenţă a constituit-o reţeaua de parohii active; nici o biserică de la sat n-a fost închisă. Biserica satului şi cimitirul, martirii şi sfinţii nevăzuţi şi mai ales monahismul au fost forţele vitale pentru creştinismul român din acei ani. N-a existat o zi aliturgică! Toată istoria ei a fost un drum al Crucii. Biserica Ortodoxă a fost o Biserică în stare de veghe, încât nici comunismul, nici alte influenţe nu au schimbat ritmul său liturgic. Dacă Biserica se află acum, după cum spune părintele Iustin Pârvu, “în starea aceasta de umbră” – faptul trist că unii preoţi nu sunt interesaţi decât de a strânge cât mai mult, de a nu se interesa de omul în suferinţă şi că vor “să fie salariaţi, să trăiască bine şi să moară pensionari” – crede că “este tocmai voinţa lui Dumnezeu ca atunci când va veni vremea,  Biserica să strălucească mai mult decât soarele de pe cer.“

Ortodoxia românească are mari virtuţi europene, constituind o forţă de integrare pentru tradiţii şi culturi diverse. Răsăritul a dat Europei de altădată creştinismul. Trebuie să i-l dăruim din nou astăzi – crede părintele.

Cartea lui Adrian Alui Gheorghe este una despre caracter, despre oameni alături de care nu mai simţeai nici frigul nici foamea, nici răceala lanţului pe fluierul piciorului. Ea redă, prin amintirile părintelui, spuse pe ton înţelept, toată grozăvia unui imperiu al suspiciunii, al delatorilor, al urii. Criminalii devin educatori iar victimele sunt considerate criminali, bandiţi. “Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare“, era scris pe frontispiciul de la intrarea în închisoarea Piteşti. Nu mai exista noţiunea timpului. Timpul murise. Nu mai exista trecut, nu mai exista viitor. Totul se reducea la prezentul terifiant. În schimb, dacă “afară” se spulberase speranţa într-o schimbare, în închisoare aceasta nu murise, se maturizase.

Trăind între cruce şi infern, credinţa l-a salvat pe părintele Iustin de la ucronia detenţiei.

(Richard Constantinescu – Revista Rost, nr. 33, noiembrie 2005, pp. 15-17)

Legaturi: